Germania între supraputeri

Germania s-a refăcut uimitor de repede după distrugerile războiului şi capitularea necondiţionată din 1945. Înalta calificare a forţei de muncă ce a supravieţuit nazismului, inteligente soluţii elaborate de clasa politică şi impulsul dat de planulMarshallau asigurat restabilirea. Willy Brandt putea declara că niciodată în istorie germanii nu au dus-o mai bine. Germania devenea nu doar cel mai mare exportator al lumii, dar şi ţara unei înfloriri exemplare a democraţiei, ştiinţelor şi culturii.

Oricine reflecta asupra situaţiei internaţionale îşi dădea însă seama căGermaniaa ajuns un colos economic şi, urmare a războiului, un pitic politic şi că această discordanţă trebuia rezolvată. Ea a devenit preocupantă la nivelul conducerii germane.

După ce s-au pus pe o bază complet nouă raporturile cu Franţa, prin iniţierea Europei unite odată cu înţelegerile Adenauer – De Gaulle, au urmat alte acţiuni benefice. Cu România a început şirul recunoaşterilor de drept ale RFG în “lagărul socialist” al vremii, care a fost operă a guvernării Kissinger – Brandt. S-au reglat apoi, prin tratate, raporturile cu Polonia şi Cehoslovacia, sub conducerea lui Brandt. A urmat consolidarea poziţiei şi prestigiului Germaniei, pe care guvernarea lui Helmut Schmidt a atins-o convingător. În contextul noii interacţiuni dintre supraputerile postbelice, creată prin urcarea pe scenă a lui Mihail Gorbaciov, cu lansarea glasnosti-ului şi a perestroicii, şi a lui Ronald Reagan, în condiţiile realizării programului armelor antirachetă iniţiat de John Kennedy, problema reunificării Germaniei intra, obiectiv, în actualitate.

Germanii se apropiau precaut de tema reunificării ţării. Unii nu se aşteptau să fie atât de curând! Intelectualii de vârf nu-şi permiteau iluzii în privinţa ei. Chiar “dascălul Germaniei (praeceptor germaniae)”, cum este socotit Habermas, punea în faţa reunificării un referendum, spre a-i asigura legitimare indiscutabilă! Nici chiar aliaţii postbelici ai Germaniei nu promiteau sprijin. Până în ultima clipă, preşedintele Francois Mitterrand spunea: “iubesc foarte mult Germania, încât aş vrea să văd mai curând două Germanii decât una”, iar primul ministru Margaret Thatcher amintea istoria: “i-am învins de două ori pe germani, iar acum sunt din nou în faţa noastră”.

Însă dincolo de tacticile partidelor şi ale personalităţilor, reunificarea Germaniei se impunea decidenţilor. Oricine cunoştea ceva din istorie ştia că o criză europeană poate arunca întreaga lume în criză şi că nu este posibilă pacificarea durabilă a Europei fără unificarea germană.

Este meritul conducerilor, al intelectualilor şi al diplomaţiei germane că au ştiut să menţină tema în atenţie, să pregătească societatea şi să aducă problema pe agenda zilei la momentul favorabil. Fără prejudecăţi, fără stridenţă şi fără a ofensa pe cineva! Cu o foarte bună stăpânire a culturii civice şi politice a timpului şi prelucrând dintr-o perspectivă proprie datele evoluţiei din cele două Germanii postbelice şi ale situaţiei internaţionale!

Dar nu facem aici istorie. Mulţi se întreabă astăzi asupra realelor obiective ale politicii externe duse de Germania. Bunăoară, credincioasă continuu alianţei occidentale, această ţară s-a plasat de partea Franţei şi Rusiei în a formula rezerve faţă de intervenţia în Irak. Ea nu a acceptat izolarea Rusiei sau Chinei pe scena internaţională şi desfăşoară o analiză proprie a evenimentelor. Germania este ataşată valorilor societăţii moderne, fără a fi opacă la realităţi, este fidelă alianţelor, fără a fi mimetică, este creativă, fără a recurge la aventuri. În opinia mea, ne aflăm, de fapt, în anii “revenirii Germaniei” (cum arătam în Schimbarea lumii. Globalizare, cultură, geopolitică, Ed. Academiei Române, Bucureşti, 2013) şi este vorba de o politică externă proprie, temeinic elaborată în raport cu geometria existentă a supraputerilor şi bine susţinută de succese interne.

Adaug acum observaţia că deja în procesul reunificării autorităţile germane au adoptat orientări care marchează şi astăzi comportamentul ţării în spaţiul internaţional. În orice caz, cine vrea să înţeleagă acest comportament procedează profitabil dacă aruncă o privire în acţiunea şi vederile cancelarilor Helmut Schmidt, Helmut Kohl, Gerhardt Schröder şi Angela Merkel în relaţiile cu supraputerile timpului: SUA şi China, ca supraputeri economice, SUA şi Rusia ca supraputeri militare. Pentru a capta felul Germaniei de a se concepe pe sine între supraputeri, se pot folosi memoriile cancelarilor amintiţi şi declaraţiile lor, redate de jurnalişti de certă formaţie profesională.

Nu cu mult timp în urmă, cel care rămâne până acum cel mai vizionar cancelar german a reafirmat o seamă de componente ale politicii germane în relaţie cu supraputerile amintite (vezi Helmut Schmidt, Giovanni di Lorenzo, Auf eine Zigarete mit Helmut Schmidt, Kiepenheuer & Witsch, Koln, 2016). Helmut Schmidt aminteşte din capul locului că germanii datorează Americii inspiraţia ce vine din Declaraţia de independenţă şi din Constituţia Statelor Unite şi că nu există propriu-zis anti-americanism în ţara sa. Mai mult, el a salutat mereu declaraţia preşedintelui creştin-democrat al Germaniei, Richard von Weizsäcker, din 1985, în care, pentru prima oară, în mod oficial, s-a acceptat că “războiul pierdut a fost o eliberare” (p.25). Prestigiosul cancelar de odinioară spunea că această eliberare “se datorează americanilor, englezilor şi ruşilor. Fără Churchill nu ar fi funcţionat întregul” (p.24). El a evocat mereu “capacitatea de a elabora planuri mari (Grosszügigkeit)” a americanilor şi a adus exemple de cooperare extrordinară cu personalităţi americane. La un moment dat, de exemplu, în alianţa nord-atlantică s-a lansat ideea de a planta de-a lungul frontierei răsăritene a RFG de atunci mine nucleare. Graţie cooperării eficace cu Malvin Laird, secretarul american al apărării, guvernul german a putut evita această soluţie extrem de periculoasă.

Helmut Schmidt a luat act de o schimbare fundamentală în atitudinea germanilor şi ruşilor, unii faţă de alţii. “Deoarece ruşii au câştigat războiul, nu există la ei ură faţă de germani, iar dacă discuţi cu oameni în Hamburg sau Berlin sau München constaţi că nu este ură faţă de ruşi…” (p.86-87). Astăzi se poate observa că “mai mulţi germani au o sensibilitate ceva mai mare pentru sentimentele politice ale ruşilor. Este un fapt bun şi necesar” (p.213). După părerea lui Helmut Schmidt, sub aspectul politicii economice, Rusia nu este la nivelul Chinei, dar “tempo-ul creşterii este aproape acelaşi” (p.85). Toate raţiunile strategice duc, în concepţia sa, la a considera cu atenţie dezvoltarea efectivă ce are loc în Rusia (p.86), la a aborda politic litigiile şi a evita măsuri de genul boicotării (p.153), care nu dau niciodată rezultate pozitive.

China a fost de interes major pentru Helmut Schmidt. De altfel, el socotea a fi un succes politic personal călătoria la Shanghai, imediat după tragedia din piaţa Tiananmen, când, împreună cu Henri Kissinger şi Robert McNamara, au conlucrat cu conducerea chineză şi au prevenit alunecarea lumii într-un nou război rece (p.212-213). El spunea că pe evoluţia Chinei spre economia de piaţă se poate conta, doar că, inevitabil, vor surveni toate caracteristicile acesteia, inclusiv tensiunile sociale (p.174), chiar în condiţiile supremaţiei confucianismului. Urmaşul său, Helmut Kohl, avea, de altfel, să trateze mereu cu mândria unui deschizător de drum faptul că a iniţiat largi schimburi economice cu China.

Helmut Schmidt a considerat că recursul la intervenţie militară se află printre mijloacele politicii statelor, dar trebuie să fie clară o implicaţie: nu se poate câştiga pe termen lung şi asigura dezvoltarea pacifică prin acţiuni militare. “Este relativ simplu – spunea el – să decizi intervenţia într-o altă ţară. Dar este aproape imposibil să te retragi apoi, dacă nu vrei să laşi în urmă moarte, violenţă şi catastrofă” (p.285). Helmut Schmidt era de părere că “oamenii vor înţelege poate, într-o bună zi, că violenţa nu poate fi suprimată cu violenţă” (p.286) şi a dat continuu întâietate politicii faţă de recursul la forţă.

Helmut Kohl şi-a dictat memoriile unor ziarişti germani aleşi personal. Sunt aproape şase sute de ore din care sunt deja tipărite trei mari volume, fără ca întreaga procedură a publicării memoriilor să fie încheiată. Cei doi ziariştii mărturisesc, însă, că li s-a oferit ocazia să arunce ochii pe documente uimitoare, oficiale şi confidenţiale, de politică internaţională, care vor rămâne inaccesibile încă un număr de decenii. De altfel, în legătură cu schimbarea intervenită în familia fostului cancelar şi cu nemulţumirile faţă de izolarea la care l-au supus colaboratorii şi discipolii pe scena politică, se poartă încă discuţii, încît exploatarea, pentru analize, a memoriilor se amână. Avem însă la îndemână un volum (Heribert Schwan, Tilman Jens, Vermachtnis. Die Kohl-Protokole, Heyne, Munchen, 2014) în care ziariştii ilustrează, prin apel la citate, poziţiile lui Helmut Kohl în multe probleme de politică internă, dar şi în spaţiul interacţiunii Germaniei cu supraputerile existente.

Se ştie prea bine că reunificarea Germaniei a fost posibilă sub dubla condiţie a venirii lui Ronald Reagan la preşedinţia Americii şi a lui Mihail Gorbaciov la conducerea Rusiei şi, desigur, a politicilor pe care cei doi le-au reprezentat. În acest context, Helmut Kohl a avut meritul de a fi angajat o abordare care a folosit prestigiul câştigat în anii anteriori de ţara sa pentru a crea relaţii strânse, inclusiv personale, cu toate părţile şi a duce cât mai departe realizarea obiectivelor germane. Negocierile sale la Camp David cu preşedinţii americani, în Caucaz şi Ucraina cu liderul sovietic, întâlnirile cu primul ministru britanic şi preşedintele francez au fost folosite pentru punerea în mişcare a reunificării.

Cu Mihail Gorbaciov, relaţia lui Helmut Kohl a început mai curând rău, în consecinţa unei gafe dintr-o declaraţie de presă, pe care cancelarul a retras-o apoi atribuind-o unui colaborator. Relaţia a putut fi restabilită ca urmare a prezenţei unor intelectuali credibili într-o delegaţie prezidenţială germană la Moscova, în 1987. Relaţia a căpătat însă pondere istorică odată cu vizita liderului sovietic, în iunie 1989, când, în discuţia directă de la cancelaria federală din Bonn, cei doi s-au înţeles asupra dreptului imprescriptibil al popoarelor la autodeterminare (p.153). A devenit clar atunci că liderul sovietic nu intenţionează să intervină în Europa Centrală şi Răsăriteană în favoarea unor regimuri respinse de popoarele respective.

Helmut Kohl a plecat în abordarea “problemei germane” în relaţie cu Uniunea Sovietică de la aspectul economic. În opinia sa, Mihail Gorbaciov era deplin convins că sistemul economic sovietic nu mai rezistă şi căuta să-l schimbe. Cancelarul a şi acceptat în acest context să preia în seama Germaniei costuri – de finanţare a retragerii trupelor de ocupaţie de la Berlin, de compensare de pierderi din timpul celui de Al Doilea Război Mondial, de sprijinire a modernizării industriei ruse – pentru a obţine acordul de reunificare. Mai mult, cu susţinerea preşedintelui George Bush, a folosit rezervele alimentare ale NATO pentru a ajuta Rusia într-un moment dificil de schimbare şi pentru a crea încredere.

“Cancelarul reunificării” precizează că, în relaţia cu Rusia, nu s-a pus niciodată problema cumpărării deciziilor politice. Acestea au stat tot timpul pe bază propriu-zis politică. În fapt, Helmut Kohl se asigurase în prealabil de sprijinul preşedintelui american pentru a-i convinge pe sovietici să renunţe la vechea condiţie pusă reunificării Germaniei – ieşirea din NATO – în favoarea unor măsuri de consolidare a încrederii. Fostul cancelar mărturiseşte că a fost de acord cu Mihail Gorbaciov asupra interacţionării cât mai ample a firmelor ruseşti cu cele germane şi a dezvoltării unei cooperări mutual benefice dintre germani şi ruşi.

Cancelarul Helmut Kohl a declanşat, împreună cu Mihail Gorbaciov, mecanisme ce au permis reunificarea. După opinia sa, liderul sovietic a mai sperat că sistemul poate fi schimbat. A fost meritul lui Boris Jelzin că şi-a dat primul seama că sistemul trebuie pur şi simplu înlocuit. Pe acesta Helmut Kohl îl numeşte „prieten al Germaniei, un prieten personal“ şi-i subliniază, în pofida rumorilor ce s-au creat, “inteligenţa superioară şi uimitoarea sensibilitate politică” (p.154). Cu preşedintele Rusiei s-a ajuns la acele sauna în comun la Baikal, pe care Helmut Schmidt şi Mihail Gorbaciov aveau să le ironizeze mai târziu.

Cancelarul următor, Gerhard Schröder, a intrat, la rândul său, în relaţii personale foarte strânse, de încredere, cu liderul Rusiei, de data aceasta Vladimir Putin. Capitolul amplu pe care îl consacră Rusiei în memoriile sale (Gerhard Schröder, Entscheidungen. Mein Leben in der Politik, Hoffman und Campe, Hamburg, 2006) este edificator. Acest capitol explicitează ancorarea politicii germane în alianţa cu SUA, interesul vital al Germaniei de a extinde cooperarea mutual benefică cu Rusia şi preocuparea Berlinului de a fi un puternic partener al Chinei.

Primul aspect menţionat de fostul cancelar german a fost insistenţa preşedintelui Bill Clinton de a determina o politică activă a Germaniei în direcţia stabilizării Rusiei. “A fost predecesorul lui George W. Bush acela care şi-a îndreptat privirea spre Rusia şi a reflectat la ceea ce are de făcut Europa pentru ca uriaşul bolnav să se redreseze (auszurichten). Că el avea în vedere şi rolul aparte al Germaniei atestă înţelepciune şi viziune. Cu totul independentă de parteneriatul strategic cu Rusia şi neinfluenţată de acesta, rămâne, de aceea, o relaţie bună şi adecvată ca atmosferă cu SUA, ce aparţine fundamentelor politicii germane şi europene” (p.477-478). Gerhard Schroder mărturiseşte că preşedintele american l-a întărit în opinia sa mai veche că, “fără o înţelegere cuprinzătoare cu Rusia, nu poate fi gândită o ordine pacifică pentru continentul nostru” (p.456). El menţionează satisfacţia de a fi găsit aceeaşi evaluare la preşedintele rus, care “vrea să restabilească importanţa Rusiei. … Cu alte cuvinte, el vede o misiune a Rusiei ca parte a Europei, desigur cu o componentă asiatică, de care este foarte conştient, dar cultural, emoţional şi sub aspectul sentimentului vieţii şi al reprezentării valorilor ca parte a Europei” (p.457). De aceea, Germania a şi insistat ca Rusia să fie admisă în G8 şi a pledat, de asemenea, pentru admiterea Chinei şi Indiei.

Gerhard Schröder a avut în vedere, printre multe considerente de geopolitică şi politică intyernaţională, importanţa uriaşă a rezervelor energetice ale Rusiei pentru ţările europene. “Foamea de energie a Europei nu se poate astâmpăra fără bogaţia în materii prime a Rusiei. Aceasta este o înţelepciune comună (Binsenweisheit), dar nu mai puţin adevărată” (p.463). Oricum, “Europa procedează cu atât mai bine integrând Rusia într-o perspectivă europeană şi dezvoltînd pe termen mediu parteneriatul strategic într-unul privilegiat” (p.460). Unul din argumentele fostului cancelar a fost rata anuală de creştere a economiei ruseşti de 4-6 procente. Altul era nevoia de a a dezvolta relaţii cu Rusia ţinând seama de istoria acesteia, adică “fără dacă şi dar (ich stehe dafür ohne wenn und aber)” (p.466). El era încredinţat că “cine se teme de parteneriatul strategic Berlin/Moscova nu înţelege imensul interes propriu pe care Germania, ca parte importantă a Europei integrate, trebuie să îl aibă în modernizarea Rusiei, din raţiuni economice, cât şi din raţiuni sociale” (p.467). Este greşit, subliniază el în mod repetat, ca Rusia să fie evaluată din perspectiva unui conflict sau altul şi luată doar ca sursă de probleme.

Relaţia Germaniei cu China a început sub cancelarul Gerhard Schröder sub auspicile bombardării de către coaliţia internaţională a ambasadei chineze de la Belgrad. Cancelarul şi-a dat seama de primejdie şi a căutat să prevină deteriorarea cooperării printr-o vizită scurtă, de lămurire a lucrurilor, la Beijing. Această relaţie a fost concepută însă larg, cancelarul mărturisind că îşi pusese în program o călătorie pe an în China pentru a extinde cooperarea (p.139-140). Gerhardt Schröder scrie: “Cooperarea economică este însă numai un aspect al parteneriatului germano-chinez. În anii trecuţi, China a dobândit o mare pondere internaţională, pe care ţara o abordează foarte responsabil – de pildă în conflictul nordcoreean, dar şi în stăpânirea crizei economice în care Asia a intrat în 1997-98. Nici o provocare globală – de pildă climatul, politica energiei şi asigurarea păcii – nu se va putea aborda cu success, în viitor, fără China” (p.141). Atunci când, în 2015, împreună cu Helmut Schmidt, a prezentat la Târgul de la Frankfurt am Main cartea preşedintelui chinez Xi Jinping, China regieren (2014), cei doi foşti cancelari ai Germaniei au subliniat energic acest aspect.

Toate aceste acumulări în relaţia Germaniei cu supraputerile lumii, legate de cancelarii precedenţi, se regăsesc în abordările cancelarului actual, Angela Merkel. Doar că, odată cu înaintarea în timp, cooperările cu SUA au continuat să se amplifice, iar cele cu Rusia şi cu China au atins nivele înalte. În zilele noastre, Statele Unite sunt supraputerea hegemonică, China a devenit cel mai mare producător printre naţiuni, Rusia a revenit în poziţia de supraputere militară. După 2010, ne aflăm de fapt – din aceste raţiuni, şi din altele – într-o lume diferită de cea creată în 1989. Pe acest fundal are loc revenirea Germaniei la un profil propriu în politica internaţională, bazat pe solide analize efectuate de grupuri de specialişti excelent pregătiţi şi pe capacitatea proprie de inovare şi iniţiativă.

În acest cadru, Angela Merkel a pus înaintea tuturor acţiunilor politice criteriul valorilor. “Baza gândirii şi acţiunii mele politice – scrie cancelara federală – este înţelegerea creştină a omului şi valorile fundamentale ce rezultă de aici – libertatea, solidaritatea şi dreptatea” (Angela Merkel, Machtworte. Die Standpunkte der Kanzlerin, Herder, Freiburg, Basel, Wien, 2010, p.109). Actualul cancelar a făcut astfel un pas mai departe, pe calea pe care au mers antecesorii, de profilare la nivelul unor principii a politicii externe germane.

În optica Angelei Merkel, politica are nevoie de un fundament dincolo de politica curentă, iar acest fundament îl oferă creştinismul. “Creştinismul nu este apolitic şi a determinat hotărâtor rădăcinile Europei – o discuţie care ne va ocupa încă mulţi ani în stabilirea contractului constituţional” (p.108). De aceea, în această optică, pe lângă menţinerea păcii, este esenţială unificarea europeană pe baza comunităţii de valori asumate (p.121).

Politica pe care Germania înţelege să o angajeze porneşte nu dintr-o parte sau alta a societăţii, ci din mijlocul (Mitte) ei social, căci “mijlocul este uman” (p.135). Această poziţionare politică are multe implicaţii. Ea înseamnă să nu te laşi furat de un aspect sau altul, ci, de la început, “să vezi întregul” situaţiei (p.138). Înseamnă, bunăoară, să abordezi realitatea cu deschidere spre viitor, conform devizei „Gehe ins Offene! Să privim deschis, să vedem şansa riscului, să deşteptăm forţa libertăţii pentru solidaritate şi dreptate, să transpunem ideile în fapte şi să facem aceasta în spiritul care a făcut puternică ţara noastră – în spiritul unităţii şi dreptului şi libertăţii pentru patria germană“ (p.150). Înseamnă să examinezi cu luciditate trecutul, dar „fără şabloane“ (p.154) şi clişee de gândire.

Actualul cancelar german a reiterat în termeni proprii că “în timpul naţional-socialismului şi al celui de Al Doilea Război Mondial, Germania a adus nesfârşită suferinţă pe lume. Ruptura civilizaţiei prin Shoah nu este mai veche de o viaţă de om. Până astăzi simţim urmările acestui cel mai negru capitol al istoriei germane” (p.158). De aceea, Germania nu poate rămâne pasivă în faţa suferinţei şi nedreptăţilor. „Noi nu ne permitem să tăcem. Nu trebuie să ne fie indiferent ceea ce se petrece” (p.171). De altfel, Germania este puternică în lume ca ţară a libertăţii, ca “ţară a ideilor” şi ca purtător de răspundere în lume, iar de acestea depinde viitorul ei. “Atunci când are respiraţie largă – scrie cancelarul federal – politica poate ajuta foarte mult ca lucrurile să se îndrepte spre bine” (p.149). Germania s-a angajat pe direcţia unei astfel de politici.

Cancelarul federal Angela Merkel aminteşte deviza pe care preşedintele George Bush i-a propus-o lui Helmut Kohl în preajma reunificării Germaniei – “Parteneriat în conducere (Partnership in leadership)” (p.195) şi ţine să completeze: “America şi Europa nu sunt în fapt totdeauna de aceeaşi părere. Unii îi consideră pe alţii câteodată ca prea ezitanţi şi angoasaţi sau, invers, ca prea egoişti şi cuprinşi de dorinţi (drängend). Totuşi, eu sunt profund convinsă că un partener mai bun decât America nu este pentru Europa, dar şi pentru America nu este unul mai bun decât Europa“ (p.196). Chestiunea este de a pune în lucru valorile comune – „în primul rând, să creăm pace şi securitate, în al doilea rând, să ajungem la bunăstare şi dreptate şi, în al treilea rând, să ne protejăm planeta. Pentru acestea sunt din nou solicitate într-un fel aparte America şi Europa“ (p.197). Acestea sânt priorităţile.

În lume se produc crize, la care, desigur, trebuie reacţionat. Strategia pe care Germania o promovează pleacă de la considerentul că “stăpânirea crizelor şi prevenirea crizelor trebuie abordate cu un evantai (Miteinander) de măsuri politice, de politică a dezvoltăţii, poliţieneşti, parţial de politică culturală şi, dacă se impune, desigur, şi cu măsuri militare” (p.213). Toate însă trebuie să rămână subordonate “orientării şi liniei conducătoare” ce vine din creştinism şi ia forma unor principii: respectul demnităţii omului; a păstra măsura şi a rămâne la mijlocul social; a trata adecvat situaţia persoanei; a face posibilă solidaritatea şi concetăţenia; a gândi dincolo de ziua de azi; a fi de încredere; a fi plin de smerenie (Demütiger sein). „Ca oameni nu suntem perfecţi, facem greşeli. Va trebui să răspundem la sfârşit în faţa lui Dumnezeu. Aceasta trebuie să ne înveţe smerenie – şi în politică, în orice poziţie de răspundere” (p.114) spune actualul cancelar german.

Această viziune nu este deloc, cum ar putea trece la o lectură superficială, un moralism ce ascunde ipocrizie, cum se petrec adesea lucrurile în lume. Ea este ancorată în interese şi valori culturale chiar în epoca unei internaţionalizări ce şi-a uitat sensul şi este o contribuţie la dezlegarea problemelor umanităţii pornind dintr-un patriotism bine înţeles. Viziunea stă pe fundamentul trainic al unei politici interne responsabile şi pline de reuşite: o economie competitivă; o economie socială de piaţă călăuzită de vestitul drept la codecizie (Mitbestimmung); un stat social trecut prin reforme (cele mai noi fiind reformele Hartz); o democraţie în care nu doar simplul succes în alegeri, ce duce uşor la abuzuri, ci legitimitatea contează; un stat de drept în care nu formalismul, ci grija dreptăţii şi demnitatea umană sunt firul conducător. Din poziţia reuşitei istorice – a cărei valoare o subliniază recent şi faptul că partea covârşitoare a imigraţiei în Europa vrea de fapt să ajungă în Germania – această ţară poate privi înainte.

Cu această profilare – care înseamnă asumarea proiectului societăţii moderne fără deformări tehnocratice sau spiritualiste şi acţiune pe baza unor analize proprii – Germania joacă un rol tot mai important în lumea actuală. Politica ei externă îşi asumă că reprezentarea lui Metternich, potrivit căreia cele mai mari puteri decid, a reintrat în actualitate. Că Bismarck a avut dreptate când a spus că, atunci când jocul la vârf este în cinci, trebuie să-ţi aliezi cel puţin doi pentru a putea rezolva probleme. Dar şi că reflecţiile lui Kant, ce dau întâietate dreptului în faţa forţei şi dialogului în faţa pornirilor, duc la soluţie. Din raţiuni cunoscute, Germania nu contează în momentul de faţă printre supraputeri, dar ponderea ei economică, politică şi culturală poate înclina balanţa pentru o rezolvare sau alta, aşa cum s-a putut constata măcar de la Willy Brandt încoace.

www.andreimarga.eu

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.