Francois şi Sophie Rude, doi romantici la unison

Opera lui François Rude, figură majoră a sculpturii secolului al XIX-lea, din care Marseillaise este cunoscută pe plan internaţional, n-a mai fost adusă în atenţia publicului din 1950 şi n-a mai fost niciodată expusă alături de cea a soţiei sale, Sophie Rude, autoare de compoziţii istorice şi de portrete, al cărei talent a fost eclipsat de cel al soţului ei.

Muzeul de Artă din Dijon, oraşul natal al artiştilor, a reunit peste 200 de opere, sculpturi, picturi, desene sau mulaje, retrasând traiectoria paralelă şi întotdeauna complice a celor doi artişti.

Sophie Barthélémy, unul dintre curatorii expoziţiei, explica într-un interviu motivele acestei alegeri prin timpul lung scurs de la ultima expoziţie a sculptorului şi prin slaba cunoaştere a creaţiei lui Sophie Rude, una dintre puţinele pictoriţe de real talent din secolul al XIX-lea.

Cei doi au avut aceeaşi formaţie neoclasică la Dijon, în Şcoala de desen a lui François şi Anatole Devosge, considerată în epocă a doua ca importanţă după Paris, au împărţit exilul la Bruxelles, unde s-au căsătorit, au expus amândoi la Saloane în Belgia şi la Paris. Au avut, de asemenea, aceleaşi surse de inspiraţie şi au tratat, în arte diferite, aceleaşi genuri: istoric, religios, portret.

Hebe şi vulturul lui Jupiter

În scrisorile sale, Sophie Rude vorbeşte adesea despre operele soţului ei, pe care le admiră profund. La moartea lui François Rude, Sophie s-a luptat să-i perpetueze memoria şi ca ultima lui operă, Hebe, să fie cumpărată de Paul Cabet, nepotul şi elevul sculptorului.

Spre deosebire de un alt cuplu, Rodin şi Camille Claudel, la soţii Rude n-a existat niciodată o rivalitate artistică.

“Portretele lui Paul Cabet, care era într-o oarecare măsură fiul spiritual al lui Rude, cel al lui Camille Bouchert, prieten al lui Rude, care l-a însoţit în Italia, sau al lui Wolf, directorul Teatrului La Monnaie din Bruxelles, pentru care Rude a sculptat cariatidele şi a desenat un proiect de fronton, arată cercul intimilor şi comanditarilor celor doi artişti. Amândoi au lucrat pe aceleaşi şantiere, mai ales la Pavilionul de Vânătoare al Prinţului moştenitor de la Tervueren şi la Biblioteca reşedinţei bruxelleze a ducelui d’Arenberg”, subliniază criticul Mathieu Gilles.

François Rude s-a născut la Dijon, în 1784. La 15 ani era destinat să-i urmeze tatălui său la atelierul de fierărie. Cunoscându-l pe François Devosge, care i-a descoperit talentul de sculptor, începe să frecventeze atelierul acestuia împotriva voinţei tatălui său. A devenit rapid protejatul lui Louis Fremiet, conservator adjunct al Muzelui din Dijon, care s-a oferit să-l găzduiască, după ce l-a scăpat de serviciul militar. Pe lângă cuplul Frémiet şi cele două fiice ale lor, Sophie şi Victorine, locuiau acolo şi mama şi sora lui Louis Frémiet. Mama lui Sophie practica şi ea gravura şi a transmis celor două fiice talentul la desen.

Sophie Rude, Autoportret

Deşi formaţi în şcoala neoclasică, ambii artişti au evoluat către romantism în anii 1830, ca, de altfel, majoritatea artiştilor vremii, aflaţi în căutarea unor noi subiecte şi a unor noi sentimente, dar şi a unui stil nou, fără a renunţa totuşi la trecutul lor. ”Operele sculptate de François Rude şi picturile lui Sophie Rude sunt etalate alături, cei doi artişti nu s-au separat niciodată după întâlnirea lor la Dijon. Sculpturile, printre cele mai celebre din epocă, monumente exaltând gloria naţională, portrete ale apropiaţilor sau alegorii ale spiritului romantic sunt create cu un talent extraordinar”, scrie Wassili Joseph în catalogul expoziţiei.

La Rude, această legătură cu trecutul se vede în Hebe şi vulturul şi Jupiter, creaţie de la sfârşitul vieţii, în care a revenit la temele mitologice, tratate însă într-o formă senzuală care nu mai este neoclasică.

În Franţa, romantismul a apărut în 1820, dar în Belgia, unde trăiau soţii Rude, el s-a manifestat mai târziu decât în restul Europei.

François Rude a ajuns la Paris în 1808 şi a fost admis la Şcoala Imperială de Belle Arte, unde modelul antic era o obsesie. În 1812, Rude a primit Premiul Romei, pentru că a “corectat” greşeala unei opere antice cunoscute, Apollino. După o scurtă perioadă în atelierul lui Edme Gaulle, care lucra atunci la reliefurile Coloanei Vendôme, Rude intră în atelierul lui Pierre Cartelier, marele maestru parizian al momentului. În 1809 ocupă locul al doilea la Premiul Romei cu Marius meditând pe ruinele Cartaginei, după celebra operă antică Mars Ludovisi. Pentru Premiul obţinut în 1812, a prezentat Aristea plângând pierderea albinelor sale. Potrivit legendei, artistul ar fi sfărâmat mai târziu această piesă.

Portretul lui Francois Rude realizat de soţia sa, Sophie

Din motive financiare ale Academiei, Rude îşi întârzie plecarea la Roma. Apoi, căderea lui Napoleon în 1814 îl obligă să rămână la Paris. La sfârşitul anului 1815, când se dusese la Dijon pentru a-şi lua rămas bun înainte de a pleca în sfârşit la Roma, întoarcerea împăratului din Insula Elba îl determină să amâne din nou plecarea cu câteva săptămâni.

Implicarea lui Louis Frémiet în cauza imperială a fost atât de puternică încât, odată cu întoarcerea definitivă a Bourbonilor, este obligat să se exileze la Bruxelles. Înaine de a pleca, el îi cere lui Rude să aibă grijă de familia sa şi să aranjeze să plece şi ea cât mai curând în Ţările de Jos. La sfârşitul anului 1816, tânărul sculptor părăseşte Franţa împreună cu familia Frémiet.

Femeile n-aveau acces la acea vreme decât la cursurile şi atelierele particulare. Sophie s-a născut într-un mediu cultivat. Tatăl ei, Louis Fremiet, care avea să fie viitorul protector al lui François, era un avizat amator de artă şi membru al Academiei din Dijon. Bunicul din partea mamei, Gabriel Monnier, era un gravor reputat. În consecinţă, Sophie a beneficiat de lecţiile lui Anatole Devosge şi la recomandarea acestuia a intrat în atelierul lui David din Bruxelles. Acesta a încurajat-o încredinţându-i executarea copiilor după operele sale, pe care le semna apoi pentru a-şi dovedi aprecierea. Tot el a încurajat-o să expună la Salonul din 1818.

Exilul la Bruxelles şi primele comenzi

Jeanne d’Arc

Bruxelles a fost o patrie adoptivă generoasă pentru exilaţii francezi din timpul Restauraţiei. Liberalitatea lui Wilhelm I de Orania le-a permis să se stabilească în Belgia, mai ales la Bruxelles, unde se vorbea franţuzeşte şi unde viaţa artistică şi intelectuală era foarte intensă.

Printre refugiaţii din Bruxelles se afla şi maestrul neoclasicismului, Jacques Louis David, a cărui elevă favorită a devenit Sophie. Ea a cunoscut un succes remarcabil în 1829 la Salonul din Gand, cu compoziţia La Belle Anthia, pentru care a obţinut Medalia de Bronz. A început, în acelaşi timp, să primească comenzi nu numai pentru portrete, dar şi pentru elemente de decor pentru palate princiare, cum ar fi Muzele pictate pe sticlă de la Biblioteca Ducelui d’Arenberg. A fost pentru ea o perioadă de efervescenţă, marcată şi de căsătoria cu François Rude, care beneficia şi el de numeroase comenzi decorative de mare importanţă, mai ales datorită încrederii pe care i-o acorda arhitectul regelui. Cei doi au realizat lucrări de mărire a Palatului Stărilor Generale şi a Palatului princiar. Cel mai important şantier a fost construirea şi decorarea Pavilionului de vânătoare al Prinţului moştenitor, de la Tervueren, construit de Charles Van der Straeten.

Marius meditând pe ruinele Cartaginei

Clădirea de plan pătrat, influenţată de vilele palladiene, era organizată în jurul unei mari rotonde centrale ce servea de Salon de Onoare. Aici Rude i-a cooptat pe soţia sa, Sophie, şi pe viitorul lui cumnat, pictorul Henri Vander Haert, care se va căsători cu Victorine. Decorul în stuc şi frescă avea teme de vânătoare şi de artă, în jurul a două ansambluri principale create de Rude: Vânătoarea lui Meleagru pentru porticul de intrare şi seria de opt reliefuri ilustrând Viaţa eroului Ahile pentru rotonda centrală a pavilionului. Din nefericire, Pavilionul a dispărut într-un incendiu din 1879. Numeroasele desene pregătitoare, păstrate la Muzeul din Dijon, sunt martorii acestor opere.

Episodul Vânătorii mistreţului monstruos care devasta cetatea Calydon din Etolia i-a oferit lui Rude prilejul de a reprezenta un mare număr de personaje din mitologie. El s-a inspirat din Metamorfozele lui Ovidiu şi din Cântul IX al Iliadei lui Homer. Pentru a omorî mistreţul, Meleagru cere ajutorul prietenilor săi Argonauţi: Jason, Castor şi Pollux, care se alătură tinerei Atalanta, cea care înfige prima săgeată în animal. Rude îşi centrează compoziţia în jurul mistreţului, vânătorii venind din două părţi opuse. Ca într-o friză grecească antică, fondul rămâne neutru. Artistul mizează pe ritmul figurilor şi acordă o atenţie foarte specială anatomiilor şi fluidităţii drapajelor.

Christ pe cruce

Pentru reliefurile din viaţa lui Ahile, sculptorul se referă la două texte principale. Ahilléide de Stace, pentru scenele din copilărie, şi Iliada pentru evenimentele Războiului Troiei, din care alege episoade care îi permit să alterneze scenele dinamice, cum ar fi Educaţia lui Ahile, Lupta cu Hector, cu compoziţii mai patetice, ca Moartea lui Patrocle sau Priam la picioarele lui Ahile. Ciclul este menit să transmită un mesj moral un fel de “oglindă a prinţului”.

În ambele teme, Rude apelează la un vocabular de sursă antică. Decorul de la Tervueren este prima operă de anvergură a lui François Rude. Caracteristicile ei prefigurează succesul artistului din anii romantici.

La sfârşitul anilor 1820, soţii Rude revin la Paris. Pierre Cartellier îl invită pe François Rude să participe la realizarea frizelor Arcului de Triumf. Venită ceva mai târziu, Sophie Rude prezintă la salon un mare Portret al surorii sale, Victorine, realizat după modelul portretelor oficiale care aveau o lungă tradiţie atât în Ţările de Jos, cât şi în Anglia, care a fost remarcat. Dar comenzile erau rare.

Sophie Rude, Somnul Fecioarei, ulei pe pânză

În 1830, fiul soţilor Rude moare. Urmează o perioadă dificilă pentru ei.

Primul mare succes la Salon al lui Sophie Rude datează din 1833, cu compoziţia Adio Regelui Charles I, regele Angliei şi copiilor săi, prima operă cu subiect istoric cunoscută, semnată de ea, pentru care a obţinut Medalia de Aur. Trei ani mai târziu expune Întâlnirea Prinţului cu Mademoiselle, Ducesa de Montpensier, un episod din timpul Frondei, iar în 1841, Ducesa de Bourgogne arestată la porţile oraşului Bruges. După care se consacră exclusiv portretului.

François Rude a avut primul succes de critică la Salonul din 1831, cu Tânăr pescar napoletan jucându-se cu o broască ţestoasă, cronicile apreciind aspectul naturalist, expresiv, pitoresc, atât de drag romanticilor. Operele italienizante erau foarte preţuite pentru că aminteau antichitatea. Rude reînnoieşte genul şi stilul, marcând astfel un moment special în istoria sculpturii.

Succesul i-a adus o nouă comandă publică. I s-a încredinţat relieful de la Arcul de Triumf, Plecarea voluntarilor în 1792. Relieful dovedeşte interesul lui pentru romantism prin mişcare, expresii şi o amploare nouă a volumului. În pofida părerilor contradictorii, Rude este recunoscut ca un maestru al artei. Mai mulţi artişti se inspiră din creaţia lui, cum ar fi Carpeaux, care, inspirându-se din Marseillaise şi Laocoon, realizează Dansul de la Opera Garnier. Tot la Marseillaise trimite şi Republica, sculptura lui Jules Dalou din Place de la Nation. Chiar şi Rodin este influenţat de Rude în La Défense.

Tânăr pescar napoletan jucându-se cu o broască ţestoasă

În secolul al XX-lea, diferitele regimuri politice îşi dispută Marseillaise a lui Rude, aşa cum se poate vedea în afişele Frontului Popular sau ale regimului de la Vichy.

Graţie multiplelor comenzi, François Rude obţine o oarecare independenţă materială. I se propuneau mai ales monumente în omagiul unor personalităţi politice şi câteva rare sculpturi religioase şi funerare. Lucra însă numai ceea ce îl interesa. Începând din 1840 realizează o serie de portrete ale unor personalităţi marcante: Mareşalul Ney, Jeanne d’Arc, pentru seria de Femei ilustre din Grădinile Luxembourg, savantul Monge, Generalul Betrand…

Realizează, de asemenea, două opere pentru faţada Luvrului şi un mare relief Prometeu iubitorul artelor pentru faţada Palatului Bourbon. Concepe, de asemenea, Napoleon devenind nemuritor, şi Mormântul lui Cavignac. În atelierul lui se formează tânăra generaţie.

Fiecare nouă sculptură este o capodoperă. El reinventează şi uimeşte continuu.

Sophie Rude, Portret de tânără

Pentru Napoleon reînnoieşte figurile mortuare semi-culcate din tradiţia clasică, şi concepe o operă de spirit romantic, foarte realistă, care a fascinat privitorii. În portretele personalităţilor reia formula de la sfârşitul secolului al XVIII-lea, introducând însă mişcarea. Personajul este figurat în acţiune, Rude introduce în sculpturile sale temporalitatea care l-a fascinat pe Rodin.

François şi Sophie Rude au acordat o atenţie specială studiului realităţii care se îndreaptă, în perioada romantică, spre expresie şi sentiment, apoi, din anii 1840, către condiţia socială a personajului.

Operele lor religioase dovedesc interesul pentru drama umană, pentru relaţia omului cu credinţa.

Descoperirea spiritului romantic

Mercur legându-şi sandalele

Întors la Paris, Rude a înţeles că modelul antic nu mai poate fi unica sursă de referinţă. În 1827 apropus la Salon o mare sculptură care, deşi păstrează subiectul antic, îşi caută modelul în Renaşterea italiană şi în tradiţia clasică franceză, Mercur legându-şi sandalele, care nu este totuşi remarcată.

Tânăr pescar napoletan jucându-se cu o broască ţestoasă, amintit deja, a câştigat laudele atât ale iubitorilor clasicismului, cât şi ale partizanilor romantismului.

O altă lucrare în care se remarcă imediat puterea expresivă este Christ pe cruce, realizat în marmură către sfârşitul vieţii, în 1855. Artistul se concentrează asupra bustului, pe care îl taie la nivelul braţelor. Rude este atent aici la dimensiunea sublimă şi atemporală a operei. Bustul impresionează prin frontalitate şi prin intensitatea privirii, fiind, aşa cum scria Theophile Gautier, “de o frumuseţe senină şi dureroasă”.

Sophie Rude, Ariane abandonată pe insula Naxos

Dar capodopera lui Rude, Plecarea voluntarilor, eveniment simbolic care marchează începutul istoriei militare a Revoluţiei şi a Imperiului şi, mai ales, unitatea naţiunii franceze pentru a apăra Libertatea, primeşte toate laudele. Compoziţia foarte dinamică transpune elanul revoluţionar şi face din Geniul Războiului, care domină grupul de soldaţi al Libertăţii, o veritabilă icoană naţională.

Inspiraţia din Antichitate este din nou vizibilă. Mişcarea picioarelor şi torsului Geniului Războiului aminteşte de o figură de Fidias, de pe frontonul Parthenonului, unde se desfăşoară lupta dintre Athena şi Poseidon. Originalitatea lui Rude stă în asocierea motivelor clasice, manieriste, mai ales exagerarea expresiei Geniului Războiului, şi elementele realiste. Este vizibilă dorinţa de mişcare, introdusă prin calul cabrat, unul dintre motivele dragi romanticilor. Figura Geniului Răzoiului este un omagiu adus lui Delacroix şi lucrării lui Libertatea călăuzind poporul, cumpărată de Stat în 1831 şi expusă imediat la Musée de Luxembourg.

Dorită de monarhia din Iulie, Plecarea voluntarilor a fost iniţial o alegere politică menită să facă legătura cu Mare Revoluţie. Şi cu prima victorie a Franţei revoluţionare asupra monarhiilor coalizate.

Întâlnirea Prinţului cu Domnişoara Ducesă de Montpensier

Alegerea lui Rude, patriot şi admirator al lui Napoleon, se explică prin schimbarea politică din 1830.

Rude a sperat să obţină şi comanda altor reliefuri, aşa cum o dovedesc multiplele lui proiecte. Printre ele, cel al Retragerii din Rusia, care trebuia să facă pandant cu Plecarea voluntarilor. Campania din Egipt a fost un alt proiect, propus de el fără succes.

Sophie Rude, după moartea sculptorului în 1855, îşi continuă cariera până în 1867. Printre operele din această perioadă trebuie menţionate câteva tablouri importante: Credinţa, Speranţa şi Caritatea, prezentate la Salonul din 1857.

Pentru Sophie Rude,gustul pentru istorie a fost numai o paranteză în cariera artistică. Încă din anii de exil la Bruxelles, ea şi-a făcut o reputaţie în portret. Operele ei sunt atât intimiste, cât şi oficiale. Întodeauna de un realism sobru şi elegant, şi cu o pătrunere psihologică remarcabilă. Stăpâneşte toate efectele acestei arte, deprinse probabil de la David: înscrierea personajului într-un mediu neutru, simţul atitudinilor şi pozelor, redarea subtilă a carnaţiei şi a fizinomiilor, punerea în valoare a personajului prin jocuri cromatice şi luminoase savante şi prin ştiinţa detaliului în tratarea stofelor şi accesoriilor.

Relieful Plecarea voluntarilor de Francois Rude pe Arcul de Triumf din Paris

Sophie Rude urmăreşte, desigur, cu atenţie, asemănarea cu modelul, exemple minunate fiind Portretul Domnului Wasset, un exemplu de burghez conştient de rangul său, şi Portretul Domnişoarei Wasset, cu o expresie de intensă tristeţe. O melancolie pregnantă în portretele feminine şi în Autoportrete pare a fi ecoul convenţiilor sociale şi morale ale unei societăţi pline de prejudecăţi, foarte puţin favorabilă femeilor. Cele două portrete, cu toată diferenţa dintre ele, se remarcă prin eleganţa burgheză, marcată de sobrietate şi rezervă.

Expoziţia se termină în Sala Statuilor cu ultimele două opere deja amintite, Hebe şi vulturul lui Jupiter şi Amor stăpânul Lumii, alături de care este expus bustul lui François Devosges.

Sunt etalate, de asemenea, opere ale urmaşilor lui Rude, mai ales ale elevului său Paul Cabet.

O a doua expoziţie, sau mai precis o continuare a ei se află la Muzeul Rude, unde sunt prezentate mulajele operelor monumentale ale artistului dijonez, la scara reală. Muzeul Rude se află la cinci minute de Musée des Beaux Arts. Tot aici sunt expuse peste 170 de desene de François Rude. E drept, pentru perioada bruxelleză este dificil de identificat care sunt desenele sculptorului şi care ale soţiei sale.

Imagine din Muzeul Rude din Dijon

Cei doi artişti nu s-a despărţit niciodată de la întâlnirea lor la Dijon până la stabilirea la Paris. Sculpturile unuia sunt considerate celebre în epocă, în timp ce celălalt s-a ilustrat mai ales în portret cu un talent apreciat de contemporani. Temperanţa, simplitatea gusturilor, refuzul mondenităţilor au cimentat un cuplu complice timp de peste 35 de ani.

Sophie n-a cunoscut succesul soţului ei, dar a avut o carieră importantă într-o perioadă care nu era deosebit de favorabiă femeilor-artist.

Opera lui François Rude este bine prezentată în regiunea lui natală. Dijon şi împrejurimile lui conservă mai multe sculpturi ale maestrului şi o seamă de omagii ale elevilor şi admiratorilor lui. În faţa casei natale a sculptorului se înalţă, din 1858, un bust în bronz, operă a nepotului şi elevului său, Paul Cabet.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.