Geniul lui Velasquez, la Grand Palais

Grand Palais găzduieşte prima Retrospectivă consacrată lui Diego Velasquez (1599-1660), pictorul lui Filip al IV-lea care a imortalizat familia regală spaniolă prin pictura sa încărcată de virtuozitate şi libertatea tuşelor, realizată în parteneriat cu Kunsthistorisches Museum din Viena.

Pictorul pictorilor este titlul pe care Edouard Manet i l-a dat vorbind despre tehnica sa incomparabilă, despre libertatea maestrului spaniol care a apărut singular în ochii generaţiilor ce i-au urmat. Această picturalitate nu putea să fie decât o pictură pură, o noţiune ca apare modernităţii noastre. Dar Velasquez a relevat un veritabil gând al picturii, meditaţiei personale fondate pe practica şi independenţa teoriilor modelelor dominante. Este o ocazie de a plonja în inima acestei opere a genialului pictor.

Infanta Maria Theresa

Portretul Papei Innocenţiu al X-lea de la galeria Doria Pamphilj din Roma

Figură majoră a istoriei artei, Velasquez este fără niciun dubiu una dintre figurile celebre ale Secolului de Aur spaniol.

Expoziţia pune în evidenţă opera sa care dialoghează cu numeroasele pânze ale contemporanilor săi, pe care i-a admirat sau i-a influenţat. Dintre admiratorii săi n-au lipsit Francisco de Goya, Eugène Delacroix, Francis Bacon şi Pablo Picasso.

În retrospectivă pot fi admirate peste 50 de tablouri, jumătate din producţia acestui geniu.

Venus la oglindă

Tunica lui Iosif

Încă din copilărie, el şi-a manifestat pasiunea pentru pictură în atelierul lui Francisco Pacheco, artistul din Sevilla, unul dintre marile talente ale timpului său. Pictor şi teoretician, Pacheco dirija el însuşi o Academie Literară, fiind în contact cu toată elita intelectuală a oraşului. Realizând că elevul său este un talent extraordinar, Pacheco a făcut în aşa fel încât acesta să se căsătorească cu fiica sa, ajutându-l în carieră şi susţinându-l în toate felurile. Însă tânărul Velasquez s-a întors cu spatele la toate concepţiile idealiste ale maestrului său, pentru a se consacra genului mai puţin nobil al picturii realităţii. În toţi anii petrecuţi în Sevilla, el a realizat o serie de bodegones, scene de bucătărie şi naturi moarte, cu personaje şi obiecte teribil de concrete, de o densitate materială pe care numai Caravaggio la Roma o mai realizase. Velasquez a fost influenţat de pictura caravagescă, după cum susţine Guillaume Kientz, conservator al picturii spaniole la Muzeul Luvru şi comisarul expoziţiei. El aduce noi presupuneri despre perioada sevillană a lui Velasquez scoţând în evidenţă vâna picarescă născută în peninsulă, anterioară lui Caravaggio, şi faptul că acesta a refuzat existenţa naturalismului spaniol, aşa cum se poate observa în capodopera Venus la oglindă.

Balthasar Carlos şi piticul său, Muzeul de Artă din Boston

Forja lui Vulcan

Adevărata întâlnire cu caravagismul a avut loc, de fapt, mult mai târziu, în timpul primei sale călătorii la Madrid în 1622. O călătorie de studiu, axată mai ales pe perspectivă. Portretul pe care el l-a făcut poetului Luis de Gongora, de o densitate extraordinară, l-a făcut remarcabil, astfel încât contele duce d’Olivares, şeful guvernului, îl cheamă la curte. În 1623, Velasquez este numit Pictorul Regelui. Destinul său este fixat: el îşi va petrece viaţa la Alcazar, pe lângă Filip al IV-lea, regele pasionat de artă şi de teatru care l-a onorat cu prietenia sa, şi alături de familia regală, având principala misiune de a realiza portrete în mijlocul unei Curţi etichetate ca rigidă, cu bufoni şi comedianţi. În cadrul acesta auster al Curţii, Diego Velasquez şi-a împlinit opera de pictor, gravitând pe toate treptele scării sociale.

Cal alb, Palatul Regal din Madrid

Meninele

O întâlnire capitală are loc în 1628. Un veritabil star internaţional, pictorul favorit al lui Filip al IV-lea, marele Rubens, are misiunea diplomatică de a sosi la Madrid. Datorită întâlnirii cu acesta, Velasquez obţine încuviinţatea regelui de a pleca în Italia pentru a-şi perfecţiona educaţia artistică timp de doi ani.

Impresii romane

Portretul lui Pablo de Valladolid

Torcatăarele, care, din păcate, lipseşte din expoziţie

Genova, Veneţia, Ferrara, Milano, Bologna, Roma în sfârşit. Roma! Acolo întâlneşte un mănunchi de artişti din toate orizonturile, stimulaţi de Biserică, cât şi de aristocraţia timpului. La Roma, Velasquez a simţit antichitatea şi Renaşterea, dar şi curentul aşa-zişilor pictori neo-veneţieni, Guercino, Pietro da Cortona, tânărul Poussin… Era un exemplu de pictură clară şi de cromatică vibrantă. Forja lui Vulcan, Tunica lui Iosif sunt picturi influenţate de istorie. Desenul este implacabil, totul relevă realitatea exactă, dar mişcarea se află în corpuri, aerul este purificat şi culorile par să cânte. El descoperă pictura peisajului, fiind influenţat de Annibale Carracci, de Nicolas Poussin. Stau mărturie cele două peisaje ”impresioniste” de la Villa Medici din Roma, de o sensibilitate inedită. Lecţia peisajului cunoaşte consecinţe radicale asupra lui Velasquez. În genurile abordate, fie ele mitologice sau istorice, portrete, el este ataşat spaţiului fluid, luminii şi densităţii corpurilor. După călătoria în Italia, realizează o serie de capodopere, portrete ale regelui şi ale reginei, ale copiilor, ale marilor demnitari sau ale simplilor particulari, dar şi portrete ecleziastice cum este cel intitulat Portretul lui Inocenţiu al X-lea, dar şi lumea Romei din acea perioadă, cu portretele piticilor, bufonilor de la Curte, figurile filosofilor, mitologia familiară şi radioasă.

Mulatra

Diego Velasquez, Autoportret, Muzeul de Artă din Valencia

Simţind percepţia impalpabilă a aerului, a atmosferei, a luminii şi a analizei riguroase a aparenţelor, pictura se deschide ea însăşi, se deconstruieşte fără a pierde nimic din substanţa obiectelor pe care el le consideră realitate. Magia acestei arte constă ea însăşi în a propune un maximum al realităţii, traversând un limbaj cât se poate de sobru, un minimum de efecte pentru o totală eficacitate. Şi aceasta pare perfect naturală, de o esenţă incredibilă. Este adevărat faptul că Velasquez lucra de la prima mână direct pe pânză, fără a mai trece prin desene şi numeroasele repetiţii relevate de radiografii demonstrează că, de fapt, nu şi-a considerat niciodată compoziţiile definitiv terminate. Şi în acest sens să ne gândim la două opere majore din ultima perioadă, Meninele şi Torcătoarele, în care se observă faptul că magia picturală merge mână în mână cu agilitatea conceptuală, nu mai puţin cu virtuozitatea dusă până la perfecţiune. Meninele şi Torcătoarele, alegorie a artelor, par un tablou în tablou, un teatru în teatru, cu o pseudo-scenă a genului în prim-plan şi în acţiunea principală.

Bucătăria

Predarea oraşului Breda

Velasquez preferă aluzia spirituală, cuvântul de spirit vizual, aproape de improvizaţia teatrală. Sensul este viu şi subtil, tuşele sunt sobre, realizate cu aceeaşi economie.

Madrid 1652. Este anul în care Velasquez este numit aposentador, mareşal al Palatului. Este vârful carierei sale. Postul comportă apăsătoare obligaţii administrative care îi lasă foarte puţin timp pentru a lucra în atelierul său. I se oferă titlul de Cavaler de Santiago, ordin militar rezervat nobililor şi, pentru a-l obţine, i se inventează o filiaţie aristocratică, i se repudiază pictura devenită un obstacol, întrucât nobilii nu lucrau. Toată viaţa sa, el care a fost în serviciul regelui, şi nu pentru bani, ci pentru a-şi face profesia, a obţinut titlul datorită spijinului regal şi dincolo de aceste onoruri, nimic nu era mai sus. Culmea: nu i-a lipsit această artă rafinată, această artă a inteligenţei pure, în care tuşa atinge suprema detaşare.

Portretul unui bufon cu câine

Triumful lui Bachus

Uluitor, adevărul personajelor care străbate din pânzele sale, aşa cum reiese şi din Portretul Papei Inocenţiu al X-lea. În Portretul lui Pablo de Valladolid, bufon celebru, fondul dispare, personajul fiind înconjurat numai de aer, după cum afirma Manet.

Dar virtuozitatea sa se observă şi în subiectele religioase, precum Immaculata Concepţie, în cele mitologice, ca Forja lui Vulcan sau în bodegones, ca în Mulatra, fără a uita nici nudul, rar în arta spaniolă în acea epocă, Venus la oglindă.

Retrospectiva Velasquez la Grand Palais

Guillaume Kientz subliniază, în catalogul Velasquez. L’affrontement de la peinture, faptul că Velasquez iubea hainele frumoase, fiind o persoană extrem de elegantă, şi că avea o bibliotecă impresionantă, fiind interesat de arhitectură şi ştiinţă. ”Era un spirit subtil.”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.