Chiar dacă afirmaţia că starea fotbalului oglindeşte societatea pare exagerată, rămâne adevărată susţinerea că eşecul răsunător al naţionalei la campionatul european din 2016 permite analogii cu viaţa instituţiilor. Dacă s-ar organiza un campionat european, acestea nu s-ar prezenta diferit de echipa de fotbal.
O obiecţie este la îndemână: fotbalul este doar un joc. În definitiv, Canada nu are fotbal remarcabil, dar funcţionează cu succes, China încă nu are, dar face schimbări istorice. Aceste fapte nu scad relevanţa fotbalului, căci suntem ţară europeană, cu tradiţii, totuşi, în materie. Aşa cum am mai argumentat, fotbalul este acum mai mult decât un joc – este deja parte a culturii (vezi Andrei Marga, Diagnoze. Articole şi eseuri, Eikon, Cluj-Napoca, 2008, pp.475-535).
Fotbalul este doar unul dintre sporturi – se poate replica. Este adevărat, dar se stă mai bine în altele? Nu cumva România, după ce a deţinut supremaţia mondială, revine greu în handbal, deocamdată abia la feminin. România a fost vârful la gimnastică, dar faptul pare să fie doar istorie. România a deţinut întâietatea la caiac-canoe, dar azi se descurcă anevoie. La box, la lupte, la atletism erau campioni şi recordmeni mondiali din ţara noastră – acum perspectiva este sumbră. Nu sunt pesimist, dar ar trebui să ne întrebăm: ce va fi la Jocurile Olimpice de la Rio de Janeiro?
Place sau nu, fotbalul este una dintre exprimările caracteristice ale ţărilor europene. Iar constatarea mai evidentă ca oricând este aceea că fotbalul actual din ţară este aidoma instituţiilor româneşti. Sau invers.
Desigur, este uşor să fii critic după ce evenimentele s-au consumat. Nu spun, însă, întâia oară că lucrurile nu sunt normale, în instituţii şi în fotbal. Bunăoară, după primele două meciuri la campionatul european din 2016 constatam la o televiziune că echipa României este o bună metaforă a situaţiei actuale din ţară: nu există viziune de joc, cum nu există viziune de abordare a problemelor la decidenţi; jucătorii nu sunt pregătiţi pentru meciuri majore, cum nu sunt nici decidenţii pentru iniţiative salutare; selecţia arbitrară din fotbal (“soluţia Niculescu-Dobrin”, adică scoaterea în afara jocului a celor mai buni), are corespondent în confuzia de valori din societate, care face ca tot felul de nepregătiţi să decidă în instituţii. În preziua celui de al treilea meci, i-am răspuns directorului unei televiziuni că echipa noastră este una dintre cele mai slabe la campionat: nu ştie să ajungă la poartă, nu are o concepţie de joc, nu are personalităţi.
Amintesc aceste declaraţii pentru a proba că părerea din titlu nu este dependentă de rezultatul meciului de pomină cu Albania şi de ratarea calificării în optimile de finală. Realitatea era în fond aceeaşi şi dacă nu se petreceau aceste fapte, pe care le-am trăit cu amărăciune.
Desigur însă că analogia dintre fotbalul practicat de echipa României şi starea instituţiilor are nevoie de argumente. Acestea sunt mai abundente decât se crede.
De pildă, antrenorul naţionalei de fotbal a ales un portar care, aşa cum atestă filmul, la toate cele trei goluri primite nu a sesizat unde este mingea. Nu din accident, nu din lipsa antrenamentului sau din neatenţie. Este un fapt, nu mai mult, dar nici mai puţin. Cazul nu este însă singular. Nu cumva avem aici un exemplu de alegere de oameni nepotriviţi în roluri cheie?
Pe firul interogaţiei se pune o chestiune mai largă: nu cumva, aşa cum şi în instituţii se preferă persoane cu pregătire sumară, cu realizări de carton sau nulităţi, tot astfel, adică la fel de arbitrar, au fost lăsaţi în afară cei mai tehnici jucători de la această oră, cum sunt Maxim şi chiar Sânmărtean, care a jucat preţ de o jumătate de oră? Cărora li s-au preferat pe faţă jucători care nu au anvergura unui campionat european, precum Prepeliţă, Keşeru sau Chipciu, oricare este prestaţia lor la echipele de club. Nu cumva selecţia la plesneală, din raţiuni străine de performanţa specifică, este prea răspândită în România actuală?
Dacă faci o rapidă comparaţie, fie şi numai cu Albania sau Slovacia, ţări care caută să se autodepăşească, observi că mijlocul echipelor de fotbal este cel care coordonează jocul, nu lasă să se pătrundă spre propria poartă şi împinge mingea spre careul advers. La echipa noastră de fotbal, mijlocul stă dezorientat şi acţionează cum poate, sperând ca din ţesătura de pase să rezulte ceva – fie şi ceva la noroc. Exact ca în societate, unde nici o instituţie nu coordonează activităţile, crezându-se că libertatea de iniţiativă a fiecăruia face de prisos conducerea, rezultatele sunt mai mult la nimereală.
Atacanţii echipelor de la campionatul european, cum se poate vedea oricând, sunt iuţi, bine pregătiţi fizic şi tehnic şi surprind vigilentele apărări cu ceva neaşteptat. Ai noştri sunt lenţi, previzibili, nu pot duce un meci întreg în ritm ridicat şi abia aşteaptă să se termine lupta. Avem în societate decidenţi care sesizează rapid nevoile, le prelucrează cu pricepere şi se lansează cu proiecte în rezolvarea lor neîntârziată? Este la vreunul preocupare să facă azi ce se poate face azi şi să folosească timpul? Este la vreunul viziune? Luptă vreunul pentru o cauză publică până la istovire? Cum nu este aşa ceva la echipa de fotbal, nu este nici în instituţii.
Selecţia eronată, jucători slab pregătiţi, lăsarea lucrurilor de azi pe mâine, absenţa viziunii sunt numai câteva analogii. Se poate înainta cu alte exemple.
Bunăoară, mulţumirea cu obiective modeste. La noi este mare autoflatarea cu victorii asupra celor care se află în curs de afirmare, nu cu cei care au dat deja performanţă. Când batem Insulele Feroe sau Andora, se scrie ca şi cum am bătut vicecampioana lumii. La fel, când ne vizitează un lider complezent, care nu propune nimic, când un decident este primit pe pragul biroului undeva în afara ţării şi i se acordă trei fraze de circumstanţă, când apare o mică flaterie într-o declaraţie ce nu angajează la nimic.
Meritele celor dinainte nu se recunosc, nici în fotbal, nici în instituţii, încât nu se poate construi durabil. Gestul de penibilitate extremă a fost împărţirea de către Federaţia de Fotbal a bonificaţiilor calificării. Nu s-a acordat nimic celor care au pregătit echipa în calificări pentru meciuri importante. Au fost gratificate în schimb persoane care nu au avut nici un merit, afară de faptul că le-a prins calificarea în funcţii. La fel se întâmplă şi în instituţii. Aici, noii decidenţi nu prea au realizări, dar caută să şi le adjudece pe cele ale antecesorilor şi rebotează lucruri de mult făcute pentru a se da drept iniţiatori capabili. “Acum suntem noi, restul este istorie” – se bătea pe burtă cu suficienţă tipică şeful unui Palat, iar după un an, un preot, devenit preşedinte de senat, îi ţinea isonul cu aceleaşi cuvinte!
Obsesia actualei conduceri a Federaţiei de Fotbal a fost darea la o parte a tuturor celor care au lucrat cu administraţia Mircea Sandu, care a precedat-o. Nu conta ce au făcut aceştia, ci faptul că au fost în altă “echipă”. A rezultat o subminarea a valorilor şi înlocuirea cu diletanţi, ceea ce s-a răsfrânt până la urmă în ceea ce s-a întâmplat. Nu se petrec la fel lucrurile în viaţa publică a României? S-a proclamat înlocuirea celor formaţi dinainte de 1989, indiferent de capacitatea şi prestaţia lor. Mai nou, se vrea înlocuirea “clasei politice”. Toate cu mijloacele statului – dacă se poate! De ce nu se vrea, oare, meritocraţia – promovarea valorilor? Nu cumva fotbalul este alt exemplu al eşecului segregărilor? Nu cumva, în loc să promoveze valori, România cedează segregărilor propuse de tot felul de neisprăviţi care nu se pot legitima în funcţii sau în aspiraţia spre funcţii prin ceea ce pot şi recurg la împiedicarea altora să lucreze? Nu cumva ţara s-a deposedat de oameni pricepuţi şi responsabili mai neprecaut decât orice altă ţară comparabilă?
Unul dintre cele mai grave şi inacceptabile fapte care stau la originea actualului dezastru din fotbal a fost succesul intrigii. Acesteia i-a căzut victimă unul dintre cei mai mari sportivi din ţară – Gică Popescu. Nicăieri nu s-ar fi ajuns la soluţia înlăturării fostului căpitan al Barcelonei în forma în care s-a făcut la noi, a trimiterii în închisoare, indiferent de ceea ce s-a încropit pentru a i se pune în sarcină! Să sperăm că, aşa cum, după decenii, abuzurile din aplicarea justiţiei sunt demascate acum, va veni ora la care să se stabilescă cu acurateţe faptele. Dar nu cumva intriga reuşeşte pe scară mare şi în viaţa publică? Nu sunt marginalizaţi de către nulităţi autori de opere veritabile sau personalităţi care pot spune ceva de? Nu este o listă deja prea lungă a intrigilor reuşite în viaţa publică a României?
În sistemele democratice se admite că deţinătorul funcţiei principale ia decizia după ce s-a asigurat de acordul celor implicaţi. La noi, însă, nu se observă că nici în Constituţie şi nici în alte legi nu se spune că acela ia decizia singur, în mod unipersonal. Asumpţia legii, precum în alte ţări, este că deţinătorul funcţiei principale are ultimul cuvânt şi semnează, dar nicidecum că ia singur decizia. Este poate o diferenţă fină aici, dar practic foarte importantă! În pofida acestei înţelegeri proprii lumii civilizate, la noi, în fapt, prin răstălmăciri şi sofisme evidente, deciziile au devenit unipersonale pe scară mare. Rezultă desemnări care nu au justificări profesionale, unele din capriciu sau subiectiv interesate, şi, până la urmă, eşecul pe care îl plătesc toţi cetăţenii. La echipa de fotbal nimeni nu a mai contrazis decizii vizibil proaste ale decidentului principal (de la selecţia jucătorilor, la eliminarea staff-ului medical în ultima clipă). În viaţa publică din România, schema se repetă la diferite niveluri. Mecanismul deciziei unipersonale este un veritabil cancer al României actuale, pe care tot felul de ţuţări îl întreţin propagandistic, ba unii chiar “juridic”, cu mistificări fără echivalent în alte ţări.
Niciodată nu au fost în fotbal mai mulţi bani decât în vremea noastră. Unde au ajuns ei? Stadioanele puse la punct sunt puţine şi datorate mai ales banilor publici, centrele de copii şi juniori sărace, jucătorii nu par foarte motivaţi, multe cluburi sunt în insolvenţă. Evident că mulţi bani au ajuns la pletora de inşi ce gravitează în jurul echipelor de fotbal, care s-au îmbogăţit pe fondul slăbirii fotbalului din ţară şi al prezentării mediocre la întreceri europene. Niciodată nu au fost mai mulţi bani în cele mai multe dintre instituţiile din ţară – bani din bugete locale şi naţionale şi bani europeni. Unde au ajuns ei? Sunt prea puţine beneficii publice ale banilor publici şi multe beneficii ale celor care i-au mânuit. Curând, se vor reduce fondurile europene, după o perioadă în care s-a încercat cumva atenuarea disparităţilor de dezvoltare dintre Răsărit şi restul continentului. România este tot fără autostrăzi, cu transporturi depăşite şi reţea turistică neatrăgătoare, într-o ţară foarte bogată în premise naturale.
Fotbalul a intrat la noi pe mâna multor inşi care au făcut din el o afacere meschină. Se comercializează jucători nu atât pentru performanţă, cât pentru a fi pregătiţi în vederea vânzării următoare, iar aceasta este sursă de venit pentru samsari mai numeroşi decât în ţara campioanei lumii. Stau instituţiile mai bine? După ce mulţi ani, municipii, instituţii de cultură, de cercetare, universităţi s-au străduit să-şi aducă la nivel contemporan infrastructura, s-a răspândit noua maladie – administrarea infrastructurii pentru beneficii private ale celor care iau deciziile. Comercializarea coruptă, mai mult decât performanţa specifică, a devenit substanţa activităţii.
Lăfăiala incultă, etalarea stridentă a bogăţiei ce constă în Mercedesuri, vacanţe exotice, tratarea clubului ca proprietate ocupă de ani buni televiziunile. Sunt ele numai în fotbal? Nu vedem lideri de partid care nu pot concepe ceva şi perorează despre ce fac ei, cu cine se asociază şi de cine se delimitează, pentru ca a doua zi să repete acelaşi lucru, fără nici un rezultat pentru cei din jur? Nu observăm tratarea funcţiilor nu ca sarcini sau ca onoare din partea comunităţii, cum se considetă în democraţia ce se respectă, ci ca proprietate? În mod tot mai perceptibil, gândirea aproximativă, lipsa de răspundere şi limbajul degradat au inundat viaţa instituţiilor.
În urma participării la Campionatul European de fotbal din Franţa se discută cine este de vină de prestaţia lipsită de glorie a echipei naţionale. Dar se nimereşte rar, prea rar, rădăcina problemelor, căci, evident, nu este în joc doar politizarea, care este reală, cu şefi la Federaţie care vin din palate fără a avea legătură cu domeniul. Nu este nici doar corupţie, chiar dacă aceasta nu este oarecare. Rădăcina este, printre multe – politizare, corupţie etc. –, proasta şi de mult depăşita concepere, asumare şi administrare a unui domeniu.
Se nimereşte însă rădăcina problemelor în viaţa publică? Un timp s-a putut arunca vina pe trecut, dar au trecut deja aproape trei decenii. S-a aruncat vina pe contexte internaţionale, dar deciziile s-au luat în interior. Se aruncă vina pe forţe transnaţionale, dar discuţia cu exponenţii acestora o poartă decidenţi indigeni. Multe – trecutul, contextele, forţele transnaţionale etc. – afectează situaţia unei ţări, dar nici una mai direct decât decidenţii proprii. Aşa cum în fotbal este nevoie acum de o optică profesională riguroasă, despărţită de racile de felul celor pe care le-am amintit, tot astfel în viaţa publică este nevoie de politică pentru cetăţeanul care suntem fiecare, care s-a despărţit nu numai de socialismul oriental, ci şi de individualismul incult. Este nevoie în viaţa publică de soluţii care înseamnă nu lovirea unei părţi de către alta, spre a-i lua locul, ci crearea condiţiilor pentru manifestarea liberă a persoanelor, oricare ar fi ele. Este nevoie de asumarea gândirii critice şi, înainte de orice, de ieşirea din prejudecata după care tot ce este critic este suspect. O veche înţelepciune se confirmă mereu: cârdăşia nu ţine loc de argumentare lucidă, aşa cum amabilităţile ce duc la compromis nu astâmpără foamea sau alte nevoi.
Și în fotbal a prins stilul decidentului panglicar ce s-a instalat în instituţiile vieţii publice. Și într-un loc şi în altele se achită astăzi din greu costurile. Oameni care nu au condus înainte nici măcar o echipă de volei au devenit în România miniştri şi chiar mai mult. Indivizi care nu au gestionat o tarabă sunt în consilii administrative. Persoane care nu au fost alese vreodată şefi de catedră sau decani au devenit rectori. Veleitari paraşutaţi din palate sunt la conducerea unor domenii.
Spre a scăpa de răspundere, decidentul panglicar face continuu disocieri, după orice criteriu, relevant sau nerelevant, şi pare multora OK. El modifică fapte, împarte evaluări după ureche, dă interpretări după conjuncturi. El reduce gândirea organizată la sofistică, logica la vorbărie, vorbirea la simple emisii subiective şi întreţine verbiajul.
Fireşte, se pot face şi alte analogii.
Ce este însă de făcut imediat în domeniul fotbalului din ţară? Formulez câteva propuneri. Am în vedere: înlocuirea actualei Federaţii şi aducerea la decizii a persoanelor care s-au profilat cu realizări în domeniu; debirocratizarea organizărilor şi eliberarea fotbalului de cohorta simplilor profitori; consolidarea statutului antrenorilor şi formarea unei bresle a acestora, capabilă să-i apere şi să apere standarde; limitarea efectivului de jucători importaţi, spre a stimula formarea de noi generaţii; întărirea primei divizii şi cultivarea de pepiniere proprii de către cluburi; lămurirea mecanismelor de finanţare, încât să se prevină confuziile actuale. Numai cu măsuri chibzuite ce ating organizarea internă a domeniului şi produc înnoirea meritocratică a personalului va veni aşteptata relansare a fotbalului din ţară. Și nu numai a fotbalului!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.