Evenimentele din decembrie 1989, între speranţele unora şi deziluziile altora (II)

Cronica evenimentelor planificate

Anul operativ 1989 a început cu o trădare. Şeful sectorului spionaj în spaţiul european de limbă germană, Liviu Turcu, se foloseşte de ocazia unei misiuni externe pentru a se preda CIA. Era punctul terminus al trădărilor post-pacepiste care, toate la un loc, au adus prejudicii mai mari decât cele determinate de marşrutizarea politică (n.r. – termen folosit în domeniul serviciilor de informaţii şi care înseamnă orientarea unui agent către un alt obiectiv decât cel avut până la momentul respectiv) a lui Pacepa în braţele spionajului şi contraspionajului Statelor Unite ale Americii.

În Centrala Spionajului Român, generalul Aristotel Stamatoiu a încercat să „tragă de timp”, amânând – de comun acord cu şeful contraspionajului extern, generalul Ioan Moţ – raportarea exactă şi completă a evenimentului contrainformativ de o gravitate excepţională. Probabil, ei sperau că Liviu Turcu are de depăşit vreo situaţie de risc, după care se va întoarce. Verificările ulterioare aveau să scoată în evidenţă serioase incompatibilităţi ale lui Liviu Turcu cu sistemul de valori şi disciplina specifice spionajului. De la noi sau de aiurea.

La scurt timp după trecerea în tabăra adversă, Liviu Turcu a devenit protagonistul unor operaţiuni de propagandă politică cu obiectice foarte transparente, dintre care menţionez: cultivarea animozităţilor între Centrul de Informaţii Externe şi structurile Securităţii Interne ale Departamentului Securităţii Statului, între Departamentul Securităţii Statului şi celelate structuri ale Ministerului de Interne, între Ministerul de Interne şi Ministerul Apărării Naţionale, între toate acestea la un loc şi societate, în ansamblu.

Anterior se mai consumase un alt act de trădare, al unui operativ de rang mediu din contraspionajul extern, care a răspuns succesiv de mai multe spaţii occidentale şi cunoştea o parte însemnată a sistemului contrainformativ extern, cu greu reconstituit după trădarea lui Pacepa şi repararea unora dintre erorile deciziilor luate imediat după această gravă trădare.

Trădarea lui Liviu Turcu a avut loc cum nu se putea mai prost, tocmai în perioada şedinţelor anuale de bilanţ. Tăvălugul analizelor şi evaluărilor critice ale şefului DSS, generalul Iulian Vlad, a spulberat orgoliile unor veleitari din spionajul şi contraspionajul extern, care au fost puşi la colţul penitenţelor.

Au fost însă şi succese. Menţionez doar două dintre cele mai remarcabile: căderea reţelei KGB, condusă de Vladimir Volodin, şi prinderea în flagrant a unui funcţionar superior, cu rang diplomatic, din Ministerul Afacerilor Externe, vinovat de trădare prin transmitere de secrete în favoarea SUA. Lucrase dublu aproape un deceniu şi compromisese şi vreo două duzini de ofiţeri acoperiţi. Faptul că Securitatea română a avut în acele momente curajul să înfrunte, concomitent, cele două mari puteri ale spionajului a constituit un episod cu totul deosebit şi fără precedent în istoria sa, dar îndrăzneala i-a fost contabilizată şi aspru pedepsită, începând din decembrie 1989.

Tot la începutul anului 1989, în prima săptămână a lunii martie, se produce un eveniment cu impact politic, mai cu seamă internaţional – „scrisoarea celor şase”. Acţiunea a fost descoperită şi conţinutul scrisorii prezentat lui Nicolae Ceauşescu, înainte de a deveni public prin intermediul postului de radio BBC. Ceea ce înseamnă că scrisoarea, al cărei text fusese doar convenit de Silviu Brucan cu ceilalţi semnatari, nu trebuia neapărat să fie trimisă din ţară… Ea îşi aştepta doar semnatarii.

După cum a început anul 1989, era evident că sistemul nu va mai rezista multă vreme, deoarece acesta devenise global vulnerabil, încât nu mai putea fi securizat, atât faţă de avalanşa şi iminenţa ameninţărilor, cât mai cu seamă faţă de propriile slăbiciuni.

În aprilie 1989, o Plenară a CC al PCR, care putea să rămână memorabilă, eşuează din cauza ambiţiilor autarhice ale lui Nicolae Ceauşescu. Izolarea în care a fost aruncat de „prietenii” care, odinioară, l-au ridicat pe piedestalul recunoaşterii internaţionale, l-a împins la decizii necugetate. El a anunţat, triumfalist, rambursarea întregii datorii externe – un efort formidabil, care era compensat de un considerabil excedent al rezervelor valutare, precum şi de importante debite ce urmau a fi încasate de la unele state exportatoare de ţiţei -, dar nu da de înţeles că va diminua rata acumulării în favoarea consumului. Dimpotrivă, ofensează organismele bancare internaţionale cu un proiect de înfiinţare a unei bănci de investiţii şi dezvoltare a lumii a treia, sperând, totodată, să ia locul deţinut cândva de Tito în fruntea „ţărilor nealiniate”.

În acelaşi timp, exploatând vulnerabilităţile tot mai accentuate ale Uniunii Sovietice şi speculând agitaţiile din Basarabia, simulează un denunţ al Pactului sovieto-german „Molotov-Ribbentrop” şi, scontând că se va face temut unor inamici tot mai agresivi, agita voalat ameninţarea nucleară, respectiv că România dispune de capacităţile necesare producerii armei atomice. Ceauşescu părea să nu mai aibă nevoie de nimeni şi de nimic! Dar nici pe el nu-l mai luau mulţi în seamă. Am primit consternaţi şi dezamăgiţi acele veşti proaste, deoarece cea bună şi aşteptată era liberalizarea consumului intern, destinat creşterii nivelului de trai, sub toate aspectele.

Cunoscuta revistă internaţională „Paris Match” continua să dedice numere speciale fostelor case regale din ţările în care monarhiile au fost abolite. Pentru a nu fi surprinşi de numărul dedicat Casei Regale a României, s-a solicitat memorandumul monitorizării realizate de sectorul de informaţii externe responsabil de problema regală. Rezultatul a fost dezolant. Întrucât „era un rentier viager la locul lui”, beneficiar al înaltului şi rarisimului ordin sovietic „Victoria” (fuseseră acordate doar vreo patru exemplare şefilor de stat străini), cetăţeanul-rege nu constituia o ameninţare. La dosarul problemei regale nu exista nici măcar o fotografie a reşedinţei din Elveţia…

O grupă operativă constituită „ad-hoc” mimează o misiune de recunoaştere, angajează „în privat” un fotoreporter profesionist, care realizează un album documentar, iar un „veteran” al Casei Regale reconstituie şi o schiţă a principalelor utilităţi interioare.

Membri ai „Comitetului Naţional Român” din SUA – un aşa-zis guvern în exil al României, pe care Departamentul de Stat se ferea să-l recunoască – sunt „talonaţi” (termen din tabela de codificare a informaţiilor, folosit pentru desemnarea acţiunii de „exploatare informativă”), iar „cercetătorii” dau asigurări că Majestatea Sa şi Guvernul din exil nu manifestă disponibilităţi de racordare la vreunul din principalele curente ale transformărilor politice în curs la nivel strategic global, pe care de altfel nici nu le prea înţeleg, lipsindu-le contactele şi informaţiile necesare. Numai în parte adevărat.

Mesajele Regelui Mihai I au fost adesea în consonanţă cu tendinţele evenimentelor. Mai mult chiar, fusese pus în circulaţie un program promonarhic modern, în parte ancorat în realităţile interne, în numele unui Partid Naţional Ţărănesc reformat, despre care, ulterior, în anii ’90, nu s-a mai auzit nimic. Dimpotrivă, partidul cu numele respectiv, reînfiinţat în decembrie 1989, nu a făcut deloc dovada capacităţilor de a se adapta noilor realităţi. Ceea ce dă de bănuit că acel program a fost opera unui serviciu special, care miza pe readucerea monarhiei şi a mişcării naţional-ţărăniste în planul opoziţiei active faţă de regimul politic existent în România anilor ’80.

Că aşa au stat lucrurile, avea să o dovedească şi teribilul eşec al unui redutabil – dar şi rutinat – serviciu străin, de a finanţa, în numele lui Ion Raţiu şi al Uniunii Mondiale a Românilor Liberi, cu cca. 1.125.000 lei (o sumă impresionantă la acea dată) o mişcare de rezistenţă naţional-ţărănistă. Combinaţia imobiliară prin care urma să fie autohtonizată suma respectivă a căzut, banii fiind făcuţi venit la bugetul statului român. Cauza eşecului a fost transferată de către serviciul de informaţii respectiv asupra inabilităţii şi bunei-credinţe discutabile ale unui important personaj al proiectatei rezistenţe, ceea ce a generat suspiciuni, neîncredere şi destructurarea întregului plan de acţiune.

Cazul menţionat ne aminteşte de „operaţiunile britanice de război politic”, duse prin intermediul Ministerului Afacerilor Neonorabile – Departamentul Operaţiunilor Executive Speciale (SOE) – în anii ’43-’44, când se mai încercase finanţarea unei rezistenţe ardelene, dar cum agenţii SOE nu au adus şi un credenţional semnat olograf de Winston Churchill, liderul politic pe care s-a scontat a mai „pertractat” şi, în cele din urmă, a declinat oferta…

Dovedind un fair-play de adevărat gentleman, Ion Raţiu, după ce a revenit în ţară, a dorit să-l cunoască pe ofiţerul de securitate din spatele operaţiunii şi să-l asigure de respectul şi aprecierile sale, pentru faptul de a fi fost mai bun decât „diplomaţii de la MI-6”.

Departamentul Securităţii Statului i-a furnizat lui Nicolae Ceauşescu toate informaţiile necesare înţelegerii cursului implacabil al evenimentelor

Indiciile din anii ’80 care semnalau că în Europa de Est se dorea schimbarea regimurilor au fost receptate de DSS cât se putea de realist, în condiţiile în care, după trădarea lui Pacepa, s-a politizat conducerea activităţii şi raportarea rezultatelor… Profesioniştii informaţiilor secrete din sistemul Departamentului Securităţii Statului şi-au făcut însă bine munca. Omologii occidentali aflaţi la post în ambasadele din Bucureşti făceau ca, de voie ori de nevoie, ochii şi urechile contraspionajului să afle anumite lucruri. Ceauşescu a avut totodată, începând cel mai târziu din luna septembrie 1989, informări speciale, chiar în mai multe ediţii zilnice, asupra acţiunilor sistematice coordonate împotriva sa din exterior.

Numai pentru perioada 7 noiembrie-12 decembrie 1989 reţin atenţia cel puţin 11 informări din categoria celor extrem de incomode, după cum urmează:

1. DSS nr. 00275/07.11.1989 privind întâlnirea de la Malta: „Cele două părţi vor aborda cu prioritate probleme privind redefinirea sferelor de influenţă (…) problema exercitării de noi presiuni coordonate asupra acelor ţări socialiste care nu au trecut la aplicarea de reforme reale… Statele vest-europene să aibă un rol sporit în influenţarea situaţiei din Europa de Est (…) În ceea ce priveşte România, va fi foarte greu, date fiind particularităţile proprii (…) care exclud posibilitatea producerii unei revoluţii de catifea (…)”.

2. DSS nr. 00252/793/07.11.1989 privind întâlnirea Kohl – Mitterrand: „S-a stabilit sprijinirea unui front comun al forţelor de opoziţie din ţările socialiste (…)”.

3. MApN – Direcţia Informaţii a Armatei – Telegrama 015771/09.11.1989: „Ungaria acţionează în scopul destabilizării situaţiei politice interne din România, cu prioritate în Transilvania… Simultan cu provocarea unor demonstraţii, (…) Ungaria are intenţia să provoace incidente la graniţă… care să degenereze într-un conflict militar… Acest scenariu se va realiza cu ştirea URSS şi cu sprijinul Austriei…”.

4. DSS nr. 00286/11.11.1989 – „După reuniunea la nivel înalt a NATO, care a avut loc la Bruxelles, Guvernul Olandei are în vedere ca, în relaţiile cu România, să promoveze toate formele active de stimulare a propagandei negative şi de susţinere a acţiunilor protestare (…)”.

5. DSS nr. 00444/814/14.11.1989 – „«Trust Organization», recent înfiinţată de CIA, are între obiective: încurajarea şi sprijinirea mişcărilor disidente din ţările socialiste; măsuri active de organizare şi dirijare a acţiunilor emigraţiei; organizarea de acţiuni de opoziţie făţişe şi folosirea ca ofiţeri de legătură şi instructori a foştilor membri ai serviciilor de informaţii care au trădat (…). «Trust Organization» îşi va concentra activitatea cu preponderenţă în direcţiile României şi Cehoslovaciei…”.

6. DSS nr. 00260/16.11.1989 – Iniţiativa preşedintelui Franţei de a convoca reuniunea de urgenţă la Paris a şefilor de stat şi de guvern ai ţărilor membre ale Pieţei Comune, cu scopul „sporirii rolului acestora în destabilizarea şi schimbarea regimurilor politice din ţările socialiste, încurajării directe a constituirii nemulţumiţilor şi protestatarilor în mase de manevră (…)”.

7. DSS nr. 00262/22.11.1989 – Reuniunea de la Paris convocată din iniţiativa preşedintelui Franţei: „În contextul poziţiilor comune şi a acţiunilor concertate ale SUA şi URSS, cu privire la România se preconizează (…) crearea unei tensiuni interne destabilizatoare prin folosirea unei stări de nemulţumire şi incitări în mediul minorităţii maghiare (…)”. (n.a. – Era oare scenariul care l-a avut ca protagonist pe preotul reformat László Tőkés?! Anterior – deşi au fost dovedite acţiunile ilegale împotriva securităţii statului săvârşite de László Tőkés, atestate şi de interceptarea, la controlul trecerii frontierei, a unei chitanţe olografe pentru primirea sumei de 20.000 lei, ascunsă în plafoniera autoturismului cu care călătoreau legăturile sale din Ungaria, Nicolae Ceauşescu nu a aprobat sesizarea instanţei de judecată).

8. DSS nr. 0086/27.11.1989 – Declaraţia consilierului prezidenţial sovietic Oleg Bomogolov privind „caracterul ireversibil şi de generalitate al procesului care se desfăşoară în unele ţări est-europene şi optimismul cu care este privită evoluţia viitoare a României”.

9. DSS nr. 00277/02.12.1989 – Declaraţie a preşedintelui George H. Bush: „Aş dori să văd unele acţiuni şi în această ţară. (…) Am trimis în România un nou ambasador… L-am trimis în România tocmai pentru că este un om ferm şi intransigent…”.

10. DSS nr. 00288/12.12.1989 – Declaraţia preşedintelui Franţei la încheierea reuniunii la nivel înalt de la Strasbourg: „Problema unor provincii… nu trebuie să se omită existenţa divergenţelor între Ungaria şi România în chestiunea Transilvaniei… sau problema Basarabiei… Franţa şi URSS trebuie să-şi reia rolul de a asigura echilibrul în Europa…”.

11. DSS nr. 0610/12.12.1989 – În mediile emigraţiei maghiare din Occident, dar şi în cercurile guvernamentale de la Budapesta se vehiculează ideea reanalizării în forurile internaţionale a statutului actual al Transilvaniei, după ce etnicii unguri din România vor acţiona pentru autonomie şi întemeierea unui nou stat independent, suveran şi neutru – Ardealul – sau pentru înglobarea Transilvaniei într-o federaţie…”.

Dau un exemplu care este edificator în ceea ce priveşte urmărirea evoluţiilor internaţionale în direcţia accelerării prăbuşirii sistemului mondial socialist. Pe evoluţiile din Polonia s-a realizat un studiu de caz timp de nouă-zece ani. Că venea schimbarea nu era o noutate. Se ştia de la momentul Helsinki (coşul trei, al drepturilor omului, numai că fiecare parte opusă înţelegea sau dorea să înţeleagă cu totul altceva), de la reorientarea tacticii SUA în timpul mandatului preşedintelui Jimmy Carter, de la desecretizarea unor documente ale Consiliului Securităţii Naţionale al SUA, în 1974, de la pontificarea cardinalului polonez Karol Voityla… Strategia anticomunistă globală era cunoscută şi nu existau dubii că, după ce se va instala la Moscova conducătorul „aşteptat”, odată pornită căderea liberă a sistemului, aceasta nu va mai putea fi oprită.

Dacă se întâmpla ca informaţiile din exterior să dubleze în mare măsură ceea ce în Centrală se colecta direct din presa externă, din fluxurile agenţiilor de ştiri, din documente oficiale, din monitorizarea mediilor diplomatice şi din alte surse, de regulă sigure şi de înaltă fidelitate, este posibil ca ofiţerilor din aparatul extern să li se fi cerut să nu furnizeze informaţii redundante, ci să caute răspunsuri la întrebările şi problemele necunoscute: „Când? Cum? Unde? Cine? În beneficiul cui?”.

Dacă totuşi, în structuri paralele, ani la rând s-a lucrat altfel, omiţându-se din informări adevărurile incomode, faptul este imputabil şi unor factori din DSS, deoarece, potrivit obligaţiilor de protecţie contrainformativă pe care le aveau, nu l-au cunoscut şi nu au putut fi luate măsurile de îndreptare cuvenite.

În niciun caz, însă, pe linia Departamentului Securităţii Statului, din partea şefului acestuia – nici înainte de 1986 şi cu atât mai puţin după – nu ştiu să li se fi cerut ofiţerilor de informaţii să nu culeagă ori să nu transmită informaţii privind tendinţele politice internaţionale de reaşezare a ordinii mondiale. Ar fi fost absurd, fiindcă tocmai acesta era unul dintre obiectivele majore şi constante ale informaţiilor externe (spionajului). Pesemne că cei care au spus contrariul ori nu au fost niciodată ofiţeri de informaţii ori nu au ştiut – ceea ce este grav pentru ei – că pe spaţiul respectiv nu erau de capul lor, ci erau şi alţii care îi supervizau sau îi monitorizau. Nu mai spun că nu cred că ar fi putut îndrăzni cineva, la vremea aceea, să dea o asemenea orientare extrem de gravă şi de periculoasă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.