Gaza

Este dificil să te prefaci că a te afla în faţa cuvântului Gaza este un lucru firesc. Că, la urma urmei, însemnează doar a scrie despre un alt subiect „fierbinte” al zilei, aşa cum ţi s-a întâmplat de sute de ori, în profesiunea de jurnalist. În secunda când ai aşternut pe hârtie cele două silabe sonore, „Ga – Za”, nimic nu mai este firesc. Nici strădania celor 1,82 milioane de palestinieni de a supravieţui de 65 de ani pe o fâşie îngustă de pământ neprimitor, sufocaţi, storciţi câte 5.046 de oameni pe kilometrul pătrat. Nici nervii de oţel şi strădania israelienilor de a-i asista să supravieţuiască cu zăbala în gură, ştiind că în Gaza, adânc sub pământ, Hamasul a stocat 10.000 de rachete, tot mai puternice, capabile să lovească zone din Israel cu 3,5 milioane de locuitori, adică 43% din populaţia ţării. Nu au fost fireşti nici planurile de pace între palestinieni şi evrei venite din lumea arabă, care nu au suflat nici un cuvânt despre fraţii lor, milioanele de palestinieni din Gaza şi Cisiordania, şi nici propunerile actuale, „subţiri” şi ineficiente, ale egiptenilor, pentru un armistiţiu de tipul „linişte contra linişte”. După cum, în sfârşit, nu este firească neputinţa cronică, veche de aproape 100 de ani, a comunităţii internaţionale (din 1923, de la mandatul britanic asupra Palestinei), de a fi promovat o soluţie negociată a problemei palestiniene, acceptată de toate părţile.

Oricum, aşa cum au pornit ele, cu patru morţi (trei copii israelieni şi unul palestinian), evenimentele din Gaza evoluează negativ şi ne reamintesc cum a început, la 9 decembrie 1987, prima Intifadă, tot cu patru morţi, la tabăra de refugiaţi palestinieni de la Jabalia şi apoi s-a răspândit rapid în Gaza, Cisiordania şi Ierusalimul de Est. Atunci, a fost o revoltă cu pietre, fără arme, care s-a soldat cu aproape 1.000 de morţi, de ambele părţi, a durat aproape şase ani şi s-a încheiat aşa cum evreii şi palestinienii „au vorbit şi au stabilit la gară”. A doua Intifadă s-a întâmplat de la 28 septembrie 2000, la 8 februarie 2005, s-a aruncat iarăşi cu pietre, aruncatul cu pietre (lapidarea) este acolo forma principală de violenţă, biblică, deci nimic nou sub Soare în Orientul Mijlociu, de la Vechiul Testament până către 2005. Ceea ce este nou de la 7 iulie 2014 încoace, în acest posibil debut de Intifadă a III-a, este că nu se mai aruncă pietre, ci cu rachete cu rază mai lungă de acţiune. La 12 iulie, Hamasul a „aruncat” cu trei rachete în Aşkelon, Israelul a chemat rezerviştii, apoi Hamasul a ţintit Tel Avivul, iar israelienii au bombardat Gaza, la început cu multă reţinere. A fost limpede că, de data aceasta, Hamasul a folosit rachete care pot ajunge în triunghiul Ierulsalim-Tel Aviv-Haifa. Dar a ajunge în acel triunghi nu este voie. Întrebările sunt: de unde au venit aceste rachete, de unde sunt lansate? Ele au venit în Gaza dinspre Egipt, prin tuneluri secrete, vechi, săpate la mare adâncime în urmă cu peste 50 de ani, înainte de Războiul Suezului, din 1956. După 7 iulie, Israelul a gândit că ar putea, şi nu prea, să distrugă acele rachete din aer, nu prea, întrucât numărul victimelor civile palestiniene ar fi prohibitiv. Apoi, şi-a pus ultima speranţă în spionaj – se crede că rachetele vin din Iran, via Sudan, dau nimeni nu este sigur. Când vor afla precis, israelienii vor acţiona, vor opri rachetele în drumul lor către Israel, dar asta este o poveste lungă. De asemenea, s-au încercat negocieri Hamas – Israel, toţi s-au băgat să le medieze, dar nimeni nu a oferit ceva plauzibil. Timp de 10 zile, Israelul „a boxat de la semidistanţă”, adică a bombardat lejer Gaza, şi şi-a mobilizat soldaţii, iniţial 40.000. Totuşi, „mingea le-a aparţinut” israelienilor, ei au fost cei care au trebuit s-o joace, întrebările dificile pentru Tel Aviv au fost: trage Hamas primul, sau le eliminăm rachetele acum? Le eliminăm cu lovituri precise, fără victime colaterale, sau printr-o ofensivă generală în Gaza? Ar fi de aplicat astăzi ceva din experienţele trecute, din Intifadele anterioare, vechi de 2.000 de ani? Oricum, Israelul a respins fără nici o ezitare propunerile de armistiţiu pe 10 ani ale Hamasului, oficialităţi israeliene au avertizat că se au în vedere operaţiuni terestre care „ar putea să dureze multe luni”, nimeni nu se aşteaptă ca Washingtonul să se împotrivească, măcar şi formal, vreunei decizii militare a Tel Avivului.

Şi decizia militară a fost luată. În seara de 17 iulie, premierul Netanyahu a anunţat declanşarea operaţiunii „Tăişul Protector” – o ofensivă generală în Gaza, a treia în ultimii 6 ani, cu toate armele, infanterie, tancuri, genişti, forţe aeriene şi navale, pentru a lovi în mod decisiv Hamasul şi alte organizaţii teroriste. După ce, vineri, alţi 18.000 de rezervişti au fost chemţi sub arme, efectivele lor totale ridicându-se la 65.000, în seara zilei numărul palestinienilor ucişi s-a ridicat la 294 de pesoane, iar Tel Avivul a anunţat că atacul israelian urmăreşte să distrugă reţeaua de tuneluri vechi şi noi („Gaza de sub Gaza”, o lucrare subterană nouă) şi depozitele de rachete ale Hamasului. 30.000 de palestinieni şi-au părăsit locuinţele din Gaza City şi Khan Younis şi s-au refugiat în sudul Fâşiei, 20.000 dintre ei au început să primească alimente şi alte ajutoare internaţionale, înghesuiţi în şcoli şi alte instituţii de sub administraţia ONU. 70% din teritoriu nu mai are energie electrică, Gaza a început să semene cu o zonă calamitată.

Şi tot vineri, imamii celor 1.400 de moschei din Gaza au avut un mesaj unic pentru credincioşi: „Fiţi liniştiţi şi rămâneţi puternici. Victoria va fi a noastră”. Apelul lor, dimpreună cu amintita declaraţie a oficialităţilor israeliene, că operaţiunile militare „ar putea dura multe luni”, ne determină să ne punem întrebarea: a început, oare, a III-a Intifadă?

* * *

Semnatarul acestui comentariu a fost şi el de faţă, acolo, în Israel, la ultima Intifadă, cea din 2000-2005. A ajuns la Tel Aviv îngrijorat de ştirile despre Israel oferite de mass-media internaţională, credea că ştie aproape totul: o ţară sub asediu, terorizată de sinucigaşi-bombe, maşini-capcană şi rachete căzute între portocali şi tufele de căpşuni, trăind Intifada Al Aqsa, cea mai neagră dintre toate. Ştia că va fi în Israelul fără pace de la întemeierea sa, din 1948. Că, disperat, premierul Ariel Sharon propunea soluţia soluţiilor, linii de separare între Israel şi teritoriile palestiniene – începutul unui plan istoric de divizare permanentă, finală, între israelieni şi palestinieni; că Sharon era prins între ciocan şi nicovală, adversarii îi reproşau că lasă sute de mii de evrei dincolo de „linia frontului”, iar colaboratorii din partidul Likud, în frunte cu fostul şi viitorul prim-ministru Bibi Netanyahu, că era moale şi îi cereau eliminarea lui Yasser Arafat şi a Autorităţii Palestiniene. Că acelaşi Sharon era acuzat că a oferit naţiunii sale, la un preţ de cost foarte ridicat, teamă, vecini săraci şi disperaţi, garduri de sârmă ghimpată, câmpuri de mine, câini de atac şi obstacole anti-trafic pe şosele. Ştia că imaginea Israelului de după semnarea acordurilor de la Oslo, la 15 septembrie 1993, de ţară a turismului şi a pelerinajului la Locurile Sfinte, dispăruse, că devenise iarăşi un loc nesigur şi că recesiunea economică prin care trecea nu era altceva decât o aritmetică simplă a războiului, în care ieşirile erau mai mari ca intrările. Şi mai ştia că Departamentul de Stat american îl anunţase să nu călătorească în Israel, căci locul era periculos, iar secretarul de Stat nu putea să onoreze obligaţiile de a-i oferi protecţie…

Iar apoi, toate acestea s-au risipit, în primele două ore după ce El Al-ul a aterizat pe Ben Gurion, la Tel Aviv. În Israel, viaţa mergea înainte, pretutindeni autorul a fost primit cu politeţe, zâmbete şi calm, de oficialităţi, de prietenul de o viaţă Sandu David, a ieşit, seri la rândul, pe străzi pline de oameni, în jurul său Israelul trăncănea şi râdea, se bucura de seri calme şi calde, lângă apele Mediteranei. Apoi, într-o după-amiază, a ajuns cu Sandu în marginea oraşului, la un meci de fotbal, unde David – o echipă din Holon, din fundul clasamentului Ligii a 2-a – aproape că l-a învins pe Goliath, Macabi Tel Aviv, cu patru internaţionali, şi unde vacarmul şi atmosfera au fost identice cu cele din Giuleşti, Ghencea sau de pe Dinamo. Iar seara, ziarul strecurat sub uşă, la hotel, l-a anunţat că în kibutzul Sa’ad, din Negev, de lângă Fâşia Gaza, ignorând cele două rachete Kassam căzute pe pământurile lor în ultimele zile, oamenii s-au adunat şi au dansat de bucurie, pentru că vacile lor câştigaseră premiul naţional la producţia de lapte. A doua zi, înainte de plecare, a fost la discoteca Delfinarium, nu departe de hotel, unde, la 1 iunie 2002, de Ziua internaţională a Copilului, 21 de copii pieriseră într-un atac terorist sângeros. Acolo, pe plajă, alături de monumentul de piatră cu numele victimelor inocente, se află o sculptură în metal, un adolescent şi o adolescentă ţinându-se de mâini, iar textul de deasupra capetelor lor spune: „Vom dansa, mereu”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.