Aflat la a treia ediţie, Festivalul se desfăşoară între 27 martie şi 27 aprilie la Le Cent Quatre (104), un spaţiu public de cooperare culturală, deschis noilor tendinţe ale dansului contemporan.
Edificiul a fost comandat de Arhiscopia Parisului în 1870, ca serviciu de pompe funebre. A fost construit de arhitecţii Édouard Delebarre de Bay şi Godon, sub conducerea lui Victor Baltard, arhitectul oraşului Paris, care au folosit pe scară largă sticla şi cărămida pe structură de fontă şi fier. Construcţia are o suprafaţă echivalentă cu Place de la Republique, este compusă din două mari hale dotate cu ferestre largi. Locul a fost clasat monument istoric în 1997 şi posedă o puternică încărcătură simbolică. Teatralitatea sa se traduce prin lungile hale urmând un ax vizual care traversează clădirea de la o extremitate la alta.
Corps diplomatique
La ediţia din acest an a Festivalului vor evolua, printre alţii, Mickaël Phelippeau, Chloé Moglia, Olivier Dubois, Germaine Acogny, Radhouane El Meddeb, Christophe Huysman, Wim Vandekeybus, Robyn Orlin, Cie Jant-Bi, Koen Augustijnen, Rosalba Torres Guerrero, Hildegard De Vuyst, RStyle, Miguel Moreira, Romeu Runa, Christian Rizzo, Halory Goerger…
Coregrafa franco-senegaleză Germaine Acogny, fostă étoile a lui Maurice Béjart, este vedeta spectacolului intitulat Mon Elue Noire (Aleasa mea neagră), gândit special pentru ea de Olivier Dubois pe muzica Sărbătorii primăverii. Partitura este interpretată integral, dar privirile sunt întoarse către continentul african.
”Eşti Legba!” Cu această exclamaţie dansatoarea şi coregrafa Germaine Acogny, fodatoare a École des Sables din Sénégal, l-a salutat pe Olivier Dubois la prima lor întâlnire. Legba este un zeu african al fertilităţii. El deschide şi închide drumurile, este ecoul păgânismului care l-a inspirat pe Stravinsky în Sărbătoarea primăverii. Lui Olivier Dubois îi place să repete faptul că, de mai mulţi ani, fantomele din Sărbătoarea primăverii bântuie în jurul pieselor lui. Ele s-au încarnat în coregrafia Prêt à baiser (Gata pentru sărut), s-au impus, mai discret, în Tragedie.
Badke
Şi cum Germaine Acogny se găsea ”în locul tuturor acestor fantome ale Primăverii, al acestor monştri pe care trebuia să-i alunge”, el i-a dedicat această piesă.
Béjart, părintele Baletului Secolului XX, îi spunea: ”Tu vei fi aleasa mea neagră”. Dar profeţia avea să dureze. Acum spectacolul îi este dedicat ei. Este aleasă pentru dansul sacru la 70 de ani. Într-o versiune simfonică integrală, dedicată istoriei sale, celei care provine din Africa, în frământarea pământului, în chemarea la germinările unei a doua primăveri.
Această înlănţuire de fulguranţe, desfăşurată atunci de tineri dansatori, nu a încetat să ardă. Coregraful nota: ”În ochii mei, este o dovadă a evantaiului de posibilităţi, dar şi a perenităţii posibilităţilor”.
Christian Rizzo, Mediterana
O altă coregrafie, a Companiei Ultima Vez, intitulată W hat the body does not remember (Ceea ce nu-şi aminteşte corpul), este semnată de Wim Vandekeybus. La cererea generală, asul dansului contemporan belgian reia, până în 15 aprilie, prima sa piesă, la un sfert de secol de la crearea ei. Distribuţia este nouă, dar coregrafia rămâne intactă. Jocuri de cărămizi, din care construieşte un drum pentru naufragiaţii săi, jocuri de scaune, în care familia lărgită se încheagă şi se desface, jocuri de mâini, în care cei răi se dovedesc delicaţi, pe o partitură muzicală tonică, cu interpreţi excelenţi.
Totul, pe paginile muzicale vibrante ale lui Thierry de Mey şi Peter Vermeersch, pe care niciun corp, niciun spirit care a rezonat cu ele nu le poate uita.
Wim Vandekeybus este un brutal atins de blândeţe, un hieratic care practică supleţea, un zgomotos însetat de melodie.
Baletele C de la B prezintă în Festival spectacolul Badke.
Veniţi din orizonturi diverse, de la dans clasic la hip-hop, de la capoeira la circ, 10 performeri palestinieni, revizitează Badke (lovitura de picior), dans folcloric arab. Ei se erijează într-o fortificaţie în faţa egoismului şi disimulării.
Christian Rizzo, După o poveste adevărată
”Pelerinii sunt oameni care decid să reflecteze profund asupra lor înşile în mişcare. Ei adoptă o atitudine de solitudine şi de sacrificiu, în căutarea unei gândiri pentru omul de azi. Spaţiile sunt create pentru pelerini în mişcare, spaţii limitate, neutre, unde normele şi preceptele se diluează, la frontiera între civilizaţie şi lumea sălbatică”. Este un fragment din prefaţa la Quai Ouest de Bernard-Marie Koltès, semnată de Ernesto Sampaio.
Posibilitatea întâlnirii între aceşti pelerini se construieşte între persoane datorită unei gândiri solidare şi colective. Şi acum? Pe unde? Cum? Dumnezeule! Pe aici?
Spectacolul Pantano se datorează lui Romeu Runa şi Miguel Moreira, artişti emblematici ai scenei contemporane portugheze.
Faţă de mijloacele modeste alocate spectacolului vivant, ei dovedesc o încăpăţânare şi o energie care le impregnează operele, neezitând să repete sub cerul liber, în natură, dacă nu găsesc un studio.
Choregraphic Bal
Miguel Moreira este în primul rând regizor de teatru, dar a dezvoltat în acelaşi timp o apropiere faţă de dans, de cinema şi de muzică. O apropiere care cere un angajament puternic din partea colaboratorilor săi interpreţi, cu care compune un spectacol total, un joc coregrafic cu sunet şi lumină, ce exprimă o idee, o senzaţie. În 1997 a fondat Compania Utero şi a cunoscut, câţiva ani mai târziu, un dansator din Baletul Gulbenkian, Romeu Runa, cu care a început o lungă colaborare. Acesta din urmă rezonează perfect cu estetica lui Miguel Moreira, lucrând în paralel cu numeroşi coregrafi portughezi. Alain Platel repetă deja de ceva timp cu acest singular dansator pe care îl invită în Baletele C de la B, ca în Out of Context – for Pina, prezentat în Festivalul de la Avignon în 2010.
Baletul lui Christian Rizzo, intitulat După o poveste adevărată, înglobează 8 oameni puternici, proveniţi din acest teritoriu, mândri de forţa grupului, dar şi de individualitatea lor.
Dincolo de faptul că este o mare, Mediterana este un pământ pe care se sprijină memoria ancestrală, corpurile dansatorilor. Când îl lovesc cu piciorul, fac să apară o comunitate impregnată de istorie, de adevăr, de ceea ce numim folclor, obiceiuri, intrate de multă vreme într-un patrimoniu imaterial, care îşi depăşeşte graniţa geografică pentru a atinge contemporaneitatea.
Germaine Acognny în Mon Elue Noire
Christian Rizzo îi conduce în revizitarea gesturilor arhaice, pentru a-i face să atingă limpezimea unui scop originar. El rescrie astfel o ”istorie adevărată”, descoperă prin fiecare frază coregrafică esenţialitatea, legând-o de următoarea printr-o vivacitate uimitoare.
În scenografia paginii albe, strălucitoare, netede, pe care coregraful o iubeşte, mişcările sunt trasate în toată plenitudinea lor. Fluxul şi refluxul corpurilor răspund muzicii interpretate live de doi percuţionişti. Aceştia redau fiecare sunet distinct, înainte de a iuţi ritmul în valurile sonore ale unei ”Mediterane” obsesive, în care plonjează şi din care se extrag rotindu-se dansatorii, ca valurile purtate de timp.
Chorégraphic’ Bal: 1 gest, o intenţie, o frază coregrafică, o schiţă de dans colectiv.
„Să duci o experienţă a gândirii, a fizicii sau a filosofiei analitice înseamnă să încerci să rezolvi o problemă numai cu puterea imaginaţiei. Am gândit piesa Corps diplomatique ca o realizare pe scenă a ceea ce n-ar trebui să fie decât o experienţă a gândului şi un studiu al consecinţelor acestei experienţe”.
ULTIMA VEZ cu scenografia Ce nu-şi aminteşte corpul
Ce s-ar întâmpla dacă am lăsa în derivă în spaţiu o trupă de teatru timp de 10.000 de ani, având misiunea de a se reproduce, de a scrie, de a repeta şi de a juca un spectacol pentru eternitate, confortabil instalată într-o staţie spaţială? Ce limbaj ar trebui inventat? Corps diplomatique este performance-ul pe care ar trebui să îl trimită în spaţiu cei de la NASA, într-un program spaţial. Corps diplomatique sunt interpreţii acestui spectacol, reprezentanţi obişnuiţi ai umanităţii, animaţi de un sacerdoţiu absolut. Misionarii trebuie să pună în scenă evoluţia, din generaţie în generaţie, pentru 10.000 de ani, rezumaţi într-o oră de scenă.
NASA a încercat deja o experienţă similară, aşezând pe o sondă spaţială o placă ce descrie, din punct de vedere pictural, societatea noastră. Dincolo de întrebări despre pertinenţa metodei folosite, nu există o experienţă cu un spectacol viu.
„Dacă aceste gesturi trebuie să înfăţişeze o formă de comunicare a purei alterităţi, atunci spaţiul este cea mai mare grădină văzută vreodată şi locuitorii ei, un public. Durata spectacolului este necunoscută şi nu-l pune nimeni în scenă”, mărturisea despre acest spectacol artistul Halory Goerger.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.