De la cei dedicaţi filosofiei, cititorii se aşteaptă nu numai să comenteze ideile celor din trecut sau prezent, ci şi să prezinte propria concepţie despre viaţă, societate, lume. Chiar dacă aşa au stat lucrurile, cei mai mulţi dintre cei care funcţionează în catedre de filosofie se opresc la ceea ce s-a numit „valorificarea moştenirii culturale” sau la exegeză. Andrei Marga a făcut multă exegeză, cu rezultate ce se cunosc parcurgând cărţile sale – Introducere în filosofia contemporană (2014), Filosofia critică a „Școlii de la Frankfurt” (2014), Filosofia lui Habermas (2006); Reconstrucţia pragmatică a filosofiei (1998) etc. El dispune de cultura şi de determinarea de a prezenta cititorilor sistematizarea sa filosofică, pe care o pune sub denumirea de „pragmatism reflexiv”. Este una dintre foarte puţinele conceptualizări filosofice din cultura noastră în deceniilor recente. Fapt demn de remarcat, Andrei Marga redeschide de fapt o preocupare şi o direcţie în cadrul culturii din ţara noastră.

Această prezentare ocupă deja mai multe volume, dintre care primul va fi pus în circulaţie de curând. Este vorba de volumul Andrei Marga, Întoarcerea la sens. Filosofia pragmatismului reflexiv (Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2015, 294p.). Redăm coperta volumului şi Introducerea autorului.

x

„Când am publicat scrierea primei mele poziţionări pe harta filosofiilor profilate – volumul Cunoaştere şi sens. Perspective critice asupra pozitivismului (1984) – eram nu numai nemulţumit de filosofia dominantă în viaţa publică şi în discuţiile intelectualilor, dar şi de slabul contact cu evoluţia ştiinţelor (care etala deja noi cunoştinţe şi, în acelaşi timp, noi ştiinţe şi o altă concepere a ştiinţei), atât al filosofilor, cât şi al celor care spuneau că fac cercetare ştiinţifică. Pe de altă parte, era limpede că, oricât de dezvoltate ar fi ştiinţele, viaţa în condiţii culturale presupune angajarea unei cantităţi mari de cunoştinţe ce nu se încadrează în canoanele acceptate ale ştiinţei. De aceea, mi s-a părut că, înainte de a vorbi de ştiinţă, este indispensabilă o clarificare a scopului acesteia şi, pe uu plan mai cuprinzător, al cunoaşterii. Iar aceasta m-a dus, logic, la tema sensului cunoştinţelor.

Presiunea influenţei lui Habermas asupra mea, după studiile în Germania Federală, a fost mare şi mi-a accentuat această orientare. Cel care astăzi trece pe drept ca cel mai profilat dintre filosofii lumii, cu o operă ce aminteşte de construcţiile lui Kant, Hegel, Husserl, mi-a deschis ochii asupra filosofiei sale, dar şi asupra felului în care se elaborează filosofia ce vrea să fie expresia propriei experienţe a lumii.

Exercitând, apoi, peste două decenii, conducerea unei universităţi comprehensive, a cărei comprehensivitate am sporit-o şi mai mult, poate cel mai mult în ţara noastră, a trebuit să fac faţă numeroaselor întrebări privind lămurirea sistematică a coabitării ştiinţelor, pe de o parte, cu filosofia şi cu teologia, pe de alta, iar înăuntrul ştiinţelor, a coabitării diferitelor tipuri de ştiinţă – analitic-teoretic, analitic-experimental, strategic-analitic, istorico-hermeneutic, dramaturgic, reflexiv–critic, pentru ca relaţiei dintre filosofie şi teologie să trebuiască să-i dau o rezolvare nouă.

Din aceste trei direcţii a venit în fapt interesul pentru tărâmul „sensului” în reflecţiile, scrierile şi acţiunile mele. Volumul Raţionalitate, comunicare, argumentare (Editura Dacia, Cluj-Napoca, 1991, retipărit de Editura Grinta, Cluj-Napoca, 2009) transpunea ideea într-o formă sistematică pe calea unei examinări de natura istoriei conceptuale a unor concepte cheie – modernizarea, raţionalizarea, acţiunea, cunoaşterea, întemeierea (demonstraţia şi argumentarea) – înăuntrul temei asigurării cognitive a reproducerii culturale a vieţii. Am ales aceste concepte pentru că viziunile pe care le structurau erau chiar cele ce concurau la organizarea efectivă a vieţii oamenilor în epocă. Volumul a rămas locul principal al exprimării sintetice şi în intenţie sistematică a viziunii mele filosofice până în momentul de faţă.

Între timp, am lăsat în urmă, ca rezultat al reflecţiilor şi acţiunilor, mai multe scrieri, pe un spectru larg de teme. În cuprinsul lor, în materii diverse – teoretice (fundamentarea logicii, recuperarea metodologiei, exegeză istorico-filosofică etc.), culturale (captarea specificului cultural european, identificarea rădăcinilor culturale ale Europei, examinarea alternativelor Europei unite, evaluarea ascensiunii globale a Chinei etc.), societale (detectarea metanarativilor epocii noastre, a efectelor crizei izbucnită în2008, aschimbării lumii, care a urmat etc.) şi în materia programelor reformatoare pe care le-am pus în joc în fruntea unor instituţii (reorganizarea studiului filosofiei, reforma învăţământului, reforma universitară, restructurarea politicii externe, sincronizarea reprezentării culturii naţionale, asanarea vieţii publice etc.) – am promovat opţiunile filosofice pe care le-am reunit treptat sub titlul de „pragmatism reflexiv”.

Prin pragmatism am înţeles ceea ce Peirce a delimitat, ca un fel de metodă de stabilire a semnificaţiei termenilor, odată cu formularea celebrei sale „maxime pragmatice”: „Chibzuieşte care efecte, ce pot avea, conform a ceea ce este raţional imaginabil, relevanţă practică îi atribuim obiectului conceptului în reprezentarea noastră. Atunci conceptul acestor efecte este întregul concept al obiectului” (How to Make Our Ideas Clear, 1878). Știm că William James a făcut mai puţin fecundă această optică – ce ne cere să privim conceptele prin prisma efectelor obiectelor în experienţa umană a lumii – înlocuind efectele „raţional imaginabile” cu „efecte perceptibile”. Am înaintat pe linia deschisă de aceia care au luat în seamă o altă conceptualizare pe care o datorăm necontenit inovativului Peirce – aceea a „comunităţii” fiinţelor raţionale ca subiect al cunoaşterii – de la George Herbert Mead, Charles Morris, trecând prin von Kempski, la Karl Otto Apel şi Habermas, şi am derivat consecinţe. Cea mai plină de consecinţe a fost recuperarea conceptului de formare culturală a speciei umane şi a interpretării, odată cu Fichte, a raţiunii moderne ca „voinţă de raţiune”, din tradiţia filosofiei clasice germane, care aveau să formeze orizontul interogaţiilor mele filosofice. Cunoaşterea am interpretat-o pragmatic, ca parte a acţiunilor presupuse de reproducerea culturală a vieţii, dar pragmatismul l-am lărgit spre întreg spectrul acţiunilor presupuse de reproducerea culturală a vieţii şi l-am legat de o componentă reflexivă pe care am găsit-o ca ceva imanent raţiunii. Astfel de paşi permit pragmatismului reflexiv să fie o filosofie cuprinzătoare. Aceasta are în „sens” conceptul integrator, pe care îl plasează în faţa adevărului, dreptăţii, binelui şi a celorlalte valori, precum şi a acţiunilor corespunzătoare. Se câştigă astfel cel puţin trei paşi: valorile menţionate pot fi istorizate în sensul bun, controversele în jurul lor pot fi valorificate într-un mod nou, iar reflexivitatea le imprimă o vigoare sporită.

Nimeni nu a dus mai departe explorarea acestei direcţii, cu o cultură atât de vastă şi o capacitate atât de prodigioasă de prelucrare conceptuală, precum Habermas. În umbra lui m-am mulţumit să fiu. Dar am căutat să duc înţelegerea filosofiei şi filosofării sale până în punctul în care mi-au devenit limpezi condiţionările lor. Nu este la îndemână să te eliberezi de influenţa unui gânditor de cea mai mare anvergură, care a prins în termeni cel mai profund ceea ce se petrece în modernitatea târzie. Eliberarea nici nu este un scop, pentru cel care gândeşte efectiv. Soluţia la probleme este totdeauna mai importantă decât orgoliul originalităţii. Eliberarea, dacă cumva se produce, are un singur efect cathartic: acela că poţi gândi şi mai liber – sperăm mereu: şi mai cu folos – noile materii pe care viaţa le impune.

Nu de mult, un scriitor clujean îi întreba pe cei care s-au dedicat filosofiei: „unde este sistemul?”. Nu discut conotaţia ramificată a întrebării şi nici răspunsurile ce se pot da (desigur, nu acelea care sunt, de fapt, autojustificări ce acuză vitregia istoriei sau pur şi simplu laşităţi cunoscute). Ambiţia sistemului este poate excesivă şi trebuie, din raţiuni deloc subiective, să fie moderată. Dar o sistematizare a vederilor, mai ales în temele corelate, ca să formulez mai simplu, este obligatorie pentru cel care ia filosofia în serios. De aceea, după volumul Pragmatismul reflexiv. încercare de construcţie filosofică (2015), aflat în curs de tipărire, reunesc în volumul de faţă alte texte edificatoare în privinţa acestei filosofii. Aici este vorba de opţiuni, de aplicaţii şi de contextul de geneză ce face inteligibil pragmatismul reflexiv”. Andrei Marga, Cluj-Napoca, la 15 iunie 2015 (Introducere la volumul Întoarcerea la sens. Filosofia pragmatismului reflexiv, Editura Tribuna, Cluj-Napoca, 2015)

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.