Eugen Simion, denunţat la DNA pentru “struţocămila” manuscriselor eminesciene

Pe 16 mai, Popescu a depus la Direcţia Naţională Anticorupţie un denunţ “în contra faptelor săvârşite de Eugen Simion” în cadrul proiectului de editare a manuscriselor eminesciene, recent finalizat. O săptămână mai târziu, DNA a înregistrat denunţul, asigurându-l pe reclamant că documentul a fost înregistrat şi trimis, “pentru verificarea aspectelor semnalate şi competentă soluţionare la Serviciul Teritorial Timişoara al Direcţiei Naţionale Anticorupţie”. Argumentele care l-au determinat pe Mircea Popescu, om de afaceri şi membru al PNL Timiş, să facă acest pas se regăsesc în mai multe articole apărute în presă, în care autorii enumeră, punctual, de ce consideră versiunea electronică a ediţiei exagerat de costisitoare, în condiţiile în care este aproape inutilă şi, mai mult, este disponibilă într-un tiraj extrem de mic.

 

După ce Ioana Bot, critic, filolog şi eminescolog, a publicat un comentariu critic la adresa controversatei ediţii, Eugen Simion i-a răspuns indirect, printr-un text publicat în revista “Cultura”, în care fostul preşedinte al Academiei se întreba cum de Ioana Bot, profesor universitar la Cluj, nu-l trimite direct la DNA. Luând în serios această mirare ironică, Mircea Popescu a decis să facă el denunţul penal, considerând că “perpetuarea acestei atitudini, de-a ascunde gunoiul sub preş şi de a povesti la o cafea şi pe la colţuri, este mai degrabă nocivă, pe de o parte pentru că slăbeşte încrederea cetăţenilor în instituţiile statului, şi pe de cealaltă pentru că îngăduie persoanelor incompetente ori rău intenţionate să rămână hoţi neprinşi, şi deci negustori cinstiţi”, a detaliat Popescu pentru Cotidianul. În denunţul său, omul de afaceri îi recomandă pe Ioana Bot şi pe Constantin Vică, autorul unui alt comentariu critic la adresa ediţiei electronice a manuscriselor, publicat în “Dilemateca”, drept specialişti care ar putea să confirme validitatea argumentelor prin care Popescu îşi motivează denunţul.

 

“Nu ştiu cine este dl Mircea Popescu, nu am fost contactată de el înainte de depunerea denunţului său la DNA şi nu am (cu gestul şi denunţul) altă legătură decât aceea că dl Popescu a fost «inspirat», potrivit propriei declaraţii, de lectura unor texte din «Dilema Veche» şi «Dilemateca», semnate de mine şi de dl Constantin Vică. În momentul în care publici în presă, accepţi şi faptul că vei avea tot felul de cititori, cu reacţii din cele mai diverse, iscate de ceea ce au citit şi au înţeles. Mi se pare de domeniul simţului comun că asemenea gesturi ale cititorului vorbesc exclusiv despre cititor, personalitatea sa etc.”, a explicat Ioana Bot pentru Cotidianul. Nici Constantin Vică nu îl cunoaşte pe Mircea Popescu, despre care crede că “ar fi fost mai bine să citeze din articol, nu să mă recomande ca pe «un martor». Eu am câteva opinii argumentate în articolul din «Dilemateca», opinii pe care le-ar fi putut avea orice persoană care a folosit alte ediţii digitale şi care întelege cum se face o ediţie electronică utilă”, spune Vică.

 

Mircea Popescu a declarat pentru Cotidianul că, pentru moment, nu a primit nici o reacţie referitoare la depunerea denunţului penal la DNA, nici din partea Academiei, nici a lui Eugen Simion, care nu a putut fi contactat până în acest moment. “Nici nu cred că voi primi, sincer să fiu, nici un răspuns, din punctul lor de vedere, cu cât se discută mai puţin problema, cu atât mai bine”, conchide Popescu. Contactat de Cotidianul, Eugen Simion a transmis, prin intermediul unui angajat al Fundaţiei Naţionale de Ştiinţă şi Artă, că “banii au fost aprobaţi de Parlament”, direcţionându-ne către Gabriela Dumitrescu, directoarea adjunctă a Bibliotecii Academiei Române. “CD-urile care însoţesc volumele nu au alt rol decât acela de a arăta cum arată manuscrisul original. N-au fost gândite din start cu funcţie de căutare pentru că nu fac altceva decât să ilustreze manuscrisele”, a declarat Gabriela Dumitrescu pentru Cotidianul, precizând că Biblioteca Academiei a început deja un proiect, lăsat în stand-by, de a arhiva manuscrisele pe un portal electronic. Problema intervine însă în acelaşi punct: acest portal, pentru care momentan nu există fonduri şi unde au fost postate deja primele cinci volume, perpetuează acelaşi conţinut aproape imposibil de consultat, din moment ce arhiva este gândită să conţină aceleaşi pagini scanate de pe controversatele CD-uri care însoţesc volumele. Potrivit Gabrielei Dumitrescu, pentru acest portal este nevoie ca fiecare pagină să fie catalogată în parte, urmând să trimită la ediţiile Perpesicius. Toate bune şi frumoase, dar asta nu înseamnă decât că va fi nevoie de alte fonduri pentru a recupera deficienţa unei pseudo-ediţii electronice inutile din start. Directoarea adjunctă a Bibliotecii Academiei ne-a asigurat că o parte din munca de verificare a volumelor a fost făcută voluntar de către membrii echipei şi că Academia n-a făcut decât “să continue visul lui Noica”. “Nu cred că e justificată plângerea pentru că nimeni nu a câştigat în acest proiect, iar banii s-au dat în urma unor şedinţe în care Parlamentul României a hotărât că este bine să realizăm această ediţie”, a mai spus Dumitrescu. De asemenea, Gabriela Dumitrescu ne-a asigurat că fiecărei biblioteci din ţară îi este destinată o ediţie completă, dar că motivul pentru care multe dintre biblioteci nu au încă manuscrisele în depozite se leagă de faptul că Biblioteca Academiei nu poate asigura costurile de transport pentru aceste volume către fiecare bibliotecă. Aşa se face că multe dintre biblioteci fie nu şi-au ridicat volumele, fie au intrat în posesia a doar câteva dintre ele.

 

 De ce Eminescu digital e mai mult mort decât viu

 

Nici unul dintre autorii articolelor care susţin inutilitatea acestei ediţii nu s-a pronunţat asupra aspectelor juridice pe care le presupune gestul lui Mircea Popescu, reiterându-şi însă poziţia critică. “Eu comentam deficienţele ştiinţifice ale unui proiect al Academiei Române. Înţeleg perfect necesitatea înlocuirii originalelor manuscriselor eminesciene (degradate de timp) cu nişte cópii cât mai conforme, pe care specialiştii să le poată consulta, în schimb această fotocopiere cu mijloace avansate nu este - nu trebuie confundată cu o ediţie critică, nici una genetică - restitutivă (care ar trebui să îi explice cititorului, specialist sau nu, când, cum şi ce a scris Eminescu în paginile acelea, adesea greu lizibile)”, clarifică profesorul universitar Ioana Bot, pentru a-şi explicita poziţia. “Citam, acolo, asemenea ediţii ale manuscriselor marilor scriitori din alte culturi europene - spre comparaţie, pentru a conchide că 1. nu e o ediţie, ci o fotocopiere 2. realizarea ei este discutabilă sub aspect tehnic, atât în format carte, cât şi pe CD-ROM, 3. în afară de înlocuirea «originalului» cu copia, ea nu vine în sprijinul specialistului, 4. punerea ei în vânzare ca ediţie bibliofilă scumpă nu reprezintă - aşa cum s-a invocat de către cei ce au elogiat şi susţinut proiectul - o «democratizare a accesului la manuscrisele poetului naţional», ajunse astfel «în casa fiecarui român» etc.”, îşi reia criticul literar obiecţiile.

Într-unul dintre primele episoade ale sancţionării acestei ediţii, Ioana Bot puncta, în perfectă cunoştinţă de cauză, într-un articol publicat în “Dilema Veche”, că rezultatul proiectului iniţiat în 2005 şi finalizat la mijlocul lunii trecute este “o struţocămilă filologică”, nici pe departe “un progres al tehnicii reproductive, ci şi un regres faţă de editările filologice anterioare”. Care sunt motivele pentru care o astfel de ediţie, extrem de importantă pentru patrimoniul cultural românesc, este eşuată ca utilitate imediată aflăm din extinsul şi bine documentatul comentariu al Ioanei Bot. În primul rând, miile de pagini de manuscris stocate pe CD-urile care însoţesc volumele sunt dacă nu ilizibile, greu inteligibile, atâta vreme cât ele nu fac decât să reproducă, la o scară mai mare, imaginea fidelă a textelor originale. Totodată, nici nu poţi folosi vreo funcţie de căutare în interiorul manuscriselor, din moment ce tehnologia folosită nu permite nici măcar citirea paginilor. De altfel, după cum observă Ioana Bot, autoare a mai multor studii despre Eminescu, colofonul fiecărui volum este insuficient şi, pe alocuri, incorect. “Electronic prin natură, precis în fotografie şi cochet-sumbru-Biedermeier prin design, CD-ul ataşat fiecărui volum nu facilitează nici el, lecţiunea - dimpotrivă. Pagina manuscrisului nu poate fi mărită la dimensiunea ecranului decât dacă oprim executabilul şi «intrăm pe uşa din dos» în CD, spre a deschide cu dublu click fiecare clişeu jpg, al fiecărei pagini. Altminteri, mărirea se face ca şi cum am apropia o lupă de un detaliu al textului, în detrimentul ansamblului: cu cât vom vedea mai bine un cuvânt, cu atât restul versului dispare din rama neagră a «paginii electronice». Imaginile nu au fost digitalizate pentru a permite căutări interne de nici un fel; spre a trece de la p. 37 la p. 48 se dă de 11 ori click pe «next», încărcând pe rând toate paginile intermediare”, concluzionează criticul literar.

 

Obiecţiile privitoare la componenta tehnică a acestei aşa-zise ediţii sunt reluate într-un articol semnat de Constantin Vică şi publicat în revista “Dilemateca”. Vică identifică cel puţin cinci mari carenţe ale felului în care manuscrisele au fost transpuse pe format optic, deşi prima dintre ele, şi anume lipsa de funcţionalitate, anulează automat obiectul în sine. CD-urile, considerate “o colecţie de «vederi» cu scrisul lui Eminescu”, sunt lipsite de caracter hipertextual şi de metainformaţii, precum şi de trimiteri către textele exegetice, ignorând tehnologii dacă nu gratuite, măcar mult mai ieftine, care ar fi putut asigura măcar un coeficient mai mare de utilitate. Comparând această ediţie şi alte proiecte de digitizare - HyperNietzsche şi ediţia electronică Wittgenstein -, Constantin Vică punctează că “ediţia electronică a Academiei Române e o glumă proastă, din bani publici, pentru că manuscrisele nu sunt accesibile liber (cu toate că sunt bunuri publice) şi, chiar dacă ar fi fost, nu pot fi utilizate în cercetare”.

 

 

În contextul în care mai toate strategiile de politici culturale mizează din ce în ce mai mult pe digitalizarea patrimoniului cultural, pentru ca acesta să poată circula - cât mai liber şi mai uşor de consultat -, ediţia/fotocopierea manuscriselor eminesciene nu face decât să se abată cu obstinaţie de la aceste tendinţe. În Declaraţia Universală UNESCO privitoare la Diversitatea Culturală se recomandă ţărilor vizate să încurajeze folosirea tehnologiilor şi a alfabetizării în spaţiul digital, pentru a-i ajuta pe oameni “să manevreze tehnologiile informaţiei, facilitând totodată diseminarea digitală a produselor culturale endogene şi accesul acelor ţări la resursele educaţionale, culturale şi ştiinţifice digitale disponibile în întreaga lume”, arată Declaraţia UNESCO. Nu doar că ediţia coordonată de Academia Română nu corespunde nici unei asemenea cerinţe, ba mai mult, această lipsă de adecvare s-a dovedit şi foarte costisitoare.

 

În timp ce proiectul de arhivare, în format electronic, a manuscriselor lui Nietzsche (HyperNietzsche) s-a derulat pe o perioadă de zece ani şi a costat 900.000 de euro, e-manuscrisele eminesciene au fost realizate în patru ani şi, în ciuda tuturor disfuncţiilor care transformă aceste CD-uri în media moarte din start, proiectul a costat 2,41 milioane de dolari. Dacă punem la socoteală faptul că tirajul ediţiei a fost de 750 de exemplare (un volum costă între 100 şi 200 lei) şi faptul că nici cumpărătorii obişnuiţi, nici bibliotecile nu s-au îngrămădit să le cumpere, dacă ţinem cont de faptul că volumele şi CD-urile adiacente sunt accesibile doar câtorva, şi nu publicului larg, atunci semnele de întrebare pe care le ridică acest proiect sunt şi mai numeroase.

 

După cum a arătat Constantin Vică pentru Cotidianul, exemplele de ediţii electronice reuşite, chiar şi cu fonduri mult mai modeste, există: CD-ul cu "Wittgenstein's Nachlass: The Bergen Electronic Edition" oferă, pe lângă manuscrisele adnotate, în care poţi căuta cu succes până şi cele mai absconse informaţii, numeroase alte funcţii, cum ar fi cea de bookmarking şi cea care permite cititorului să-şi ia notiţe şi să stabilească legături între mai multe texte. “CD-urile Eminescu nu permit acest tip de utilizare, ca la «Wittgenstein's Nachlass». Cred că vor rămâne nefolosite. Un alt exemplu îl reprezintă şi ediţia digitală Charles Sanders Peirce“, continuă Vică, în opinia căruia o altă carenţă esenţială este folosirea unui suport (CD-ROM), “pe cale de dispariţie, care în mai puţin de 30 de ani nu va putea fi folosit”. Una dintre concluziile jurnalistului atinge chestiunea folosirii banilor publici (nu puţini) pentru realizarea unui obiect destinat, din start, unui circuit exclusivist: “Dat fiind faptul că opera lui Eminescu, în orice formă a sa, este un bun public şi banii utilizaţi de editor au fost publici, atunci se impune cu necesitate accesul liber la manuscrise într-un mediu cu costuri zero de multiplicare, aka world wide web-ul”, punctează Vică, indicând experimentul reuşit al ediţiei “Madame Bovary”.

 

Manuscrisele poetului au fost păstrate, până în 1902, când au fost donate Academiei Române, de către Titu Maiorescu. Strânse în 45 de caiete fără criterii legate de cronologie sau de tematică, textele lui Eminescu au trecut prin mâinile multor filologi, fiind reproduse, parţial, în ediţii succesive, însă incomplete. În 2004, Academia Română a reluat proiectul ediţiei facsimilate, pentru ca la jumătatea lunii trecute să fie publicate ultimele patru volume. Imediat după finalizarea acestui proiect, la Academia Română a avut loc, cum altfel, o sesiune solemnă dedicată acestui eveniment, la care au participat mai mulţi academicieni dornici să-şi reafirme fidelitatea faţă de Eminescu, indiferent în ce condiţii: “La 120 de ani de la dispariţia lui Mihai Eminescu, în aula Academiei Române a avut loc lansarea ultimelor volume din ediţia facsimilată a manuscriselor Poetului. Visul lui Noica de a facsimila caietele eminesciene, cuprinzând 14.000 de pagini, a fost realizat de Academia Română, care, fidelă tradiţiei de a-şi cinsti înaintaşii, a reuşit să redea foilor îngălbenite de vreme o viaţă nouă şi, în acelaşi timp, să asigure accesul tuturor celor interesaţi la această valoroasă moştenire culturală”, arată un document publicat pe site-ul Academiei.