Gheorghe I. Anghel: „Trebuie să crezi cu toată fiinţa în ceea ce faci”

Invitatul de azi al rubricii Salonul Cotidianul.ro, Gheorghe I. Anghel, este mai întâi şi-ntâi un elegant, rafinat şi discret pictor sub penelul căruia culoarea pare să cânte, cu inefabilă voluptate, mirifica lume a Greciei antice. Dar este, totodată, şi romancier (are la activ două romane, „Vara cu serile lungi”, apărut în 2005, şi „Scrisoare pentru Semira”, publicat în 2015). Între aceste două romane semnează în 2008 şi un volum de versuri, „Cuvintele din spatele imaginilor”. Se mai poate adăuga, ca pată de culoare, şi faptul că, până să intre în lumea artei, a fost ofiţer în marina militară şi comercială, profesii pe care nu le-a îndrăgit, dar le-a praticat pentru a respecta o tradiţie de familie. În fine, dacă n-ar fi ales pictura, după ani şi ani de marinărie ar fi fost, după părerea sa, un împătimit arheolog. Pasiunea pentru arheologie s-a tradus, mai târziu, într-un ciclu de pânze ilustrând învălmăşeala de straturi de pământ sub care, probabil, s-ar fi putut afla cine ştie ce aşezări dispărute în negura timpurilor.

Egist şi Clytemnestra, tehnică mixtă pe pânză, 80-200 cm, 2010

Date biografice

Gheorghe I. Anghel se naşte în 1938, la Cluj.
Părinţii mamei sale, născută în România, au venit din Grecia, ţară a cărei cultură, istorie şi tradiţie îl vor influenţa profund.
Copilăria şi adolescenţa şi le petrece la Galaţi, unde, la vârsta de 12 ani, are şansa unei întâlniri determinante pentru viitorul său artistic: este remarcat de Lola Schmierer Roth, soţia consulului danez din Galaţi, dar şi fostă elevă a pictorilor Lovis Korinth, la München, şi Andre Derrain, la Paris.
1951-1956 – elev al Şcolii Militare de Marină din Galaţi.
1958-1964 – student al Institutului de Arte Plastice din Bucureşti, clasa profesorilor Ion Marşic şi Catul Bogdan.
1967 – membru al Uniunii Artiştilor Plastici (UAP).
1990-2010 – profesor la Universitatea Naţională de Artă.
2005 – doctor în arte vizuale.
Este membru al Fundaţiei „Taylor” din Paris şi al Fundaţiei „Pioch Pelat” (ARPAC – Asociation Regionale pour la Promotion de L’Art Contemporain) din Montpellier.

Suzana şi cei doi efebi, ulei pe pânză 150-170, 2012

Carte de vizită

Expoziţii personale în ţară şi străinătate: Bucureşti, Cluj, Galaţi, Sibiu; Franţa, Italia, Elveţia, Austria, Bulgaria, Finlanda, Grecia, SUA, Polonia, Slovacia etc.
Expoziţii de grup în străinătate: Bienala de Artă de la Valparaiso (Chile), Bienala de Artă de la Ankara (Turcia), Bienala de Artă de la Sao Paolo (Brazilia), Salonul de toamnă de la Grand Palais (Franţa).

Premii şi distincţii

Premiul Juriului la expoziţia Metafora, Szczecin (Polonia).
Premiul pentru selecţia românească a Festivalului Internaţional de Artă de la Cannes-sur-Mer (Franţa).
Premiul Special al Festivalului Internaţional de Artă de la Priamo (Slovacia).
Premiul III la Bienala de Artă de la Kosice (Slovacia).
Premiul revistei Arta.
Premiul „Trionfo” – Italia.
Premiul „Ion Andreescu” al Academiei Române.
Premiul „Raffaelo” – Italia.
Marele Premiu al UAP.
Premiul „Breothe” al Academiei Franceze

Medalia de argint a Salonului de toamnă de la Grand Palais

Trofeul „Sandoz” al Fundaţiei Taylor de la Paris.

Ordinul naţional „Meritul Cultural” în grad de Ofiţer.

Noaptea mea, 2011, tehnică mixtă pe pânză, 160×200

Flash interviu

Care din atâtea şi-atâtea expoziţii, din ţară şi străinătate, vă este cea mai dragă?

Cred că sunt două. Cea de la Salonul de toamnă de la Grand Palais, când mie mi s-a conferit medalia de argint, iar colegului meu Marin Gherasim i s-a acordat medalia de aur, două distincţii onorifice. Cea mai imortantă distincţie avea să fie Premiul „Breothe”, acordat de Academia Franceză. Ceremonialul a fost unul copleşitor. Am trecut printre două şiruri de academicieni, toţi în ţinuta aceea impunătoare, am ajuns sub cupola extraordinară a Academiei şi acolo, în aplauzele unei numeroase şi selecte asistenţe, mi s-a înmânat acel premiu unic pentru pictura românească.. A doua zi aveam să primesc şi Premiul „Taylor” al Fundaţiei Sandoz. Cea de-a doua expoziţie de neuitat a fost cea de-acasă, din 2012, Erotikon, de la Sala Dalles. Dar trebuie să mai spun ceva: când mi s-a acordat Premiul ”Taylor”, am fost abordat de doi galerişti din Montpellier care mi-au cumpărat pe loc două lucrări şi cu care am rămas în strânse relaţii şi azi.

Care sunt oamenii sau artiştii care au contribuit decisiv la devenirea Dvs. artistică?

Pe primul loc se află, fără doar şi poate, doamna Lola Schmierer Roth, care m-a adoptat, ca să zic aşa, încă de la vârsta de 10-12 ani. Ce-o fi văzut dânsa la mine, nu ştiu. Știu că – după ce ieşisem ofiţer de marină, asta fiind o tradiţie în familia noastră şi fratele mamei, unchiul Crisanti, el însuşi un foarte apreciat ofiţer de marină, din păcate şi fost deţinut la Canal, nici n-a vrut să audă că eu aş vrea să fac altceva, dar eu de meseria asta n-am fost deloc atras – uriaşa bibliotecă a doamnei Roth, cu sute de cărţi de artă admirate în copilăria mea, m-a îndemnat spre pictură, deşi, în vremea aceea, mă tenta şi arheologia. De trei ori am dat examen la institut, la Bucureşti, şi abia a treia oară am intrat şi i-am avut profesori pe doi oameni minunaţi, Ion Marşic şi Catul Bogdan.

Capcană pentru muze – obiect sârmă şi metal (detaliu)

Aţi trăit cumva, în viaţa şi arta Dvs., şi vreo descumpănire?

În viaţă, da, au fost multe şi felurite descumpăniri. Am scris despre ele în romanul ”Scrisoare pentru Semira”, o carte ajunsă la a doua ediţie. În artă, lucrurile sunt mai complicate. ”Nu e greu să faci, e greu să te pui în starea de-a face”, spunea Brâncuşi. Starea asta, de-a face, este greu de dobândit. Ajungi la ea numai după ce ştii ce ai de spus. Până să ştii, eşti pradă tuturor descumpănirilor. Le depăşeşti prin har şi credinţă în ceea ce faci şi multă, foarte multă muncă.

Cum aţi defini, pe scurt, propria profesiune de credinţă, acel Ars Poetica al artei Dvs.?

Întrebarea, care de fapt este o invitaţie la sinceritate, este foarte simplă. Mai greu este cu răspunsul. Până să mă confrunt cu arta europeană, contemporană mie, credeam că sunt singur pe lume. Singur şi neînsemnat. Ei bine, am avut şi încă mai am curajul să cred că umilinţa artistică nu duce nicăieri. Trebuie să crezi cu toată fiinţa în ceea ce faci.

Gheorghe I. Anghel: ”Trebuie să crezi cu toată fiinţa în ceea ce faci”

Ariadna – obiect metal şi sârmă

Într-atât de fascinat este maestrul Gheorghe I. Anghel de arta, istoria şi cultura Greciei Antice, încât admiraţia sa a urcat, cu inefabilă frenezie şi fastuoasă voluptate, până-n zona atât de greu de atins a idolatriei. O idolatrie profundă, justificată biografic, cultural, dar şi psihologic, prin structura solară şi meditaraneană a artistului. Până şi semnătura pe care o pune pe tabolurile sale este scrisă cu elegantele şi străvechile litere ale alfabetului elen.

Atâta doar că alfabetul străvechii Elade a fost preluat de la fenicieni. Iar epitaful pe care un stoic i l-a dedicat lui Zenon dovedeşte clar că întemeietorul şcolii stoice nu avea niciun motiv să-i fie ruşine că este fenician: ”Dacă Fenicia ţi-e mamă, n-ai grijă. Doar Cadmos la fel dat-a tăbliţa de scris Eladei, fenician fiind” (Gândirea feniciană în texte, Bibliotheca Orientalis, pg. 86). De precizat că nu numai Zenon, autorul celebrului comentariu ”Despre natura omului”, era fenician, ci şi celebrul Thales din Millet tot din miraculoasa Phoenicie venea.

Iubirea unei amazoane – tehnică mixtă pe hârtie

Dincolo de aceste nevinovate consideraţiuni filologice şi istorice care îşi au, totuşi, farmecul lor, arta maestrului Gheorghe I. Anghel este realmente copleşitoare prin imnul cromatic adus mitologiei din care se trage mai toată cultura Europei. L-au impresionat, fireşte, scenele pe care arheologii le-au scos la iveală de sub ruinele legendarelor cetăţi homerice. Personajele compoziţiilor sale descind din literatura antică, dar şi din mozaicurile şi desenele incizate pe amforele aflate azi în marile muzee ale lumii. Zeii şi zeiţele, bacantele şi hetairele, satirii, aezii şi eroii tragediilor greceşti, aşa cum ni i-au lăsat Eschil, Sofocle şi Euripide, inclusiv marele poet al lumii antice, Homer, sunt imortalizaţi în cele mai fireşti şi omeneşti ipostaze, cu predilecţie erotice, cum credem că era lumea satiricului Aristofan.

Şoseaua de centură – tehnică mixtă

O fascinantă viaţă de demult apusă renaşte în compoziţiile maestrului Gheorghe I. Anghel. Nu în maniera clasicistă, alegorică şi reveria apollinică a renascentiştilor, ci într-una expresionistă, dinamică, între figurativ şi nonfigurativ, suprarealistă, pe-alocuri chiar abstractă, histrionică, eminamente dionisiacă. Totul este viu, palpabil, carnal, strălucitor. Desenul este ferm, echilibrat, în deplină consonanţă cu gama cromatică, una a griurilor de alb, galben şi brunuri îndelung decantate şi adeseori, graţie unui înţeles aparte al compoziţiei, sparte de un accent roşu sau negru, elemente care înviorează şi atenuează o anume stare lirică, moleşitoare. Un loc aparte în structura intimă a creaţiilor sale îl ocupă instalaţiile de dată mai recentă, cuştile în care personajele sau chiar muzele sunt ţinute într-o captivitate simbolică. Trimiterea spre depersonalizarea sau încătuşarea spiritului în varii domenii din zilele noastre este mai mult decât evidentă.

Romancier şi poet, totodată, pictorul se menţine în graniţele artei sale şi construieşte un teritoriu şi univers aluziv, închipuit, fantastic şi real în acelaşi timp, nu de puţine ori şocant, chiar şi atroce. S-ar putea crede că este vorba de o oglindă în care omul îşi vede fiinţa sa de-acum peste două mii de ani, ceea ce ar fi o miză minoră. Maestrul Gheorghe I. Anghel ţinteşte mult mai sus, spre atemporalitate, înspre şi dinspre miezul fierbinte al istoriei şi umanităţii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.