Jubileul Regelui

Cu prilejul celebrării celor 90 de ani ai Majestăţii Sale Regele Mihai I al României, a fost lansat un volum-retrospectivă, în cuvinte şi imagini, a ansamblului de evenimente derulate public în România. Editura are meritul de a fi adus, atât de prompt, o mărturie editorială a acestui eveniment nepereche. Un moment de reflecţie asupra devenirii noastre ca naţiune, în ultimele nouă decenii, asupra virtuţilor, slăbiciunilor, mersului pe loc, dar şi asupra extraordinarelor lucruri pe care românii au reuşit să le realizeze, ca societate şi individual, în acest aproape un secol din istoria noastră.

Probabil că nici o altă instituţie a prezentului nostru nu ar putea oferi, aşa cum o face Casa Regală, momente de sărbătoare care să invite la o atât de amplă privire înapoi, analizând mersul României economice, politice, culturale, militare sau diplomatice. Nunta de Diamant a Majestăţilor Lor, cei 90 de ani ai Regelui şi cei 60 de ani pe care Regele i-a aşteptat pentru a se reîntoarce la Peleş sunt momente importante din viaţa întregii Românii, nu numai din destinul Coroanei sau al Familiei.

"Mai întâi a fost, desigur, caracterul unic al aniversării de 90 de ani a tatălui meu, Regele Mihai... Cel mai longeviv om de Stat din întreaga istorie a României, singurul rege al lumii care a supravieţuit 84 de ani propriei încoronări, singurul Şef de Stat în viaţă care a condus ţara şi armata ei în al Doilea Război Mondial – acesta este Regele Mihai.

Au venit la sărbătoarea Regelui invitaţi din ţară şi din toate colţurile Europei, din Rusia, Bulgaria şi Serbia ori din Marea Britanie, Franţa şi Portugalia. Au fost prezenţi musafiri din America şi din Orientul Mijlociu. Personalităţi regale şi politice, ştiinţifice şi artistice, militare şi diplomatice, din domeniul economic şi din cel educaţional, oameni de toate vârstele şi de toate religiile au adus, la Bucureşti, omagiu unui om care defineşte, prin curajul şi credinţa sa, prin ţinuta morală şi publică, un întreg secol românesc.

Dar, mai apoi, a fost extraordinara primire din partea societăţii româneşti. Ştiam că exemplarei prezenţe a Regelui de-a lungul deceniilor alături de Naţiunea lui nu i se putea răspunde altfel decât cu iubire şi respect. Mai ştim că, în ultimii ani, efortul Familiei Regale de a fi utilă ţării a adus recunoaştere şi apreciere din partea societăţii româneşti. Dar niciunul dintre noi nu a crezut că întreaga suflare românească va vibra astfel la Jubileul de 90 de ani al Majestăţii Sale Regelui. A fost mai mult decât încredere, admiraţie şi respect. A fost un zid al afecţiunii şi al nevoii de Rege ridicat pentru a ocroti ceva de care avem noi înşine, ca naţiune, nevoie. Un om care să ne reprezinte demnitatea, mândria şi speranţa.

Au mai fost o serie de personalităţi, companii şi furnizori ai Casei Regale care au oferit cu generozitate munca lor pentru a face Jubileul cu adevărat de neuitat", afirma ASR Margareta, Principesa Moştenitoare.

În volum sunt publicate documente ale Casei Regale, pentru "Recunoaşterea Principelui Mihai ca Principe Moştenitor", pentru" Învestirea cu depline puteri şi reducerea prerogativelor regale din 1940", "Decretul Lege privind reglementarea succesiunii la tronul României", actul de la 23 august 1944, când, aplicând principiul "salus patriae est suprema lex", a preluat conducerea ţării şi a adus-o alături de aliaţii victorioşi în cel de al Doilea Război Mondial, salvând astfel ţara de la distrugerea militară totală şi, mai mult, reuşind să recupereze Transilvania... Nici după căderea regimului comunist, Regele nu a renunţat la scopurile sale de a insufla din nou spiritul democraţiei, al libertăţii şi legitimităţii în România. Excelente demersurile constante pe care Regele le-a făcut pe lângă puterile occidentale şi democratice pentru a ajuta România şi pe români. După 1997, când i s-a recunoscut retroactiv cetăţenia şi i s-a permis să se stabilească în ţară, Regele s-a implicat activ în procesul de integrare în NATO şi în Uniunea Europeană, contribuind la formarea unei imagini pozitive pentru România.

Majestăţile Lor Regele Mihai şi Regina Ana, Principesa Moştenitoare Margareta şi MS Regina Sofia a Spaniei

Aplaudat în totalitate a fost Discursul plin de demnitate al Majestăţii Sale Regelui, ţinut în faţa Camerelor reunite ale Parlamentului, în care cu tristeţe afirma: "Sunt mâhnit că după două decenii de revenire la democraţie, oamenii bătrâni şi cei bolnavi sunt nevoiţi să treacă prin situaţii înjositoare... România are nevoie de infrastuctură. Autostrăzile, porturile şi aeroporturile moderne sunt parte din forţa noastră ca stat independent... Agricultura nu este un domeniu al trecutului istoric, ci al viitorului. Şcoala este şi va fi o piatră de temelie a societăţii...

Regina şi cu mine, alături de Familia noastră, vom continua să facem ce am făcut întotdeauuna: vom susţine interesele fundamentale ale României, continuitatea şi tradiţiile ţării noastre...

Lumea de mâine nu poate exista fără morală, fără credinţă şi fără memorie. Cinismul, interesul îngust şi laşitatea nu trebuie să ne ocupe viaţa. România a mers mai departe prin idealurile marilor oameni ai istoriei noastre, servite responsabil şi generos... Demagogia, disimularea, egoismul primitiv, agăţarea de putere şi bunul plac nu au ce căuta în instituţiile româneşti. Ele aduc prea mult aminte de anii de dinainte de 1989. A sosit momentul, după 20 de ani, să avem un comportament public rupt complet şi definitiv de năravurile trecutului... Cele mai importante lucruri de dobândit, după liberate şi democraţie, sunt identitatea şi demnitatea. Elita românească are aici o mare răspundere.

Nu trebuie niciodată uitaţi românii şi pământurile româneşti care ne-au fost luate ca urmare a împărţirii Europei în sfere de influenţă. Este dreptul lor să decidă dacă vor să trăiască în ţara noastră sau dacă vor să rămână separaţi. Stă doar în puterea noastră să facem ţara statornică, prosperă şi admirată în lume. Nu văd România de astăzi ca pe o moştenire de la părinţii noştri, ci ca pe o ţară pe care am luat-o cu împrumut de la copiii noştri. Aşa să ne ajute Dumnezeu!".

Autorii volumului sunt amândoi tineri. Ioan-Luca Vlad, avocat al Baroului din Bucureşti şi consilier juridic al Familiei Regale, a creionat semnificaţia jubileului, parcurgând cei nouăzeci de ani ai ţării şi ai dinastiei din timpul vieţii Regelui Mihai. Daniel Angelescu, fotograf al Familiei Regale, a fost martorul multor evenimente ale Casei Regale, din ultimii patru ani.

Zidul de sticlă. Ion D. Sîrbu în arhivele Securităţii

"Ion D. Sîrbu! Utopicul socialist blagian, dulce compătimitor al minerilor mitologici, erudit bufon metafizic, patriot mutilat sufleteşte, vajnic lup singuratic! Un Lear visând la Prospero, hărţuit de o Securitate faţă de care Caliban făcea dulce figură de... junghi intercostal.

Bufonul Gary! Poate cea mai spectaculoasă apariţie a epistolarului şi diarismului românesc după 1989, vecin de vitalism cu Petre Pandrea şi Ion Negoiţescu. Omul al cărui dosar de urmărire informativă face parte în chip dramatic din însăşi opera sa! Mult mai mult decât în cazul unor Cioran, Blaga sau Noica, DUI-ul lui Gary Sîrbu este o capodoperă de suprarealism ubuesc şi grotesc gogolian, de inutilă inventivitate diabolică şi caricatură jalnică. Supremul triumf, fie şi postum, al victimei: urmăritorii i-au devenit personaje. Oroarea devine deriziune hipnotică", consemna Dan C. Mihăilescu.

Autor al unor consistente şi valoroase literaturi "de sertar", care i-a reconfigurat, după 1989, destinul de scriitor, Ion D. Sîrbu pare să fi câştigat însă, în posteritate, o faimă mult mai durabilă ca opozant al regimului comunist, devenind în conştiinţa publică o figură de prim-plan a rezistenţei totalitare. S-a afirmat chiar că admiraţia exaltată pentru conduita etică a acestui intelectual de mare caracter ar fi contribuit la supralicitarea valorii textelor sale literare, destul de modeste, dacă avem în vedere volumele de teatru şi proză publicate antum. Excepţia o constituie textele rămase în manuscris, care nici nu sunt opere de imaginaţie, literatură "stricto sensu", ci mărturii consemnate spontan într-un context dramatic ale unor experienţe personale de viaţă şi de lectură. Dacă jurnalul şi corespondenţa sunt astăzi considerate drept cele mai izbutite opere ale lui Ion D. Sîrbu, oare constatarea aceasta nu pune la îndoială, indirect, valoarea propriu zis estetică a literaturii lui?

"Nu poţi admira frumuseţea perlei fără a ţine cont de suferinţa scoicii ce a lăcrimat-o", nota într-un loc autorul "Jurnalului unui jurnalist fără jurnal", pentru ca într-o epistolă expediată unui prieten să afirme: "Nu vreau să scriu cum nu s-a mai scris, ci despre ce nu s-a mai scris". Ion D. Sîrbu îşi trage sevele din filonul autobiografic. Admirabil rămâne totuşi faptul că sinceritatea sa nu l-a împiedicat să deţină o expresivitate stilistică uimitoare. "Eu mi-am povestit viaţa de atâtea ori, trebuind de fiecare dată să mint puţin, încât acum nu mai ştiu care e adevărul. Pentru mine viaţa nu mai e, nu mai poate fi deloc aceea pe care am trăit-o de fapt, ci aceea pe care am visat-o, am gândit-o, am creat-o eu. Şi această viaţă nu tinde spre adevăr şi istorie, ci spre poveste, mit sau literatură."

Cât de fidelă şi de exactă va fi fost, totuşi, memoria lui Ion D. Sîrbu nu s-a putut şti până de curând, când desecretizarea arhivelor a făcut posibilă confruntarea referinţelor autobiografice cu informaţiile culese prin bine-cunoscutele "mijloace" utilizate de Securitate (turnători, microfoane, filaj etc.). Şi nu e de mirare că tocmai un cercetător pasionat şi competent precum Clara Mareş, care s-a ocupat anterior şi de dosarul lui Steinhardt, şi-a asumat dificila sarcină de a pune lucrurile la punct şi în cazul lui Sîrbu, restituind până în cele mai mici detalii dramaticul itinerar biografic al acestui "om din Est", un om cu viaţa controlată la pas, supravegheat de "organe" mai bine de trei decenii, din 1957, când intră în puşcărie, şi până în 1989, când moare răpus de o boală necruţătoare, un om care nu a ştiut să mintă, un om dârz care n-a semnat ruşinosul pact în ciuda ameninţărilor repetate şi a constrângerilor de tot felul. Documentele dovedesc că Ion D. Sîrbu a refuzat colaborarea cu regimul comunist în forma sa ocultă.

Scenariul condamnării conţine câteva episoade cheie care ilustrează caracterul abuziv şi criminal al justiţiei. Arestat, Ion D. Sârbu este anchetat cu privire la soarta unui manuscris al unei piese de teatru cu conţinut subversiv pe care ar fi urmat să-l expedieze în străinătate. Condamnat la un an de închisoare, scriitorului i se intentează la puţin timp un al doilea proces. În consecinţă, pe 25 august 1958, i se va deschide o nouă anchetă finalizată cu o pedeapsă de 7 ani închisoare corecţională. Corpul delict îl constituia tot manuscrisul dispărut, faţă de care Securitatea manifesta un interes sporit. Sîrbu îşi radicalizează atitudinea, refuzând orice formă de dialog cu anchetatorul, replicând: "Nu am discutat cu nimeni despre revoluţie, cine a declarat contrariul e mincinos". Sărac ca Iov (starea de "Iovie" e o sintagmă repetată obsesiv în jurnal), după ieşirea din puşcărie, fostul conferenţiar universitar se vede nevoit să-şi câştige pâinea ajungând secretar literar al Teatrului din Craiova, oraş în care i se stabileşte şi domiciliul forţat.

Ca fost deţinut politic, Securitatea din Dolj îl supraveghea de la bun început printr-o vastă reţea de observatori. Din noianul banalităţilor consemnate zilnic de ofiţeri atrage atenţia informaţia privind redactarea unei reviste literare, la care urmau să colaboreze mai mulţi foşti deţinuţi politic, scriitorii: Balotă, Cotruş, Noica, Marino. În '73 se deschide un alt dosar de urmărire informativă, în baza delaţiunilor furnizate de agenţi. "Dacă aş fi mai tânăr şi dacă s-ar produce o schimbare, aş pune mâna pe armă şi i-aş curăţa fără milă", scria Ion D. Sîrbu. Asemenea declaraţii publice furnizau urmăritorilor săi un material consistent, suficient pentru întocmirea unui alt dosar penal. Din prietenie pentru Negoiţescu, prigonit pe motivul că avusese curajul de a-şi exprima public adeziunea la protestul lui Goma, Sîrbu pleacă la Bucureşti, devenind cu atât mai "suspect" cu cât îi este difuzată pe micul ecran piesa "Frunze care ard", o rescriere în spiritul vremii a textului subversiv pentru care făcuse puşcărie. Recidivistul va fi anchetat din nou şi bătut "ca un hoţ de cai", îşi aminteşte el în jurnal, dar securiştii nu reuşesc să-l influenţeze pozitiv. Ceea ce îi determină să-l considere nebun.

Lectura devine treptat, spre finele cărţii, tot mai captivantă, ultimul deceniu fiind şi cel mai dramatic din zbuciumată viaţă a scriitorului. "Nu mai ştiu dacă mai am prieteni, duşmani, dacă mai am un trecut. Sertarele mele sunt pline de texte necitite, fără speranţă. Am crezut multă vreme că posed o platoşă filosofică solidă care mă apară de gerul totalitar şi de ploile musonice ale prostiei. M-am înşelat: încep să nu văd clar, să am nevoie de cârje ca să stau drept". Dar a ţinut să adauge, privind ninsoarea de afară, "aşa este: Lumină binecuvântată. Dar vezi, în cazul meu, numai lumina este latină. Binecuvântarea e foarte slavonă".

Ion D. Sîrbu se dovedeşte un analist politic excelent, mereu preocupat să înţeleagă sensul a ceea ce-l înconjura, a ceea ce trăia. Un volum în care veţi descoperi lucruri neştiute despre suferinţe şi laşităţi, despre rigoare morală şi slăbiciune.

Ultimele zile ale Europei

O călătorie diplomatică în anul 1939 a fostului Ministru al Afacerilor Străine al României Grigore Gafencu.

"Grigore Gafencu, prin fineţea judecăţii sale politice, în urma experienţei ca ministru de Externe, apoi reprezentant al României la Moscova într-un moment atât de dramatic, precum şi datorită talentului său de scriitor, a fost perceput în străinătate, în tot timpul celui de al Doilea Război Mondial şi în cei 10 ani care au urmat, ca personalitatea română cea mai strălucită şi reprezentativă", afirma istoricul Neagu Djuvara.

În prefaţa volumului de "Cuvântări", publicat în 1939, care se dorea o primă evaluare a activităţii sale la un an de la numirea în funcţia de ministru al Afacerilor Străine, Grigore Gafencu scria: "România nu râvneşte să schimbe faţa lumii". În opinia sa, România era nevoită să se adapteze vremurilor cumplit de grele pe care le traversa Europa la sfârşitul anilor '30. Rezultatele dezamăgitoare ale turneului diplomatic întreprins de Regele Carol al II-lea în toamna anului 1938 în marile capitale europene impuneau o reconsiderare a acţiunilor de politică externă. Echilibrul european era instabil, iar poziţia României devenise nesigură.

Într-o conferinţă de presă, Grigore Gafencu anunţa că România urma să promoveze o politică de echilibru şi apropiere de marile puteri din apusul şi centrul Europei. O importanţă aparte era acordată componentei regionale, fiind indicată impulsionarea relaţiilor cu Polonia, lărgirea zonei de influenţă a Înţelegerii Balcanice şi, nu în ultimul rând, menţinerea unui raport de bună vecinătate cu Uniunea Sovietică. Toate aceste direcţii s-au regăsit ulterior în febrila activitate diplomatică depusă de acesta începând din primăvara anului 1939. Diplomaţia europeană era pusă în faţa unei situaţii extrem de dificile de a cărei soluţionare depindea menţinerea securităţii colective. Diplomaţia românească nu a fost atrasă de un Pact al Mării Negre, care presupunea intrarea într-un sistem de alianţe care ar fi îndepărtat-o de Franţa şi Marea Britanie. Grigore Gafencu considera că "dacă nu vom păstra echilibrul pe care îl dorim vom avea tot timpul să ne gândim la un Pact al Mării Negre". Prima destinaţie, Berlinul, unde era primit de ministrul de Externe al Reichului. Următoarea destinaţie, Bruxelles, unde a avut loc o întrevedere cu regele Leopold, ce a prilejuit ministrului român o nouă evaluare a situaţiei europene. Cea mai bună soluţie era, în opinia Regelui, formarea unor grupe de state legate între ele prin interese economice, care ar fi constituit o garanţie pentru securitatea colectivă. Întâlnirea cu Lordul Halifax i-a oferit o imagine mult mai clară asupra planurilor britanice, discutând despre constituirea unui sistem de securitate în zona Balcanilor. Sosit la Paris, Grigore Gafencu a constatat efectele înfrângerii pe care diplomaţia franceză o suferise odată cu dispariţia Cehoslovaciei... Urmează semnarea Pactului de Oţel, audienţa sa la Palatul Quirinale, vizita la Vatican, întâlnirea cu Victor Emmanuel, cu Papa Pius al XII-lea, dar şi cu Ducele, oprirea la Belgrad, Turcia, placa turnantă a diplomaţiei paşnice, Balul de la Ankara Palace... Şi vizita la Bucureşti a lui Potiomkin, diplomatul sovietic.

Ultimele zile ale Europei s-au consumat odată cu semnarea Pactului Ribbentrop-Molotov. La 23 august 1939, Grigore Gafencu consemna cu amărăciune că războiul reuşise acolo unde diplomaţia eşuase.

"Întrezărisem, aşadar, în decursul întregii mele călătorii semnele prevestitoare ale catastrofei. Văzusem agitându-se principalele personaje ale dramei; le auzisem strigătele şi apelurile şi le măsurasem deopotrivă slăbiciunea şi ardoarea intensă a pasiunilor. În atmosfera viciată de atâtea interese contrare, unele iluzii persistau. Oamenii politici, indiferent din ce tabără ar fi fost, mai plasau încă între ei şi realitate atâtea calcule, încât percepţia conflictului eminent era deformată. Mulţi credeau că dacă-şi urmăreau planurile până la capăt aveau să bareze calea Destinului".

Capcanele politice ale sociologiei interbelice

Autorul Antonio Momoc, cu un masterat în Ştiinţele Comnunicării la Facultatea de Jurnalism şi Ştiinţele Comunicării a Universităţii Bucureşti, dar şi cu o diplomă a Facultăţii de Ştinţe Politice a aceleiaşi unviersităţi, vorbeşte despre şcoala gustiană între carlism şi legionarism, încercând să aducă lumină într-o perioadă în care informaţia este destul de lacunară.

Pe fondul ideologiei etnice naţionaliste care a dominat România după 1918, sub forma proiectului de construire a naţiunii culturale, promovat de guvernele liberale sau ţărăniste, proiectul naţional al lui Dimitrie Gusti a imaginat soluţii ştiinţifice similare cu cele ale naţionaliştilor germani şi italieni, care construiau pe principii culturale statele lor naţionale. S-a vorbit mult despre reformismul lui Dimitrie Gusti, mai puţin de strânsele sale legături cu Regele Carol al II-lea. Sociologul Zoltan Rostas specifică în prefaţa volumului: "De ce consider acest volum un act editorial important? Pentru că nu urmează moda logicii culturale actuale – exaltarea virtuţilor multilaterale ale interbelicului. Pentru că abordează dimensiunea politică a şcolii sociologice de la Bucureşti, conduse de Dimitrie Gusti. Investigaţia lui Antonio Momoc cartografiază în primul rând un teren nebănuit de vast, iar în al doilea rând descoperă filiaţii de idei, modele de acţiune necunoscute care-i caracterizează pe Gusti şi pe colaboratorii săi. Importanţa volumului depăşeşte valoarea sa intrinsecă prin faptul că analizează nu o formaţiune politică, nu o clasă socială, ci dimensiunea politică a vieţii unui grup intelectual. Prin urmare, acest volum ar putea contribui la a explica de ce preluarea modelului interbelic în epoca post decembristă a constituit o greşeală de proporţii a elitei anilor '90 în cadrul căreia doar superficialitatea cunoaşterii istorice a fost mai mare decât naivitatea evidentă. Această elită nu a fost conştientă de multiplele capcane pe care le ascunde modelul interbelic".

În contexul în care studenţii anului 1920 deveneau din ce în ce mai atraşi de ideologia legionară şi de promisiunile justiţiare ale Căpitanului, Dimitrie Gusti redirecţionează tinerii studioşi spre cercetarea socială. El s-a înconjurat de tineri care îşi doreau să se integreze într-o societate modernă, şi nu să o conteste sau să o dizolve, aşa cum propunea mişcarea lui Corneliu Zelea Codreanu. Capitolele cărţii oferă un răspuns la întrebarea: Şcoala de la Bucureşti a picat sau nu în capcana politicului? Programul pe care fondatorul Şcolii Dimitrie Gusti l-a proiectat în primele două decenii ale secolului XX va ajunge să fie aplicat la nivel naţional în anii '30, în acord cu politica lui Carol al II-lea, şi apoi va fi impus ca obligatoriu pentru scurtă vreme, între 1938 şi 1939.

În perioada de profundă criză economică de la începutul anilor '30, numit ministru al Instrucţiunii Publice, tehnocratul Dimitrie Gusti promova creşterea bunăstării la sat şi ridicarea nivelului de trai în mediul rural. Totodată, el se pronunţa împotriva inflaţiei de diplome uşor obţinute. Prin câteva proiecte legislative se exprima pentru o selecţie mai dură a elitei, susţinând cu tărie şcolile ţărăneşti, atelierele meşteşugăreşti, universităţile populare. Gusti îşi imagina o societate în care ţăranii să fie încurajaţi economic şi cultural, stimulaţi la nivel local. Proiectul său de modernizare nu avea în intenţie întărirea unei clase de mijloc, ci apariţia unei solide clase de mijloc a unei societăţi formate din ţărani. În anii '30, el exprima cu consecvenţă convingerea că regele juca rolul de protector al clasei de jos. Pentru el, Carol al II-lea era "regele ţăranilor".

Să ne aducem aminte că, în anii '30, Marele Crah Financiar al Bursei din New York, urmat de Marea Depresiune Economică au prilejuit apariţia unor probleme sociale grave în România: şomajul de masă, sărăcia, foametea. Dar România a fost una dintre primele ţări din Europa care au introdus atât un sistem de asigurări sociale, cât şi un sistem de beneficii şi de asistenţă socială pentru orfani, văduve de război etc.

"Omul nou", pentru Dmitrie Gusti şi pentru sociologii Şcolii de la Bucureşti, era personalitatea creatoare de valori culturale, personalitatea socială care putea contribui la modernizarea, la ridicarea spirituală, economică, socială a naţiunii române.