Geografia este destin prin locul şi momentul în carte te naşti. Să le luăm pe rând. Întâi despre locuri. România are o geografie fluctuantă şi nu întâmplător: chiar vieţile noastre sunt teribil de fluctuante! Dacă plouă trei zile, dispar sate, dealuri, oraşele se ruralizează, iar câmpiile şi văile devin hidronime de-a dreptul înspăimântătoare. Prin grija baronaşilor au dispărut păduri, iazurile au devenit heleşteie şeherezadiene, pe când drumurile naţionale îşi schimbă singure traseele după cum decide muntele ce-şi revarsă surplusul de nămol. Dar cu nămolul uman cum rămâne?
În această geografie mişcătoare, nesigură pe toponimii şi hidronimii, pe bună dreptate se pune întrebarea „ce este în realitate România?”. Să n-avem grijă. Întrebarea aceasta au pus-o şi alţii acum 150 de ani! „Iată un nume care nu figurează în nici un dicţionar, pe nici o hartă geografică şi pe care limbajul diplomatic nu şi l-a însuşit încă”, spunea pe la 1869 Ulysse de Marsillac. Peste o jumătate de veac, coordonatele geografice erau descrise într-un mod irevocabil de Emil Cioran: „În Europa, fericirea se termină la Viena. Mai departe, nenorocire peste nenorocire, dintotdeauna”. România creează incertiduini de genul: uite 2007, nu mai este 2007. Este 2008 şi de ce nu 2015? Ce contează acolo unul, doi sau zece ani? Deosebirea ar fi de parametrii culturali, căci Europa înseamnă ritm, decizie, perseverenţă, atribuţii îndeplinite şi riscuri asumate. România înseamnă un mers dezarticulat, atemporal, neant puturos, uite demisia, nu e demisia, baronul anchetat, speriat de ochii prostimii, dar eliberat şi ţara se îneacă în timp ce baba se piaptănă prin Grecia sau aiurea etc. Nu-i de mirare că ne aflăm de o mie de ani la porţile Orientului. Aceasta nu înseamnă că am rezistat acestuia. Este o iluzie. De fapt este vorba de cu totul altceva: suntem atât de alunecoşi încât şi Orientul a refuzat să ne primească înăuntru. Şi să cerem asta Occidentului, trebuie să avem tupeu! Occidentul înseamnă o geografie care-şi asumă destinul, şi nu o geografie care te evacuează din istorie! Căci acum vine partea tristă a problemei: momentul în care te naşti sau chestiuni de geografie umană. Aici sunt mai multe tipuri de cartografii pe care le puteţi cerceta şi singuri, dragi cititori: o geografie a chipurilor, una a trupurilor şi a vestimentaţiei, o hartă a fetelor de la pagina X, o cartografie a preocupărilor, alta a cuvintelor folosite în mod uzual. Toate aceste geografii umane însumate au fost definite de alţii mai lucizi, înaintea noastră: „tinereţe ciudată” (Gellu Naum), „tristeţe sublimată” (Constantin Fîntîneru), „grozavul întuneric” (Ştefan Petică), „ţară tristă, plină de humor”, unde „geniile întristate” mor rotindu-se perpetuu într-un „cerc barbar şi fără sentiment” (George Bacovia).
Există sentimenul că nimic nu se leagă, pe nimeni nu mai interesează nimic, mai ales când lucrezi opt ore pentru a-ţi plăti biletul de autobuz şi factura galopantă la întreţinere. Suntem nevoiţi să ne obişnuim cu o geografie nisipoasă, să ne familiarizăm cu noi hărţi fiscale pe care trebuie să ghiceşti coordonatele, care nu apar. Să descoperi singur pe unde s-ar afla o posibilă trecătoare printre mlaştinile fecunde ale TVA-ului, sau abisurile preţurilor rotunjite în mod misterios cu trecerea la leul greu. Greutatea lui nu stă într-o evaluare comparativă cu alte elemente ale faunei similare de prin alte locuri, ci din cauza neputinţei lui de a se adapta într-o rezervaţie umană.
În România se trăieşte doar prin suprapuneri de hărţi: geografice, istorice, comportamentale, cum doriţi. Intraţi într-o primărie şi veţi vedea paleoliticul măsurându-vă din priviri şi oprindu-vă că aşa vrea el, apoi o antichitate barbară, de satrap persan, desconsiderându-vă din spatele ghişeului iar alături, un neolitic întârziat prin evul mediu levantin, care rezolvă problemele marilor aventurieri, numiţi prin alte geografii „exploratori”, iar la noi condotieri, samsari, pârlaci sau drângăleţi politici.
Ţara noastră „a căzut în timp”, iar în faţa neantului social nu poţi decât să-ţi „improvizezi destinul”, trăit ca o ratare anticipată. Iată un reper, care, deşi s-a consumat cu peste o sută de ani în urmă, încă respiră prin colbul asfaltului. Un călător străin aflat în trecere prin Bucureşti este dezorientat de geografia simbolică a locurilor. A cerut să fie adus la un hotel şi iată ce a găsit: „încăperea în care am fost condus nu conţinea aparent nimic de prisos: căci în afară de o fereastră şi de o uşă, de un pat, de un divan, de un cămin şi de o masă grosolan tăiată nu era nimic înăuntru. În fapt însă aproape toate erau de prisos: uşa deoarece nu se închidea şi stătea larg deschisă; fereastra deoarece din lipsa zăvoarelor nu putea fi nici ea închisă; patul fiindcă era prea murdar ca să se poată dormi în el; căminul, în fine, pentru că o astfel de cameră iarna era probabil de neîncălzit; din fericire începuse deja vara. Hanul, ce purta numele fudul de Hôtel italiano, părea să fi fost expres făcut după modelul acelor gazde de hoţi ale căror descripţii îmi rămăseseră întipărite în minte încă din copilărie” (Richard Kunish, 1861).
În România nimic din ceea ce pare a fi nu este în realitate. Eşti promovat şi aştepţi promovarea să se manifeste pecuniar iar apoi, după o lună, te trezeşti că a primit-o altul! Înţelegeri care nu se respectă, evenimente care se anunţă şi în aşteptarea derulării lor fireşti, descoperi că de fapt nici nu au existat. Oameni cu chipuri torpilate nu neapărat de grijile zilei de mâine, căci această grijă există de când cu omul de Cro Magnon, ci de oscilaţiile unor repere care ar trebui să existe în viaţa noastră şi, cu trecerea anilor, de la copilărie la maturitate, descoperi că aşa-zisele repere nu au existat vreodată. Singurele repere reale sunt ridurile neputinţelor, care brăzdează chipurile părinţilor noştri. Priviţi mai cu atenţie neputinţa bătrânilor noştri anonimi şi veţi descoperi modul de viaţă care vă aşteaptă. Căci aşa cum străluceşte apusul de soare, aşa ne este de însorită ziua. Chiar dacă cei mai mulţi dintre noi, din nefericire, poartă ochelari protectori. Cu ajutorul lor ne furăm căciula, nu vedem pe unde călcăm, ce peisaje umane se desfăşoară împrejur, căci geografia este destin!
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.