Adâncirea crizei datoriilor aduce tot mai mult în atenţia opinei publice aspecte ale unei istorii financiare a Germaniei mai puţin glorioase. Actuala criză a datoriilor din Europa ar fi mai întâi un prilej pentru un veritabil devotament european exprimat prin “generozitate” financiară decât o şansă istorică de a readuce pe tapet vechile planuri de hegemonie germană în Europa. După părerea reputatului economist Albrecht Ritschl de la London School of Economics, precum şi după părerea lui Paul de Backer, fost conferenţiar la ENA – Paris, Germania ocupă la falimente în ultimii o sută de ani primul loc din lume şi o avertizează totodată că starea de spirit în Europa s-ar putea întoarce împotriva ei în cazul în care Berlinul nu reuşeşte să ţină în frâu criza datoriilor suverane.

Cu toate că germanii sunt susceptibil în această privinţă, considerându-şi mereu ţara o victimă a plăţilor de despăgubire de după razboi, nu există pentru atitudinea atotştiutoare a Germaniei şi pentru modul cum acţionează, după motto-ul “primiţi bani doar dacă faceţi ce spunem noi”, niciun temei justificat. În secolul al XX-lea, Germania a avut probabil cele mai mari falimente din istoria modernă a omenirii. Statutul de dascăl al Europei şi stabilitatea financiară se datorează doar SUA, care au renunţat atât după Primul, cât şi după al Doilea Război Mondial la despăgubiri. Din păcate acest lucru se uită mult prea uşor:

În primul rând a fost Republica de la Weimar (1924 - 1929), care a trăit pe spinarea banilor împrumutaţi de către SUA pentru reparaţiunile din Primul Război Mondial. Odată cu criza mondială din 1931 s-a prăbuşit şi acest sistem piramidal de credite care a generat nişte pierderi fenomenale pentru băncile din SUA şi efecte dezastruoase pentru întreaga economie globală. Cele 110 miliarde de euro pentru Grecia par de-a dreptul o sumă neglijabilă, în comparaţie cu criza din 1931, estimând pierderile băncilor din SUA prin falimentul german la dimensiunea crizei financiare din 2008.

În al doilea rând a fost situaţia după al Doilea Război Mondial, deoarece SUA au avut grijă să nu fie pretinse nici un fel de pretenţii de reparaţiuni de la Germania. Cu puţine excepţii (despăgubirea victimelor Holocaustului), toate pretenţiile astfel au fost amânate pe viitor până la o unificare a Germaniei. Pentru Germania, această decizie adoptată la Conferinţa de la Londra în 1953 a fost vitală, deoarece a fost baza financiară pentru miracolul economic. În acelaşi timp, victimele ocupaţiei germane din Europa, printre care şi Grecia, au trebuit să renunţe la pretenţii de despăgubire împotriva Germaniei, precum şi România să renunţe la creanţele comerciale în 1947. Din fericire însă, renunţarea României la creanţe pare datorită unei greşeli în formularea Tratatului de Pace de la Paris mai mult decât discutabilă şi încă actuală. Firesc că dezvoltarea economică a acestor ţări a fost mult mai dificilă, având de suportat atât pagube de război, cât şi în cazul României o plată de despăgubiri către Uniunea Sovietică.

În opinia publică internaţională, Germania este simbol al stabilităţii, cu toate că a avut în ultimul secol trei falimente naţionale: după falimentul Republicii de la Weimar în anii ‘30, în 1953 Germania a fost scutită de toate pretenţiile de despăgubire de război şi compensare a conturilor de cliring deficitare precum şi de datoriile Reichului acumulate înainte, cât şi din timpul războiului.

În al treilea rând, ultimul faliment a avut loc în 1990 prin refuzul cancelarului Helmut Kohl de a pune în aplicare Acordul de la Londra din 1953, scutind Germania încă o dată de plata de sute de miliarde. Iniţial s-a stabilit că plăţile germane de reparaţiune şi compensare a conturilor de cliring după al Doilea Război Mondial urmează să fie reglementate în caz de reunificare. Ea s-a obligat în 1990 să plătească doar nişte mici sume reziduale pe urma unor obligaţiuni ale Republicii Weimar. Germania nu a achitat după 1990 nicio reparaţiune, cu excepţia compensării muncii forţate şi, de asemenea, nu a rambursat creditele stoarse prin cliring din ţările ocupate precum şi costurile de ocupaţie militară; nici faţă de Grecia şi nici faţă de România. La fel ca în anii ’50, în cazul Germaniei, este iluzoriu sa credem că grecii ar plăti vreodată datoriile lor fără nici un sprijin extern. Industria exportatoare a Germaniei a profitat considerabil de comenzile de la periferia Europei. Să nu uităm că Germania a început în secolul al XX-lea două războaie mondiale iar ulterior foştii duşmani au iertat-o de datorii într-o proporţie extrem de generoasă, ceea a facilitat o relansare economică a ţării şi prosperitate. Sentimentul anti-elen, care actualmente este destul de larg răspândit în mass-media germană, este extrem de periculos. Dacă Germania a uitat acest lucru, grecii şi alţii încă nu au uitat că succesul Germaniei de după război se datorează şi graţiei altor popoare. În cazul în care starea de spirit din Grecia sau alte state europene se deteriorează, ne putem aştepta să reapară cererile vechi de reparaţiuni de război şi compensarea conturilor de cliring. Salvarea Greciei, subliniază şi profesorul Alfred Ritschl, este o soluţie convenabilă pe lângă sumele pe care ar avea Germania să le plătească dacă ţările europene şi-ar prezenta facturile neachitate de după război. Acest pericol există dacă Germania continuă să facă atmosferă şi să fie dascălul Europei.

Europa nu are nevoie de un dascăl sfătos care ridică mereu degetul şi mustrează la capitolul „austeritate” un întreg continent, cât de o unitate bazată pe principiul autodeterminării popoarelor şi suveranităţii statelor. Dar de unde provine şi care este raţiunea acestei atitudini de dascăl? Într-un memorandum adresat în 1918 împăratului Wilhelm al II-lea, cancelarul Max von Baden explica cum ar trebui Germania să acţioneze pentru a-şi atinge ţelurile în Europa: „Astfel de forţă extraordinară, aşa cum am desfăşurat în acest razboi, de vrea să fie îndurată, trebuie să fie justificată în lume din punct de vedere etic… Prin urmare, trebuie să integrăm la atingerea obiectivelor noastre ţeluri comune ale umanităţii, deoarece a coloniza înseamnă a misiona".

Klaus Kinkel, fost ministru german de Externe, declara într-un interviu pentru "Frankfurter Allgemeine Zeitung" (3/19/1993) că Germania a ajuns acum în apropiata sa expansiune spre est la acel punct în care s-a oprit de două ori în trecut. Se pare că istografia nu este încă atât de avansată să considere două războaie mondiale drept un efort de integrare al Europei. Sugestia lui Kinkel pentru rolul Germaniei in Europa - nu doar datorită poziţiei centrale geografice, cât datorită limbii şi culturii - este similară cu recomandările lui Werner Daitz discutate în ultimul articol ("Continuitate istorică: guvern economic european"). Găsirea unui rol care corespunde dorinţelor şi potenţialul Germaniei, precum subliniază fostul ministru german de Externe, dovedeşte într-o formă impresionantă ambiţiile recurente ale Germaniei. Nu cred că reteţa Prusiei din secolul al XIX-lea de a unifica restul ţărilor vorbitoare de limba germană poate fi aplicată la scara unui întreg continent.

Dar totuşi care ar fi cea mai bună soluţie pentru Grecia - şi Germania? Precum învăţăm din istoria Germaniei, tăierea datoriilor este cea mai sigură reţeta pentru a face un început nou. Probabil ar avea aşa nu numai Grecia, dar şi alte ţări o şansă pentru o relansare a economiei ,dar şi Germania o oportunitate să împiedice un curent eurosceptic la periferia Europei. Deoarece Europa nu este un câmp experimental pentru diferite tehnici de integrare, ar trebui să fim mai sceptici în ceea ce înseamnă predarea responsabilităţii unui întreg continent doar unei singure ţări, oricât de bine intenţionate ar fi sfaturile economice şi politice. Cel puţin în privinţa sfaturilor politice am avut ocazia în timpul suspendării preşedintelui să cunoaştem ceva mai bine Germania

Revenirea unui executor loial al Berlinului la Cotroceni asigură de altfel în continuare blocarea eficientă a oricărei încercări de recuperare a creanţei istorice de la Germania de peste 19 miliarde de euro.