Gabriel Garcia Marquez a plecat în Macondo

Gabriel Garcia Marquez, sufletul realismului magic latino-american, ne-a părăsit. Născut în 6 martie 1927 în satul Aracataca, pe coasta caraibeană a Columbiei, acest fiu al unui simplu telegrafist, crescut de bunici şi de mătuşi, s-a scăldat de-a lungul întregii copilării într-o cultură tropicală ce melanja indigenii, sclavii din Africa şi colonii spanioli.

Legendele cu parfum exotic i-au inspirat o operă imensă de poveşti, nuvele şi romane. Capodopera lui, “Un veac de singurătate”, tradusă în 37 de limbi, a fost vândută în peste 60 de milioane de exemplare. De altfel, romanele sale au fost vândute în sute de milioane de exemplare în întreaga lume.

Frescă istorică şi literară în acelaşi timp, această saga a unei familii din Macondo, sat imaginar din Caraibe în secolele XIX şi XX, i-a consacrat faima internaţională.

Vocaţia lui pentru literatură s-a manifestat la începutul anilor ’60, când s-a instalat în Mexic cu Mercedes Barcha, mama celor doi fii ai lui, şi l-a întâlnit pe scriitorul mexican Carlos Fuentes.

“Într-o după-amiază, ne-am aşezat în faţa casei mele şi ne-am întrebat: «Ce vom face?». Şi am decis să scriem romane. Zarurile fuseseră aruncate”, mărturisea scriitorul numit afectuos de cei apropiaţi „Gabo”, adăugând adesea: “Scriu ca să mă iubească prietenii”.

În 1955 scria primele sale romane: “Frunze moarte” şi “Povestea unui naufragiu”.

În 1958 de transferă în Cuba lui Fidel Castro, care devine prietenul său.

La înmânarea Premiului Nobel pentru Literatură

În 1973, după lovitura de stat din Chile, se reîntoarce ca reporter şi părăseşte pentru doi ani literatura. Îl critică aspru pe dictatorul Pinochet. În 1975 publică “Toamna Patriarhului”.

În 1982, celebra Academie suedeză i-a consfinţit valoarea, acordându-i “Premiul Nobel pentru literatură”, apreciind o operă care “aliază fantasticul şi realul în bogata complexitate a unui univers poetic ce reflectă viaţa şi conflictele unui continent”.

În discursul său, scriitorul venit să-şi primească premiul, îmbrăcat în ţinuta tradiţională a regiunii sale natale, a mărturisit hotărârea lui de a descrie “o realitate care nu este de hârtie”.

Suntem cu toţii la Macondo

Aclamat de public la intrarea Auditoriumului din Cartagena, Columbia

De unde vine scrisul? Fiecare scriitor a dat un răspuns. Lui Marquez îi plăcea să repete că vocaţia sa literară vine de la tatăl său, cititor pasionat, care cânta excelent la vioară, poet în timpul liber şi telegrafist din Aracataca, sătucul din zona atlantică toridă Santa Marta. Să adăugăm şi moştenirea culturii negre, transmise de bunica sa. Tânărul Gabriel îşi amintea de educaţia primită pe de o parte de la bunicul său, care reprezenta siguranţa perfectă, prin ocuparea unui post politic modest într-un birou municipal, dar şi prietenul său, personajul cel mai important din viaţa lui… Bunicul luptase în Războiul celor O Mie de Zile, când Columbia a trebuit să cedeze istmul Panama. Era un om dur şi sever, şi a fost modelul Colonelului din frumosul roman “Nicio scrisoare pentru colonel”, eroul războiului pierdut, angajat al unui regim corupt, cu un fiu asasinat de un ucigaş plătit…

Pe de altă parte, o bunică agitată, nervoasă, imprevizibilă, care venea în camera lui să-i povestească halucinaţiile ei. ”Bunica mea spunea cele mai fantastice poveşti şi m-a învăţat că dacă spui «un elefant zburător», nimeni nu te crede. Dar dacă zici: «Ehi, 425 de elefanţi zburători», toţi te cred, şi aceasta este tehnica jurnalismului care funcţionează în romane”. Aventurile din Macondo sunt cronici literare în care geniul lui Marquez duce pe culmi tehnica jurnalismului, la fel ca şi Hemingway, idolul său.

Marquez este repezentantul literaturii fantastice, al acelui realism magic, a cărui paternitate criticii i-o acordă. El a redat romanului columbian aura de nobleţe. După José Eustasio Rivera, niciun narator nu reuşise să se impună în societatea columbiană, vorbind despre conservatorism şi tradiţionalism. Între 1955 şi 1962, Marquez a publicat o serie de opere cu mai mult sau mai puţin succes, ca “Des feuilles dans la bourrasque”, “Les Funérailles de la Grande Mémé”, “La Mala Hora”. Toate conţineau un germene care avea să se dezvolte, o atmosferă fantastică, îmbinând legendele cu cronicile obişnuite. Tânărul scriitor Marquez nu înceta să repete că el dorea să strângă totul într-o carte. Şi, în sfârşit, apărea “Un veac de singurătate”. Publicat în Franţa, la început, romanul a trezit indiferenţa totală, ca în mai 1968, să-i aducă gloria.

Cu Juan Carlos de Bourbon, regele Spaniei

Incontestabil, Vargas Llosa, Cortazar, Fuentes, Elizondo, Bryce Echenique, Sabato, Borges şi alţii au profitat într-un anumit fel de răsunetul imens al acestui roman.

“M-am hotărât să botez satul pe care îl cunoşteam de copil, Aracataca, dar a cărui încărcătură magică nu mi se relevase până atunci, Macondo”. Geneza miturilor izvodite de scriitor se află în mare parte în poveştile cu rădăcini adânci, în credinţele populare, în poveştile cu fantome, cu tot felul de întâmplări miraculoase, anecdote despre obârşia străbunilor, toate guvernate de convingerea că spiritele morţilor bântuie în preajma celor vii. “Era o lume supranaturală, unde lucrurile cele mai fantastice păreau cele de zi cu zi”.

De unde vine scrisul? Cu siguranţă din copilărie. Dar şi din viaţă. Cea a lui Marquez a fost complexă, labirintică, marcată de o muncă înverşunată. După studiile la Colegiul Iezuit din Bogota şi Cartagena, Marquez a exersat diferite profesii în diferite ţări.

De la Bogota, unde a fost redactor la “El Espectador”, la corespondent de presă la Roma şi Paris, unde trăia în Cartierul latin într-un mizerabil hotel. În Mexic el şi-a câştigat titlul de scriitor de scenarii de cinema pentru aşa-numita avangardă, şi apoi, la Bogota, un birou pentru noua sa agenţie cubaneză, “Prensa Latina”. Această experienţă foarte personală a vieţii l-a făcut să aibă o reflectare pertinentă asupra enigmei omeneşti a celor puternici, asupra singurătăţii şi mizeriei.

Ce rămâne din opera sa cu peste 20 de volume? În primul rând, ea este legată de fiinţele dragi şi de episoadele fantasmagorice: o galerie de portrete, o atmosferă singulară. Un bătrân cu aripi imense, bărbaţi şi femei călare care se rotesc în jurul unui chioşc în care cântă muzica într-un sat pierdut. Sfântul Părinte traversează pădurea virgină într-o gondolă neagră, o străbunică despotică, directoarea unui lupanar ambulant, o obligă pe nepoata ei Erendira să se prostitueze, o amantă-copilă, închisă într-o mânăstire, îl iubeşte cu o dragoste dezlănţuită pe exorcistul ei, don Cayetano Delaura… Şi lista nu pare închisă.

Cu Bill Clinton la al IV-lea Congres Internaţional al Limbii Spaniole din 2007

Cea de a doua temă, cea a politicii şi a angajării. “Aventura lui Miguel Littin. Clandestin în Chile” (1985) spune povestea unui regizor chilian exilat din ţara sa care revine clandestin, filmează chiar şi în palatul prezidenţial realitatea ţării sale sub dictatură. “Journal d’un enlèvement” (Ştiri despre o răpire) relatează răpirea Marujăi Pachon şi a altor opt personalităţi de gărzile înarmate ale cartelului Medelin în septembrie 1990.

În această a doua categorie a operei sale, care ţine mai mult de demnitate decât de eroism, Marquez se interoghează asupra a ceea ce numeşte “validitatea şi utilitatea creaţiei în lupta politică”. O întrebare la care nu a găsit răspunsul… El a sfârşit prin a îmbina politica cu literatura.

Împreună cu Fidel Castro

Atunci când a devenit ambasador itinerant în zona Caraibe, pornind într-o misiune “diplomatică secretă”, atunci când a obţinut “Premiul Nobel pentru Literatură”, atunci când îmbina politica şi literatura, a început să-şi scrie memoriile, afirmând: “Am idei politice bine stabilite, dar cele literare se schimbă. A scrie o carte, un capitol, o pagină, un paragraf poate să însemne totul pentru toţi oamenii”. Şi toate acestea le-a realizat în romanul “Un veac de singurătate”, care-i aduce faima internaţională.

Să mai adăugăm volumele “Incredibila şi trista poveste a candidei Erendira şi a bunicii sale fără suflet”, “Toamna Patriarhului”, “Cronica unei morţi anunţate”, “Dragostea în vremea holerei”, “Generalul în labirintul său”, “Douăsprezece povestiri călătoare”, “Despre dragoste şi alţi demoni”, “Ştiri despre o răpire”.

Împreună cu soţia sa, Mercedes Barcha

După succesele din anii ’80 şi ’90, mai ales cu “Cronica unei morţi anunţate” (1982), “Dragoste în timpul holerei” (1985), Marquez a început lupta împotriva unui cancer limfatic, dar şi scrierea primului volum al autobiografiei sale, “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa”, apărut în 1998.

În ultimii ani, apariţiile sale publice au devenit din ce în ce mai rare, ca şi scrierile lui, de altfel. Ultimul roman, “Mémoire de mes putains tristes”, (Amintirea târfelor mele triste) a fost publicat în 2004.

“A trăi pentru a-ţi povesti viaţa” a fost volumul apreciat la unison drept evenimentul literar şi editorial al ultimului deceniu. Impactul produs era fără precedent. În Mexic, cartea s-a vândut sub protecţia tansportoarelor blindate, însoţite de militari înarmaţi, în Columbia un camion cu volume a fost pur şi simplu luat cu asalt, iar prima ediţie de peste un milion de exemplare a dispărut din librării în doar câteva zile. Cele mai prestigioase edituri din Europa au iniţiat o adevărată cursă contra cronometru pentru a obţine drepturile de autor şi a tipări în timp record tălmăcirea acestei cărţi în principalele limbi de largă circulaţie. “Viaţa nu este cea pe care ai trăit-o, ci aceea pe care ţi-o aminteşti şi cum ţi-o aminteşti spre a o povesti”.

Scriitorul în tinereţe

Primul volum al “Memoriilor” lui Marquez, apărut în octombrie 2002, a devenit în scurt timp un bestseller în întreaga lume. Din paginile lui transpare la tot pasul exemplara vocaţie de scriitor. “Vocaţia artistică cea mai misterioasă dintre toate, căreia îi consacri viaţa întreagă fără să aştepţi nimic de la ea… pe care o porţi înlăuntrul tău de când te naşti… aşa cum este vocaţia de preot”.

Sub titlul “Cum am devenit scriitor” sunt încrustaţi pentru eternitate anii copilăriei în casa bunicilor dinspre mamă, adolescenţa, tinereţea cu studiile universitare, întrerupte atunci când vocaţia scrisului, manifestată de timpuriu, începe să-i orienteze major existenţa. Nu sunt uitaţi mai cu seamă anii de căutări febrile, avatarurile vieţii de ziarist sărac care crede orbeşte în steaua sa.

Alături de scriitorul francez Regis Debray şi Daniele Mitterrand

Următorul volum urma să aibă un format deosebit şi să reunească o serie de profiluri ale personalităţilor politice care i-au fost prieteni, printre care François Mitterrand, Fidel Castro, Omar Torrijos. Începuse de altfel să-l redacteze în 1989, după terminarea romanului dedicat lui Simon Bolivar, “Generalul în labirintul său”: “Notez lucruri pe care nu vreau să le uit. Mi-e teamă că într-o zi n-am să mai am timp pentru asta”, declara scriitorul parcă străfulgerat de o premoniţie. În anii ce au urmat a lucrat la memorii fragmentar, întrerupând totul în 1989, când s-a aflat despre boala sa gravă.

Autorul ne ajută să pătrundem în laboratorul său de creaţie, dezvăluindu-ne geneza scrierilor sale de început, povestirile împrăştiate în suplimenetele culturale… În “A trăi pentru a-ţi povesti viaţa” palpită un univers emoţionant. Nu trebuie uitată, de bună seamă, prezenţa atât de reconfortantă a oamenilor simpli, anonimi, cântăreţi, meşteşugari, ţărani, şoferi, personaje adesea pitoreşti, uneori surprinzătoare, dar mereu convingătoare prin autenticitatea lor.

Viaţa nu e cea pe care ai trăit-o, ci cea pe care ţi-o aminteşti

Publicarea memoriilor vine să consfinţească faptul că aproape tot ce se ştie despre Marquez provine din interviurile şi din opera sa şi aduce mărturii emoţionante despre “viaţa secretă” a autorului, căci, aşa cum acesta se destăinuia, “omul are trei vieţi: viaţa publică, viaţa particulară şi viaţa secretă. Toată viaţa mea este încifrată în romanele mele”. Aflăm faptul că Marquez era un împătimit de muzică. “Totuşi, cu timpul… m-am deprins să creez pe un fond muzical potrivit cu ceea ce scriu, deşi la început nu puteam scrie cu muzică, fiindcă eram mai atent la ce ascultam decât la ce scriam. Ador «Nocturnele» lui Chopin pentru episoadele calme sau «Sextetele» lui Brahms pentru serile fericite”.

Viaţa lui Marquez apare transfigurată prin miracolul scrisului, “din plăcerea pură de a povesti, care este, poate, starea omenească cea mai asemănătoare meditaţiei”.

“Iubesc jurnalismul înainte de orice”

Într-o cafenea

Conştiinţa politică a marcat de fapt o altă faţetă a fostului student în Drept, care şi-a făcut debutul ca jurnalist. Pasiunea pentru presă şi politică nu l-a părăsit, de altfel, niciodată, lăsând moştenire “Fundaţia Noului Jurnalism”, şcoală fondată în portul columbian din Cartagena.

Primul contract l-a avut cu ziarul “El Espectador”, din Bogota, unde a publicat prima sa poveste în 1947, fiind plătit cu 800 de pesos, mai puţin de jumătate de dolar pe lună.

Trimis în Europa după un articol care a displăcut regimului militar, Garcia Marquez a trăit la Geneva, Roma şi Paris, unde şi-a terminat, într-un apartament sărăcăcios din cartierul latin romanul “Nicio scrisoare pentru colonel”.

Descriind jurnalismul drept “cea mai frumoasă meserie din lume”, s-a ilustrat ca un admirator al revoluţiei cubaneze şi apărător al victimelor dictaturilor militare din America de Sud. Jurnalismul a fost meseria pe care o iubea mai mult decât pe cea de scriitor, după cum se destăinuia: “Înaintea literaturii profesia pe care am iubit-o era jurnalismul. Îmi plăcea să ascult poveştile oamenilor şi apoi să le povestesc pe prima pagină. Dacă cineva m-ar fi întrebat ce vreau să fac în viaţă, i-aş fi răspuns: jurnalist!”. Într-un interviu din “Paris Review”, sofisticata revistă de literatură, Marquez declara: “Iubesc jurnalismul înainte de orice”.

În timpul ceremoniei Premiului Nobel

Corespondent al agenţiei de presă cubaneze “Prensa Latina”, din Bogota, a fost prietenul personal al lui Fidel Castro pe care l-a vizitat adesea la Havana.

Politica lui Marquez nu iese din schemele revoltei latino-americane nici măcar atunci când Bill Clinton devine prietenul său personal. Elogii pentru Castro şi Cuba, dar şi pentru populistul venezuelean Chavez. Marquez nu a reuşit să schimbe registrul.

Relaţii ce i-au fost reproşate adesea de detractorii săii. Un alt laureat al “Premiului Nobel pentru literatură”, Mario Vargas Llosa, l-a calificat drept “scriitor de curte” folosit de insula comunistă ca “un alibi în mediul intelectual”, adăugând: “În politică nu, dar ca scriitor a fost un gigant”.

Gabriel Garcia Marquez, căruia îi plăcea compania şefilor de Stat, ca Bill Clinton sau François Mitterrand, a fost, de asemenea, criticat pentru această fascinaţie pentru cei puternici. În Columbia, unii i-au reproşat absenţa din această ţară sfâşiată timp de jumătate de secol de lupta între autorităţi şi gherilele de extremă stângă.

“Sunt scriitor, jurnalist, dar nu om politic”, a replicat el într-o zi, mărturisind că preferă să acţioneze din umbră. După afirmaţia lui, aceasta i-a permis eliberarea discretă a mai multor prizonieri politici cubanezi.

Adio, Gabriel Garcia Marquez!

S-a stins în casa sa din Mexic, având-i alături pe soţia sa, Mercedes, şi pe cei doi fii, Rodrigo şi Gonzalo. Era bolnav de mult timp. După 12 ani de dură bătălie cu un cancer limfatic, boala i-a inundat întreg corpul, făcând metastaze la plămâni.

Ultima sa apariţie în public a fost în 6 martie 2013, când a ieşit în faţa casei sale salutându-i pe jurnaliştii care veniseră să-i spună La Mulţi Ani, la împlinirea vârstei de 87 de ani.

“În ziua în care am descoperit că tot ceea ce îmi plăcea cu adevărat era să povestesc istorii, mi-am propus să fac tot ce-mi stă în putinţă spre a-mi împlini această dorinţă. Mi-am spus: aceasta e vocaţia mea. Tot ceea ce mă interesează mai mult pe lumea aceasta este procesul de creaţie. Ce mister este oare acesta care face ca simpla dorinţă de a povesti să se prefacă în pasiune, ca o fiinţă omenească să fie în stare să moară pentru ea: să moară de foame, de frig sau din orice altă pricină, numai pentru a plăsmui ceva ce nu poate vedea şi nici atinge?” O adevărată profesiune de credinţă.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.