„Eu mă car din România”

Dimineaţa devreme, pe nemâncate, într-o emisiune de televiziune în care nici crainicii nu aveau ochii deschişi, am auzit o tele-tută întrebând o fetiţă: „Ai de gând să pleci din ţară?”.

Fetiţa nu avea mai mult de 15 ani şi obţinuse nu ştiu ce succes pe nu ştiu unde. Şah, alergări, cântat, matematică, nu ştiu ce. Întrebarea stupidă din scăfârlia moderatoarei m-a trezit, m-a revoltat şi m-a făcut să mă zbat ca un peşte în două cârlige. De ce cred compatrioţii noştri că nu există o altă ieşire?

Plecatul din ţară a devenit un loc comun. Vrei să faci ceva, să înveţi sau să câştigi, trebuie să pleci pentru că aici nu te ajută nimeni. Parcă toate ar fi blestemate. Mai bine încerci pe aiurea! Pe oriunde, lumea ţi-ar întinde o mână! Aşa cred unii. Ba sunt destui care visează că la primul job dau peste un şef care pentru meritele din priviri îi întreabă, nu vrei un credit de un milion de euro ca să-ţi faci şi tu o casă şi o afacere?

Pentru hoţii din politică şi mahării din ministere şi imobiliare a devenit un fapt comun să-şi trimită copiii la şcoli în străinătate. O diplomă din Franţa, din Anglia sau din SUA parcă ar garanta un loc în naveta spre Marte. Puţini realizează că şi valoarea unei diplome vine de la cunoştinţele acumulate, nu de la numele universităţii. Beizadelele politicienilor români, trimise departe de casă, au alimentat iluzia. Înveţi în America, eşti un om făcut. Ai succes, ai şanse, ai sprijin, ai valoare! Cu o diplomă de nu ştiu unde în buzunar, eşti cineva! Cu una de la Bucureşti, nu eşti decât un român oarecare. Prejudecata asta este bătută ca un piroi în capul celor tineri. Nu întâmplător gândesc aşa. Din cine ştie ce admiraţie pentru performanţele intelectuale ale copiilor lui Adrian Năstase sau Adriean Videanu şi ale celor care mai sunt pe aiurea se gândesc că ar fi avut noroc dacă aveau un tată mai de ispravă, neînţelegând că nu capacitatea intelectuală a tatălui a contat, cât profitul făcut de pe urma politicii şi a dregătoriilor. Acest fals grosolan vine din familie şi din emisiunile de televiziune. Ai învăţat în România, eşti un ratat, un mediocru, un om lipsit de noroc. Adică ai avut ghinionul să te pregăteşti în ţara resemnării. Pe unii mai în vârstă i-am auzit oftând un ”ce păcat că n-am plecat atunci când am putut”. Alţii, înfuriaţi pe cine ştie cine şi din ce cauză, zic şi ei:

-Gata, mă car din ţara asta!

Reacţia este una de om prost. Sună ca o înjurătură. De altfel, mulţi zic, inclusiv pe la tv sau de la tribuna parlamentului, ”ţara asta” în sus şi ”ţara asta” în jos. Panseurile lor leşinate îi trădează şi îi definesc. În gura tuturor românilor sună mai urât ca o înjurătură la adresa României. Sună ca o referire la o gară în care au pierdut trenul. Şi în loc să zică, stau în gara asta până la următorul tren, zic, stau în ”ţara asta” pentru că n-am unde mă duce. Înţelegeţi că formularea nu este o ironie! Ea sună mai mult un dispreţ amestecat cu prostie. Un om serios şi trecut prin nişte cărţi nu zice ”ţara asta”. Zice ”ţara mea” sau ”ţara noastră” şi o face fie cu drag şi cu durere, fie cu bucurie şi cu o mândrie greu de ascuns. Depinde numai la ce se referă. ”Ţara asta” este o expresie de incult, de neam prost, de beizadea, de ratat. Este bagatelizantă şi poate fi folosită despre ţara în care ai ajuns din greşeală şi te-ai ales şi cu o mamă de bătaie şi ai fost scos cu forţa la graniţă.

Ce student poate crede în viitorul său când vorbeşte despre ”ţara asta”? Ce om mai visează să se realizeze profesional când ministrul sau premierul sau parlamentarii o ţin zilnic cu ”ţara asta”, ”ţara asta”.

Aţi auzit cumva de muncitori care să viseze să lucreze în România? Eu n-am întâlnit decât oameni care să justifice de ce n-au plecat şi ei. Că au un copil, o nevastă sau nişte părinţi care au nevoie de ei. Altfel ar fi plecat. Şi atunci, ce vrem de la o ţară de care nici adulţii şi nici cei tineri nu îşi leagă nici o speranţă? Parcă am fi prin anii ‘70, când toate mămicile se interesau de un italian sau de cineva de prin altă ţară cu care să-şi împerecheze păpuşa. Era simulacrul sentimental cu care se putea fugi. Era soluţia de a scăpa dincolo de Cortina de Fier. Acum suntem liberi. Din păcate, gândim la fel. Fericirea este afară, dincolo, este departe. În nici un caz în ţara noastră, în imediata noastră vecinătate.

Ce să faci în România, când ”Orice vis mi se pare aici condamnat” (Konstantin P. Kavafis)? Întrebarea aceasta banală vine de regulă de la oameni fără idei, fără speranţe, de la un mediocru sau de la un resemnat. N-a gustat niciodată tentaţia majoră de a savura un succes care să-l ridice deasupra tuturor. Şi înainte de a fi încercat ceva, a ajuns la concluzia că România este ţara piedicilor de tot soiul, în vreme ce America, ţara şanselor spre care te duci ca la patinaj. Nimic nu te împiedică să aluneci ca pe role spre visul tău de gură-cască!?

Pe toţi cei luaţi de valul emigraţiei economice îi înţeleg. Fac bani, învaţă să muncească şi deprind o altă atitudine faţă de lege şi faţă de ordine. Întoarcerea lor acasă va fi marele câştig pentru România. În schimb, n-am nici un strop de consideraţie pentru cei care îşi doresc să se facă un soi de scamă parfumată în alte societăţi. Şi încearcă să o facă justificând eşecul ţării lor pentru care n-au făcut mare brânză.

Să ne înţelegem! Ca să putem stropi cu oţet, ar trebui să fi încercat măcar o ispravă de om curajos, un proiect pentru redresarea satului românesc. Sau să fi tras la un proiect de reconversie profesioanlă în zone industriale prăbuşite. Sau să fi încercat punerea în mişcare a unei reţele de colectare a produselor bio într-o zonă cu ţărani bătrâni şi loturi de pământ fărâmiţate. Sau să fi întocmit o listă de 100 de produse de confecţionat manual într-o zonă cu tradiţie. Sau să fi pus la cale o organizaţie a celor care au aceleaşi aspiraţii sau aceeaşi profesie cu tine. Sau să fi încercat un think-tank despre felul în care discursul public din România ar putea fi trecut de pe pesimism găunos pe un optimism nebun. Şi cum să-i faci pe politicieni să tragă ca măgarii la naşterea optimismului românesc. Sau să fi produs nişte dopuri de plută şi nişte capace de borcan pentru două-trei fabrici de legume-fructe. Măcar atât.

Din nefericire, toată lumea se plânge şi vrea să plece sau să-şi vadă copiii la adăpost prin alte părţi, dar nu se gândeşte la soluţii şi proiecte de salavare! Adică avem o ţară care nu-i decât un loc de tranzit sau de dormit. Nu cumva pe toată această zonă a estului european mai toate lucrurile şi instituţiile sunt cârpite, vechi, improvizate şi nu aşteaptă decât o generaţie care să le ridice şi să le salte?

Nu cumva, înainte de toate, ar trebui să ne întrebăm, cum am putea face din compatrioţii noştri nu absolvenţi de Harvard, Cambridge, Oxford sau Sorbona, ci nişte simpli şi buni cetăţeni?

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.