Fără Liviu Ciulei teatrul românesc a rămas mai sărac

Actor, regizor şi director de teatru, realizator de film, arhitect, scenograf de teatru şi film, autor de film de televiziune, profesor universitar cu o carieră strălucită la New York, Liviu Ciulei a fost un artist total, sintetizând într-un singur personaj toate aceste domenii în care se dovedise, de altfel, excepţional.

Fascinanta personalitate a artelor româneşti ne-a părăsit, lăsând o moştenire incredibilă teatrului şi cinematografiei noastre, dublată de o ţinută morală exemplară.

Absolvent al Conservatorului Regal de Muzică şi Teatru din Bucureşti, după ce lucrase cu Marioara Voiculescu, şi al Institutului de Arhitectură, a debutat ca actor în 1945, în „Încătuşarea”, după piesa „Animal Kingdom” de Philip Barry, la Teatrul Mic, urmat de un Puck din „Visul unei nopţi de vară”, de Shakespeare, care a atras atenţia criticii. Cariera de actor de teatru şi film, cu roluri memorabile, în „Pasacaglia”, lucrat sub atenta supraveghere a Luciei Sturdza Bulandra şi a celei care avea să-i devină soţie şi pentru care a avut un adevărat cult toată viaţa, marea actriţă Clody Berthola, sau Cir din „Liubov Iarovaia”, montat de marele regizor W.Siegfried, în care semnează şi decorurile, în timp ce costumele erau concepute de o altă personalitate rar amintită astăzi, Cella Voinescu, creşte pas cu pas. Urmează, într-un ritm ameţitor, creaţii de primă mână, cum ar fi „Sfânta Ioana”, cu Clody Berthola, în care semnează regia, decorul şi costumele şi interpretează rolul lui Dunois. Regizorul se impune nu numai în România, ci şi în străinătate, începând cu „Danton”, jucat la Berlin şi răsplătit cu 65 de ridicări de cortină, continuând cu „Leonce si Lena” de Georg Buchner, „O scrisoare pierdută” de Ion Luca Caragiale, cu o echipă fabuloasă, Marin Moraru, Irina Petrescu, Ion Caramitru şi Virgil Ogasanu, care a uluit Festivalul de la Belgrad în 1970 şi pe cel de la Edinburgh din anul următor, unde era omagiat după fiecare reprezentaţie, cu „Macbeth” sau „Furtuna” de William Shakespeare, pentru a aminti numai câteva.

Pe 24 martie 1974, Clive Barnes, jurnalist la „New York Times”, scria după ce văzuse „Leonce şi Lena” regizat la Arena Stage din Washington: „Făcându-şi debutul american, regizorul şi scenograful român Liviu Ciulei se dovedeşte a fi unul din adevăratele spirite creatoare din teatrul contemporan”.

În 1951, Liviu Ciulei începe să joace în filme, sub îndrumarea unor regizori reputaţi ca Jean Mihail şi Victor Iliu. Este arta care îi va aduce prima celebritatea.

În 1964 primea, la Festivalul de la Cannes, Premiul pentru Cel Mai bun regizor, cu filmul „Pădurea spânzuraţilor”, cea de a treia peliculă regizată de el, după „Erupţia” şi „Valurile Dunării”. Pe generic erau unii dintre cei mai bun actori ai vremii, Ştefan Ciubotăraşu, Gina Patrichi, Emil Botta, Nicolae Tomazoglu, Costache Antoniu, György Kovács, Ana Széles şi un debutant pe nume Victor Rebengiuc, care a primit rolul lui Apostol Bologa. Ciulei însuşi interpreta personajul Otto Klapka. Regia este gândită până în cele mai mici detalii, scena finală, în care Ilona (Ana Szeles) îi aşterne lui Apostol Bologa ultima masă, scenă mută, despre care Ciulei declara că este „cea mai bună pe care am regizat-o vreodată”, era considerată de criticul şi istoricul de teatru Georges Sadoul „sublimă”.

Discuţie cu publicul după proiecţia cu Pădurea spânzuranţilor, în 2004

Revăzând filmul în anii 2000, regizorul avea şi remarci critice, considerându-l cam melodramatic pentru publicul contemporan. El a rămas însă în istoria cinematografului, iar în urmă cu câţiva ani, Martin Scorsese pleda la Cannes pentru recondiţionarea filmului, la Bologna, ceea ce nu s-a întâmplat până acum.

După „Pădurea spânzuraţilor”, Liviu Ciulei n-a mai făcut decât un film de televiziune, antologic şi el, „O scrisoare pierdută”.

„Undeva am fost eu de vină. Toate filmele pe care le-am propus după «Pădurea» mi-au fost refuzate. Voiam sa fac «Visul unei nopţi de vară», trebuia să joace şi Monica Vitti, era o combinaţie cu italienii care a căzut. După aceea am propus tot un Shakespeare, «Regele Lear», am vrut să-l fac cu ţărani din Maramureş, şi a fost refuzat. Iar ceea ce mi se oferea nu-mi plăcea. Mi s-a oferit «Reconstituirea» şi ştiam că o să aibă foarte multe necazuri, cum a şi avut. Şi i-am spus lui Pintilie, care voia neapărat să-l facă, «Fă-l tu, Pintilie». Apoi am propus «Baltagul», după Sadoveanu, şi vedeta principală era Anna Magnani, văzuse filmul meu şi voia să joace. Iar eu am fost atât de tâmpit – nu mi-e ruşine să spun – că am refuzat un scenariu extraordinar, care făcuse din Vitoria Lipan un fel de comera italiana, care vorbea tot timpul. Avea o trăsătură de geniu în filmul lui: ea îl descoperea pe Lipan, care nu se vedea în film, etapă cu etapă, şi se îndrăgostea de el. Ceea ce era o virtuozitate scenaristică. Eu am fost atât de prost încât n-am vrut să plec de la statuara, taciturna Vitoria Lipan a lui Sadoveanu”, declara el într-un interviu.

În 1980 a părăsit România, unde fusese demis din funcţia de director al Teatrului Bulandra, pentru că acceptase spectacolul „Revizorul” al lui Lucian Pintilie, devenind directorul Teatrului „Tyrone Guthrie” din Minneapolis, iar din 1986, profesor de teatru la Columbia University şi New York University în New York City, lucrând în tot acest timp şi în multe ţări europene, dar şi în Canada şi Australia.

S-a întors în ţară după 1989, regizând o serie de piese celebre pe scena Teatrului Bulandra, al cărui Director de Onoare a fost numit, dacă ar fi să ne gândim numai la „Şase personaje în căutarea unui autor” de Pirandello.

A fost recompensat, de-a lungul activităţii, cu importante distincţii, de la „Globul de Cristal”, la Karlovy Vary, în 1969, pentru filmul „Valurile Dunării”, la Premiul UNITER şi Premiul de Excelenţă UNITER, de la Premiul de Excelenţă în cinematografia română la Premiul criticii australiene pentru cea mai bună producţie a anului 1977 cu „Azilul de noapte” de Maxim Gorki la „Old Tote Theatre” din Sydney, de la Premiul Uniunii Artiştilor Plastici pentru decorul la piesa „Macbeth” de William Shakespeare (1968) la Premiul „Tony” (echivalentul teatral al premiilor Oscar) pentru remarcabila activitate depusă la „The Guthrie Theatre” din Minneapolis, de la Medalia „Sfântul Olav” pentru merite culturale, acordate de Majestatea Sa, Olav al V-lea, regele Norvegiei, pentru montarea în SUA a spectacolului „Peer Gynt” de H. Ibsen (1983) la Medalia „Helen Hayes” pentru spectacolul „Şase personaje în căutarea unui autor” de L. Pirandello, la Arena Stage, Washington D.C. (1989), şi la Premiul Opera Omnia, distincţie acordată de Uniunea Cineaştilor din România cu prilejul aniversării unui secol de la primele proiecţii de film din ţara noastră (1996) .

Liviu Ciulei şi Margareta Pâslaru, interpreta din Opera de trei parale regizată de el

A fost numit Membru de onoare al Ordinului Arhitecţilor, iar din 1992, Liviu Ciulei a devenit membru corespondent al Academiei Române.

A vrut să facă un teatru viu, percutant, neliniştitor, bazat pe întregul limbaj al teatrului.

„În teatru poţi fi obsedat de meserie, de estetică, de ritmuri, de emotivitate, de transmiterea unei idei însă când toate acestea nu se unesc şi nu se convertesc într-o imagine pregnantă, tulburătoare se ajunge la un produs de artă care nu mai interesează. Dacă nu prezint într-o expresie concentrată imaginea unui eveniment transfigurat artistic, înseamnă că nu servesc dezvoltarea teatrului”, declara Liviu Ciulei.

În urmă cu doi ani, Liviu Ciulei lansa volumul cu titlul cu reminiscenţe eminesciene, „Cu gânduri şi imagini”. O cronică a întregii sale activităţi, un jurnal scris şi în imagini al unei exemplare vieţi închinate artei, care ni-l poate păstra viu în memorie.

Fără Liviu Ciulei, teatrul românesc a rămas mai sărac.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.