Gaşca de cartier. De la Stroe Fulgeratu’ la „Cosmos” Tănase

Culoarele subterane ale societăţii rămân în continuare domenii abordate de sociologi, psihologi şi medici de variate specializări, categorii socio-profesionale, care, prin natura menirii lor, sunt nevoite să coboare în sublunarul psiho-social pentru a descoperi cauze, efecte, soluţii. Legislaţia este precară, acolo unde încearccă să acopere goluri, arată precum şvaiţerul, iar în cazuri de necesitate, de gesturi ferme, se bâlbâie, se ascunde, se simte timorată. De unde teama de ceilalţi asemenea în amănuntele fiinţei lor, diferiţi însă din cauza unor circumstanţe sociale sau patologice? O teamă care probabil vine de departe. Pe cei mai mulţi îi înţelegem, au moştenit bagajul mitologic al strămoşilor săteni, indiferent în ce areal etnografic şi-au fermentat spiritul. Dar pe aceia care ar trebui să se aplece asupra fenomenului subteran din perspectiva meseriei lor liberale şi se prefac că nu înţeleg amploarea mizeriei şi a indiferenţei infantile faţă de ea – aici este un mare semn de întrebare.

La început a fost o mahala calicească

Un medic legist se pregăteşte să intre în locuinţa unui sărman al Bucureştilor – 1900

Mahalaua calicească a fost un spaţiu preurban aflat undeva în afara oraşului, dincolo de ziduri, un spaţiu aflat în afara lumii normale, ordonate, civilizate, dar care s-a structurat după reperele acestuia.

A fost un teritoriu interzis celorlalţi şi accesibil doar pentru cei loviţi de soartă. Era spaţiul unde locuiau sau se retrăgeau toţi aceia respinşi de societate din cauza handicapului fizic, psihic, sau foşti oşteni cu răni care nu puteau fi vindecate; cei loviţi de boli contagioase etc.

Dincolo de Dâmboviţa, în faţa Curţii Domneşti, se afla un spaţiu în parte mlăştinos datorită ostroavelor şi braţelor Dâmboviţei de la acea vreme, în parte împădurit şi încorsetat de două gorganuri înalte la nord şi sud. Pe cel mai mare se va ridica mai târziu Mitropolia iar pe cel mai mic, din vecinătate, va fi ridicată mai târziu mănăstirea Antim. Mijlocul acestui spaţiu era tăiat de un braţ al Dâmboviţei numit Dâmbovicioara, alături de care se afla şi râul Gârliţa, care alimenta Dâmbovicioara. Peste aceste ape, din poarta de sud a Curţii Domneşti, se forma treptat o cale de acces care traversa Livada Domnească, aflată sub Dealul Mitropoliei, şi continua apoi printre bordeiele calicilor. Acest drum se va numi cu timpul Podul Calicilor şi va face legătura cu târgul Craiovei. El traversa codrii Lupeştilor, care acopereau Dealul Spirii al Filaretului şi vecinătăţile. Pe aceste locuri vor fi aşezaţi calicii.

Lumea celor respinşi şi oropsiţi de societate care-i refuză în interiorul ei a reprezentat chiar şi pentru contemporani un loc când tenebros şi misterios, când plin de miracole şi fantezii nebănuite. Aceşti nefericiţi au încercat să reconstituie în spaţiul lor închis şi restrâns normalul care li se refuza în afara lui. Era o lume modelată după amintirile trăite cândva în exterior. Aveau un lider ales dintre ei care să-i reprezinte, aveau structuri şi substructuri de organizare pe tipologii care nu se amestecau: leproşii, alienaţii, ciungii etc. Existau cutume pe care le respectau şi care erau valabile doar pentru lumea lor.

Prin variate procedee, lumea normală, exteriorul, a continuat să comunice cu ei, adesea să-i ajute, dar nu se mai aflau pe talerul egalităţii pe care-l pierduseră. Erau fie protejaţi ai regilor, ai nobililor sau bisericilor, dar de cele mai multe ori ai oraşelor în preajma cărora locuiau.

În preajma Bucureştilor, târg şi mai nou reşedinţă domnească, aceşti pelerini nomazi sau calici se strâng de pe diferite drumuri primejdioase şi anevoioase. Un târg protejat de prezenţa domnească a unui număr considerabil de boieri şi oameni cu stare era un spaţiu bun de şedere îndelungată, de siguranţă personală, de supravieţuire. Pentru că erau consideraţi periculoşi pentru sănătatea societăţii, nu erau lăsaţi să intre în oraş nesupravegheaţi şi de aceea au fost aşezaţi întotdeauna în afara zidurilor, la periferie, într-un spaţiu mereu expus exceselor de tot felul. Dar cine să se împiedice de nişte bieţi nefericiţi?

Domnia valahă i-a luat sub protecţia sa şi i-a aşezat pe domeniile domneşti din afara oraşului, dincolo de Dâmboviţa. Mahalaua ţiganilor, alături de cea a calicilor, era cea mai săracă din oraş, acolo se adunaseră în cocioabe respingătoare, de-a lungul unor poteci acoperite cu praf gros sau, dimpotrivă, înecate în noroi, toţi cerşetorii oraşului. Calicii erau victimele numeroaselor războaie purtate de domni, invalizii, văduvele sărace, orfanii. Aidoma ca în Occident, rândurile lor erau îngroşate şi de alţi estropiaţi ai vieţii. Ei nu trebuie confundaţi cu aşa-zisa ţigănie mitropolitană sau domnească aşezată în vecinătate.

Calicii aveau un staroste ales de ei sub numele de staroste de mişăi sau staroste de calici care primea de la domnie carte de recunoaştere şi putere de a judeca neînţelegerile dintre calici. Poporul a nemurit pe acest staroste prin locuţiunea hazlie şi ironică “mai mare peste mici, staroste peste calici”.

Câţiva dintre aceşti lideri au ajuns la noi datorită documentelor, iar numele lor certifică şi beteşugul de care sufereau: Simion Ciungul, Grigore Fulgeratul (posibil nebun), Radu Orbul, Lisandru Ologul, Atinia Surdul, Nikita Guşatul, Tudor Gură-Stricată, Gavrilă Gură-Puţintea, Tănase Picior-de-Lemn, Grigore ce are cea nevoită.

Staroştii aveau o autoritate foarte mare şi astfel în mahalaua calicilor se păstra ordinea. În mahalaua lor nu se puteau aşeza alţii. Starostele calicilor era obligat să alcătuiască şi să înainteze anual vistieriei catagrafii de locuinţe cu locatarii lor. El răspundea de buna comportare a calicilor îndreptăţiţi să solicite mila publică. Dacă puteau întocmi asemenea liste, cel puţin staroştii trebuiau să cunoască carte.

Un regulament al Mitropoliei stabilea normele morale ale cerşetoriei; astfel, cerşetorilor nu le era îngăduit să întindă mâna de două ori, căci asta ar însemna hoţie, ci după ce primea pomana, milogul trebuia să plece din faţa bisericii ca să lase locul altuia. Nu avea voie să-şi scociorească rănile, căci asta este înşelăciune, în sfârşit, cei ce se luau la ceartă în faţa bisericilor erau şterşi de pe lista adevăraţilor cerşetori, ţinută la zi de staroste, pentru cutia milelor de la Mitropolie. Trăiau şi din mila domnească, vistieria le plătea un ban pe zi şi o dată pe an le dădea îmbrăcăminte şi încălţăminte.

La Bucureşti, cei care creau probleme calicilor erau ţiganii mitropoliei, care, “cu timpul, înmulţindu-se ca spuza, călcau locurile calicilor; de aici bătăi, adică judecată ţigănească”. Pe teritoriul calicilor exista chiar şi un obicei al pământului care ţinea seama de cel mai mic amănunt. De pildă, de soarta bunurilor calicului decedat, cocioaba, zdrenţele rămase de la el. Şi vai de acel membru al breslei care s-ar fi încumetat să fure de la un coleg! Era bătut cu vergile în faţa întregii comunităţi şi alungat pentru totdeauna. Or, alungarea din spaţiul marginal şi ultim, acela al calicilor, însemna să fii în afara tuturor legilor. Nu exista decât posibilitatea de afiliere la una din trupele de haimanale sau vagabonzi care furau la drumul mare şi care de cele mai multe ori sfârşeau în ştreang.

După 1650, Domnia şi Mitropolia au încercat să-i scoată cât mai departe de oraş pe aceşti calici, împingându-i spre Dealul Spirii şi Filaret. Deşi Brâncoveanu îi va muta din Bucureşti desfiinţând mahalaua în 1697, mulţimea “nevolnicilor şi orbeţilor pe uliţele Bucureştilor deveni la 1795 atât de mare încât prin pitac domnesc se hotărî din nou trimiterea lor la mănăstirile din judeţele Ilfov, Vlaşca, Dâmboviţa, Ialomiţa, Muscel, Olt, Prahova, Argeş, Săcuieni, Buzău şi Slam-Râmnic”.

Jarcaleţii, bătăuşii mahalalelor

În preajma fostei locaţii a Bisericii Sf. Spiridon Vechi, înconjurată cândva de o buclă a Dâmboviţei, la apus de Calea Victoriei, s-a aflat o mică mahala a bătăuşilor, la mijlocul secolului al XVIII-lea. Astăzi, cuvântul “jarcalete” este un regionalism care înseamnă fie vlăjgan, lungan, fie dezmăţău, orbete, blendereu, haimana. Erau pierde-vară din vechime, îmbrăcaţi în “jarcălău”, adică într-un cojoc făcut din piele de calitate proastă”. Ei “jărcuiau” cum puteau mai bine, adică îşi băteau victimele, cel mai adesea la comandă. Erau “jărchinoşi”, adică zdrenţuroşi, jerpeliţi şi uneori erau numiţi “jărpălăi”, adică oameni care nu făceau nici o treabă. Este o formă incipientă de lume interlopă. Erau renumiţi pentru bătăile straşnice pe care le îndeplineau pe bani peşini, şi nu puţini. Tocmeala se realiza numai prin intermediari de încredere şi, nu de puţine ori, boierii apelau la ei. Comunitatea de bătăuşi a dispărut cândva, după revolta lui Tudor, însă numele lor continuă să existe în toponomia Bucureştilor. Astăzi, în cunoscuta zonă Rahova-Ferentari mai există străduţa Jarcaleţilor.

Prima gaşcă de tip modern: Grantul

Dar cum ordinea statului nu poate tolera dezordinea sufletelor, efortul de modernizare a Bucureştilor, care a debutat cu 1830, a făcut încercări pentru anihilarea sărăciei şi a spaţiilor mizere. Nu exista mahala care să nu aibă un grup de tineri rebeli, care să-şi supravegheze teritoriul. Însă prima gaşcă de tip modern, cu o formidabilă coeziune de grup, reunind găşti mai mici, de prin toate străduţele băltite din partea de nord-vest a Bucureştilor, s-a format în jurul echipei de fotbal Rapid, încă dinainte de 1930. Asperităţile dintre găştile mai mici s-au topit în matriţa unei noi identităţi zonale, construită în jurul echipei de fotbal Rapid. Acest lucru s-a datorat şi faptului că primii jucători de fotbal ai clubului CFR au fost recrutaţi dintre muncitroii ceferişti, care locuiau în mahalaua Grant. Iar primele tricouri alb-vişinii au fost cusute de nevestele lor casnice. Iubirea pentru această aventură a unei echipe muncitoreşti, din oameni simpli, care ajunge treptat să dea piept cu lumea şi să obţină succese în faţa acesteia din urmă, s-a transformat cu rapiditate într-o uriaşă coeziune de grup. În anii interbelici, gaşca rapidistă stăpânea cel puţin o treime de oraş. Depăşind cu mult graniţele Giuleştiului şi Grantului, se întindea din Cotroceni, peste Grozăveşti, până spre noile parcelări de locuinţe, dinspre Filantropia.

Pentru mahalaua Grant, scriitorul Alexandru Ştefanopol a făcut o amplă descriere a vieţii de mardeiaş din Grant, pentru perioada 1900-1930. Aflăm cum mahalaua Grantului “a rămas în stăpânirea mardeiaşilor şi nu întâlneai picior de vardist sau jandarm, fiindcă în ei se descărcau pistoalele haimanalelor mai întâi şi apoi în oamenii înstăriţi”. Lipsa autorităţii şi a siguranţei personale a fost substituită de o autoritate locală întâlnită până târziu către 1914-1916. Mahalagiii alegeau dintre ei un delegat care trebuia să rezolve toate problemele aflate în litigiu cu autorităţile. Rolul delegatului era să împace lumea, să nu ajungă toţi la judecătoria de pace a sectorului.

Gaşca, între ideal şi infracţiune

Dacă, în Evul Mediu, gaşca celor diferiţi a avut o structură ierarhică recunoscută legal, în fruntea ei aflându-se un lider acceptat de ambele tabere, de autoritatea domnească şi de membrii lumii diferite, cu dispariţia spaţiului calicesc în 1697, suburbiile oraşului încep să aibă o structură subterană paralelă cu aceea diurnă şi oficială. Pentru perioada modernă, gaşca de mahala avea un lider adult, cu legături în lumea cosmopolită a mahalalei cel puţin. Adolescenţii, minorii în general, intrau doar accidental în gaşcă, pentru mici servicii locale, care nu intrau sub incidenţa legii. După 50 de ani de aparentă dispariţie a găştilor, s-a produs o transformare interesantă. În timp ce populaţia românească era supusă unei supravegheri organizate, singura comunitate care prin spiritul ei cultural şi cutumiar nu poate fi matriţată unui model de sedentarizare socială şi culturală a fost cea ţigănească. De aceea gaşca clasică a fost înlocuită de un alt tip de gaşcă, structurată pe modelul arhaic al şatrei, cu o ierarhie de invidiat, fermă, fără fluctuaţii, unde până şi femeile şi minorii îşi au poziţia lor strategică. Diferă mult de vechea bandă de infractori, adevărate tovărăşii între bărbaţi adulţi. Nu de mult, presa a evidenţiat talentul unui „prinţ” regional, titlu superior ierarhic baronului local, ce este căutat prin toată Europa. Cosmos Tănase este stăpân absolut peste o ierarhie similară cu aceea a autorităţii statului, dar cu mult mai veche, milenară am putea spune, cu un cod cultural diferit şi care, numai prin decodificarea şi înţelegerea lui, se mai poate spera la eliminarea acestui tip de coeziune colectivă. (vezi „Adevărul”, nr. 45413, p. 8)

Rezultatul

Astăzi, proliferarea subculturilor de cartier cu benzi rivale care îşi împart spaţiul este o revenire incipientă, dar irevocabilă şi ireversibilă către timpurile de anarhie. Acestea sunt caracterizate şi printr-o slabă reprezentare a autorităţii publice centrale în zonele de margine ale societăţii.

Rolul cartierelor-dormitor din oraşele româneşti – aici includem şi periferiile Bucureştilor – rămâne acela de a nivela personalităţi şi de a anihila idei, gânduri sau proiecte de singularizare, personalizare. Gusturile, preocupările şi idealurile locuitorilor se reduc la substructuri tipice apartamentelor şi camerelor care le-au creat şi fermentat.

Fenomenul de “calicizare” a Bucureştilor este în desfăşurare iar vestita mahala calicească desfiinţată la 1697 a devenit astăzi o realitate întâlnită pretutindeni. Oamenii au apucături şi trăsături patologice marginale în ciuda aparentei normalităţi în care au iluzia că trăiesc. Cei mai mulţi se simt fericiţi în aburii micilor şi ai berii poştite prin colţuri de cartier sau cu multe alte nimicuri cotidiene legate de ultimul meci de fotbal. Mai sunt însă destui care mai caută o soluţie (în afara emigrării) iar când o găsesc atunci clachează. Înnebunesc sau se sinucid.

Printr-o extraordinară substituitre cultural-antropologică, omul normal tinde să devină un izolat, tot mai fragil şi bolnăvicios, pe când calicul majoritar îşi impune cu dezinvoltură lumea sa limitată şi închisă în repere groteşti şi vulgare.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.