Europa, încotro?

Că Europa a devenit din nou o problemă este evident. După înaintarea spre unificare din anii nouăzeci, au intervenit soluţii nepricepute ale unor noi generaţii de decidenţi şi realităţi aspre. Extinderea spre vest, sud, est şi nord a fost un succes, dar gestionarea este neinspirată, chiar greşită. S-a rămas la democraţia interguvernamentală şi la alegerea unui parlament european înzestrat cu puteri slabe. Birocraţia bruxelleză a crescut proporţional cu ineficacitatea ei şi cu banii aruncaţi pe cheltuieli pe care nici un economist raţional nu le-ar putea accepta. După Maastricht (1993), nu s-au mai găsit soluţii, exceptând, de exemplu, impunerea de decizii în Est (cazul României din 2012) şi Sud (Grecia din 2015), ceea ce a sporit euroscepticismul. Încremenirea instituţională duce la mişcări secesioniste (Marea Britanie, Peninsula Iberică etc.). După criza izbucnită în 2008, Europa a rămas cu o creştere chinuită, o datorie publică uriaşă şi un şomaj ridicat în rândul tinerilor. Politica austerităţii, adoptată cu tam-tam propagandistic, nu a pus în mişcare economiile. Integrarea nu doar sistemică, ci şi socială şi culturală a propriilor populaţii este un pod prea îndepărtat. Sub cupola neoliberalismului, luat naiv ca “sfârşit al istoriei”, declinul educaţiei europene s-a accentuat. Europa de Răsărit nu a înfrânt rămânerea în urmă. Conducerea Europei este concentrată în mâna unei elite lipsite de idei şi de viziune, tocmai când se află în faţa nevoii de integrare a unui efectiv de ţări mai mare ca oricând.

Nu altcineva decât Hans Magnus Enzensberger a publicat, după încurajatoarele reportaje proeuropene din volumul Ach Europa! (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 1989), o reacţie de nemulţumire, sub titlul impresionant Sanftes Monster Brüssel oder die Entmündung Europas (Suhrkamp, Frankfurt am Main, 2011), în care a venit la miez. Lisabona (2000), spune renumitul scriitor, a sporit regresul şi deficitul democratic din acordurile de la Maastricht (1993) şi a privat Europa de tripartiţia puterilor, definitorie pentru orice democraţie. Parlamentul European este ales, dar nu are iniţiativă legislativă, Consiliul European hotărăşte, dar fără legitimare, iar Comisia Europeană ia decizii cu un aparat de funcţionari care nu este ales. “Din punctul de vedere al democraţiei politice, acest trio al Parlamentului, Consiliului şi Comisiei produce o gaură neagră în care ceea ce înţelegem prin democraţie dispare” (p.51).

Cunoscutul jurnalist Jochen Bittner a urmărit în mod exact, din interior, ani la rând, cum funcţionează administraţia Uniunii Europene (So nicht Europa! Die drei grossen Fehler der EU, Deutscher Taschenbuch Verlag, München 2010). El nu a ezitat să spună lucrurilor pe nume. Jochen Bittner vorbeşte de „scleroza“ mecanismelor de decizie (p.260) şi de discrepanţa dintre autointerpretarea Uniunii Europene ca un fel de realizare a proiectului kantian de pace eternă şi dezinteresul celor peste douăzeci de mii de trimişi şi funcţionari de la Bruxelles pentru democratizare (p.15). Concluzia: Uniunea Europeană nu a reuşit să lege ceea ce se face “sus” cu ceea ce se petrece “jos” şi, în aceste condiţii, este condamnată la declin.

La rândul nostru am argumentat că “ieşirea din democraţie redusă la alegerea periodică a liderilor, spre democraţie ca formă de viaţă, reconstrucţia statului social, trecerea la o «nouă sinteză umanistă» pe fondul actualei şi persistentei crize a finanţelor şi economiei, reasumarea de către Europa a valorilor proprii, redeschiderea dimensiunii viitorului şi «renovarea politicii», o nouă conştiinţă de sine a ştiinţei, ca şi «lărgirea raţiunii», contribuie la a susţine Europa profundă şi conţin resursele indispensabile pentru protejarea Europei împotriva declinului” (Andrei Marga, The Destiny of Europe, Editura Academiei Române, Bucureşti, 2012 p.475). Nu se evită declinul cu tehnocraţie sau alte expediente, ci cu democraţie şi meritocraţie.

Cei 338 de milioane de europeni din Uniune sunt acum într-o dilemă dificilă: majoritatea covârşitoare au votat pentru părăsirea politicilor înguste şi integrare în Uniunea Europeană, iar acum se trezesc că aceasta rezolvă prea puţin. Întoarcerea la ceea ce a fost în trecut nu este soluţie, dar nici ceea ce este în faţa ochilor nu se poate accepta. Migraţia popoarelor, care ar putea fi abia la început, a surprins administraţia Uniunii Europene, care şi-a dovedit amatorismul în faţa unor provocări uşoare. Terorismul islamic a simţit că terenul este permisibil şi nu a ezitat să folosească ocazia. Ca urmare a carenţelor pregătirii şi erorilor decidenţilor, identitatea europeană a fost prea puţin interiorizată.

În această situaţie, Germania nu rămâne pasivă, Marea Britanie caută soluţii pe cont propriu, Franţa oscilează, Polonia şi Ungaria încearcă să se descurce. Geometria supraputerilor a devenit variabilă, dar Europa nu are nici iniţiativa culturală, nici cea politică, nici cea militară, ea contând mai mult ca ansamblu comercial. Europa unită trebuie acum să se profileze pe fundalul în care Rusia a revenit, China a urcat în poziţia unei supraputeri, Statele Unite continuă să fie supraputerea hegemonică. Pentru Europa, să continue în forma actuală nu dă rezultate, să se întoarcă în urmă nici atât, iar amânările pot fi fatale. O cotitură hotărâtă a devenit necesară? Încotro, însă?

Dintre cei care caută răspunsuri univoce, cu puţin timp în urmă, Anthony Giddens considera că vechiul continent nu mai este puternic, dar a devenit turbulent (Turbulent and Mighty Continent. What Future for Europe?, Polity Press, Cambridge, 2014, p.3). El spune că “tendinţele care duc la interdependenţă în Europa – la Uniunea Europeană, ca o comunitate de destin – sunt aceleaşi care creează fracturi zigzagate” (p.213). În pofida clamărilor ce s-au putut auzi în Polonia şi Ungaria de a nu deveni colonii, cunoscutul sociolog britanic observă că “dificultatea centrală în Europa nu este dominaţia germană, ci incapacitatea Uniunii Europene, deopotrivă în termeni de lipsă a implicării democratice şi absenţă a conducerii efective” (p.215). Soluţia nu este în urmă, ci în faţă – “o soluţie federală, susţinută de o legitimare mai mare şi de o capacitate de conducere la nivelul Uniunii Europene este unicul drum realizabil spre viitor” (p.215). Ea ar putea înlocui actuala Europă, în care deciziile revin de fapt câtorva mari, de care depind Comisia, Consiliul şi Parlamentul actual, adică “Europa de pe hârtie”, cu o Europă federalizată, fie şi minimalist (p.9), în care deciziile şi răspunderile sunt diferenţiate şi puse sub controlul cetăţenilor. Ea ar putea ajuta mai bine Europa Centrală şi de Răsărit. Abia aceasta satisface aspiraţia căreia Winston Churchill îi dădea glas în 1946, cu chemarea “let Europe arise!”, şi rezolvă dificilele probleme pe care mulţi le văd concentrate în moneda eomună (euro).

Cu câteva săptămâni în urmă, Brandan Simms şi Benjamin Zeeb au propus, la rândul lor, rezolvarea federalistă a dificultăţilor actuale ale Europei (vezi Europa am Abgrund. Plädoyer für die Vereinigen Staaten von Europa, C.H.Beck, München, 2016). Doar că în vreme ce Anthony Giddens îi cere Marii Britanii un efort de adaptare la Europa federalizată, cei doi istorici irlandezi cer Europei să ia în seamă argumentele britanice. Marea problemă este acum aceea că, în urma crizei, „în multe ţări ale Eurozonei nu mai există astăzi de fapt democraţie. Drepturile tradiţionale privind bugetul, drepturile fundamentale ale fiecărui parlament au fost depăşite. În Spania, Irlanda, Italia, Portugalia, Cipru şi Grecia parlamentele nu mai pot decide independent asupra mijloacelor financiare ale statului şi, de aceea, nu mai sunt în situaţia de a reprezenta adecvat voinţa corpului electoral respectiv” (p.16-17). În asemenea condiţii, criza în care Europa a intrat este “cea mai adâncă din ultimii cincizeci de ani” (p.33) şi cere măsuri profunde şi neîntârziate.

Soluţia ar fi desprinderea Eurozonei şi constituirea ei într-o federaţie, aşa cum Statele Unite ale Americii s-au format prin desprinderea de Anglia şi apoi prin trecerea de la confederaţie la o uniune federală. “Statele Unite ale Europei pot să preia din uniunea anglo-scoţiană principiul că identităţile naţionale şi statul naţional se lasă depăşite fără o pierdere a moştenirii culturale. Statele Unite ale Americii pot să fie apoi o pildă despre cum trebuinţele centrului şi ale regiunilor pot fi aduse la acord într-o uniune a unei mulţimi de state cu mărimi diferite, cu putere economică diferită şi interese strategice diferite. Din ambele, ele pot prelua cunoştinţa că numai pe bază comună (Staatsanleihen), pentru care un parlament comun poartă răspunderea, statul se poate pune pe un solid fundament financiar şi se plasează în situaţia de a-şi susţine poziţia în lume. Toate acestea pretind ca europenii să se despartă de reţeta lor încă foarte preţuită, după care procesul va duce în cele din urmă la rezultatul dorit, şi să se dedice unei strategii ce începe cu un eveniment, ce vine urmat de un proces cu final deschis” (p.81-82). Mult discutatul Brexit se înlocuieşte astfel cu un Euroxit (p.90) ce constă în formarea imediată a “Statelor Unite ale Eurozonei” ca nucleu al unei noi entităţi. Nu mai dă rezultate “atentismul”, ce constă în “credinţa că dezvoltarea în direcţia unei uniuni politice ar fi inevitabilă şi ireversibilă. Aceasta nu va surveni atât timp cât noi înşine nu o producem” (p.129).

Europa nu poate să se întoarcă de pe drumul unificării fără pierderi enorme, dar poate merge înainte doar prin schimbare hotărâtă. Alternativa transferului imediat de putere legislativă către Bruxelles şi Strasbourg nu este pregătită, încât federalizarea nu are în acest moment contracandidaţi veritabili. Prima propunere vrea federalizarea actualei Uniunii Europene, a doua, federalizarea statelor din zona euro. Nici una dintre propuneri nu consideră în mod specific situaţia ţărilor din Europa Răsăriteană. A doua propunere le abandonează, în fapt, reducând federalizarea la zona euro.

În proporţii diferite, cele două propuneri nu au în vedere consecinţele pentru întreaga Europă ale rămânerii în urmă a Răsăritului. Ele nu au în vedere nici consecinţele economice, nici pe cele militare şi politice, cu un cuvânt geostrategice. Nici consecinţele pentru ţările vizate nici cele pentru restul Europei! Cu a doua propunere, Europa se îndreaptă, de fapt, spre o nouă sciziune – poate mai blândă decât cea de până în 1989, dar o sciziune.

Este adevărat că Răsăritul a rămas o dificultate a Europei, care ar trebui nu escamotată, ci tratată cu abordări noi. Economic, Răsăritul nu are cum să fie capitalizat fără influxuri de investiţii, dar nu din acelea care seara transferă beneficiul peste graniţă, ci investiţii cu obligaţii clare de reinvestire a profitului. Administrativ, Răsăritul nu are cum să fie pus în mişcare fără guvernanţă, dar nu guvernanţă pentru a-şi dizolva guvernarea proprie, în vreme ce diferitele clici pun mâna pe averile unei naţiuni sau alteia. Politic, Răsăritul nu are cum să fie democratizat fără cultivarea meritocraţiei şi înlocuirea elitelor actuale, care au eşuat vizibil în lăcomie. Cultural, Răsăritul nu are cum să fie sincronizat cu lumea avansată fără pluralism şi deschidere spre schimbare. Iar capitalizarea, guvernanţa, meritocraţia, pluralismul nu rezultă nicidecum una din alta, ci pretind, fiecare, acţiuni distincte.

Cred că o reorganizare mai puţin costisitoare a Europei decât cele două amintite este asistarea pe programe precise a ţărilor care nu au fost încă aduse pe linia de plutire din cauze variate – proasta concepere a ajutorului, incapacitatea elitelor conducătoare din societăţile respective, corupţia, anacronismul cultural. Nu numai programele precise trebuie revăzute, ci întreaga interacţiune a puterilor occidentale cu aceste ţări

Aici aş face analogia cu propunerea recentă de schimbare a interacţiunii SUA cu asemenea ţări. Înşişi cei care trec în ochii asistenţei externe drept parteneri, fiind „aleşi” – ne spune o analiză de referinţă (vezi Sarah Cayes, Thieves of State. Why Corruption Threatens Global Security, W.W. Norton & Company, New York, London, 2015) –, comit acte cleptocratice. În unele ţări, „beneficiile” se împart între „contributori” externi şi coruptibili interni. Analiza americană identifică mutaţia înregistrată în strategia „clicilor conducătoare” din ţări în curs de dezvoltare la sfârşitul anilor ’90. Aceste clici şi-au dat seama că îşi asigură mai bine poziţiile cu mijloacele economiei de piaţă şi ale schimburilor libere şi, desigur, „canibalizând funcţiile statului”. Liberalizarea au convertit-o în mijloc de extorcare de resurse. S-a îmbrăţişat deviza privatizării şi liberalizării economiei, s-a continuat cu ocuparea funcţiilor cheie în stat şi s-a ajuns la folosirea lor abuzivă, în interes privat. Aproape în fiecare dintre ţările afectate de cleptocraţie, soţii, fii şi fiice, fraţi şi surori, rude ale vârfurilor sunt aduse în viaţa instituţiilor la diferite niveluri pentru a se ocupa de acumulări de resurse.

Această analiză decantează erori strategice ale Vestului şi nevoia unei alte abordări. S-a comis „eroarea clasică” (p.24) constând în aceea că Vestul s-a adresat unor persoane şi grupuri, pe care le-a luat în braţe, slăbind astfel contactul cu restul societăţii. „Prea des oficialii sunt insensibili la perspectivele şi aspiraţiile populaţiilor” (p.33), ei mulţumindu-se să aplice optica după care se cuvine tratat cu cel „ales”. Pe acest fundal, persoanele şi grupurile ajunse la conducere fac abuzuri, dar se îngrijesc să spună Vestului ceea ce vrea să audă. Aşa stând lucrurile, până şi cetăţenii care au îmbrăţişat schimbările democratice se distanţează de democraţiile dubioase din faţa ochilor. S-a creat o situaţie istorică în care state întregi sunt slăbite „datorită împrejurării că modelul de acţiune dezvoltat de conducerea lor nu are de a face cu guvernarea unei ţări. Dar este remarcabil de eficace în atingerea obiectivului aceleia: îmbogăţirea clicii conducătoare” (p.63).

„Remediile” ce se propun constau din corecturi ale abordării dominante astăzi. De pildă, considerarea evaluărilor făcute de cetăţenii înşişi; reorientarea diplomaţilor dinspre „aleşi” spre populaţia ţărilor gazdă; monitorizarea tranzacţiilor financiare suspectate de spălare de bani; lămurirea felului de operare al reţelelor cleptocratice; încurajarea guvernelor să rezolve democratic problemele din societate; considerarea investiţiilor sub aspectul evitării extorcărilor; stimularea opiniei cetăţeneşti.

Pentru Europa, în chip tot mai evident, se profilează nevoia de a părăsi „corectitudinea politică (political correctness)”, ce sterilizează deja multe minţi din politică şi mass-media, reluând cultivarea inovaţiei şi dezbaterii, şi nevoia de a evita tentaţiile tehnocratice în favoarea democraţiei şi meritocraţiei. Numai o Europă ce restabileşte gândirea liberă şi comunicarea nedistorsionată va putea fi credincioasă sieşi. (Din volumul Andrei Marga, Complexitatea. Naţiunile în schimbarea lumii, în curs de publicare)

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.