Gheorghe Vânătoru, „pictorul cobaltului”

La Muzeul Municipiului Bucureşti s-a deschis săptămâna aceasta expoziţia „Cel mai mare expresionist român: G.N.G. Vânătoru (1908-1983)”, cu lucrări provenind în cea mai mare parte din colecţii particulare.

Interesantă prin acoperirea cronologică a întregii creaţii a artistului, expoziţia oferă o imagine completă a unei opere puţin cunoscute publicului larg, elaborată între 1932 şi 1980.

Student, începând din 1929, al pictorilor Gheorghe Petraşcu, Nicolae Tonitza, Francisc Şirato şi C. Vlădescu, Gheorghe N. Gheorghe, cum se numea de fapt, Vânătoru fiind porecla tatălui său, pe care şi-a ales-o ca pseudonim, îşi dezvoltă rapid un stil propriu, în care afinitatea cu Gheorghe Petraşcu este vizibilă până târziu. Picturi şi câteva lucrări de grafică (acuarelă, desen, guaşă) sintetizează stilul său dominat de câteva culori puternice, în primul rând cobaltul, pus în valoare de roşuri profunde, cu o răceală accentuată de cele mai multe ori de un verde întunecat, fie în masa compactă de frunziş a copacilor, fie în unele fundaluri ale naturilor statice sau personajelor portretizate.

Modernitatea lui Gheorghe Vânătoru în anii ’30 constă în preferinţa pentru valoarea expresivă a culorii, în sinteza compoziţiei care, figurativă rămânând, este structurată aproape geometric, în peisaj mai ales, artistul urmărind starea de spirit şi mult mai puţin respectarea motivului. Titlul expoziţiei îl prezintă pe Vânătoru drept cel mai mare expresionist român. E drept, există în operele lui un expresionism cromatic şi poate, în unele compoziţii cu femei, un dramatism care duce gândul către curentul respectiv. Este însă un expresionism de tipul petraşchian, lipsit de dimensiunea sarcastică a manifestării lui ge tip german sau chiar francez.

Natură statică cu portocale

Expoziţia este dominată de peisaj, în majoritatea cazurilor citadin. Vederi de obicei ample, în care clădirile masate servesc de ritmuri compoziţiei, iar acoperişurile, triunghiulare, în cele mai multe cazuri, se îndreaptă către cerurile nocturne. O atmosferă grea, deşi lipsită de dramatism, cu ceruri albastru-cobalt şi masele de frunziş în care verdele are accente de roşu sau de negru, mult mai rar străbătute de câteva tuşe albe. Indiferenţa faţă de culoarea reală construieşte copacii roşii din „Peisaj din Tulcea”, alternând cu verdele dominat de albastru al plopilor şi cerul mergând spre indigo. Chiar dacă este vorba mai întotdeauna de peisaje localizate – Paris, Sighişoara, Sinaia -, imaginea lor pe pânză este recompusă după starea de spirit a autorului, cu cerurile opace, cu norii negri sau albi, cu o cromatică respectând doar în mică măsură culoarea locală. Două peisaje de iarnă din expoziţie se prezintă ca o excepţie cromatică, cu albul ce acoperă totul într-un dintre ele. Sunt peisaje fără personaje (o singură excepţie în expoziţie, „Peisaj în Cotroceni”, cu două vagi siluete), străzi flancate de arhitecturi, elemente construite în planuri succesive, în pastă generoasă, pusă de multe ori reliefat pe pânză, sau în tuşe vibrante, mărturisind înfrigurarea mâinii.

Senzualitate şi rigoare

Zona cea mai aproape de materialitatea lui Petraşcu este cea a naturilor statice. Savant compuse, chiar dacă este vorba despre un simplu vas cu flori, se supun cel mai puţin respectării cromatice a realităţii. Pasta, pusă cu penelul sau cuţitul, construieşte formele cu o senzualitate remarcabilă. Roşurile puternice din flori sau din fructe – mere, portocale chiar într-una din compoziţiile expuse – se impun privirii pe fundalurile dominate de acelaşi albastru sau de un verde profund, din care se reliefează o sticlă sau pe care avansează un vas alb sau albastru palid.

Lectură

Poate că genul cel mai expresionist al artistului rămâne portretul. Cu puţine excepţii neindividualizate, personajele sale feminine, situate în interioare sugerate prin câteva elemente de mobilier, ca în „Lectura”, cu canapeaua roşie şi fundalul de aceeaşi culoare care dau o notă caldă, aproape pasională personajului, sunt mai curând rememorări ale unor stări de spirit. Nudurile nu excelează nici ele în senzualitate, carnaţia capătă culori dramatice uneori, iar formele puternice ale „Nudului în fotoliu”, de exemplu, devin parte integrantă a compoziţiei, şi nu atribut excesiv al feminităţii. Excepţie face o preţioasă compoziţie „Femeie în fotoliu”, dominată de roşuri coapte, somptuoase, întrerupte de brunuri şi accente de verde. Portretul propriu-zis este rar. Se remarcă, în primul rând, „Autoportretul” din 1935, în culori calde, cu un fond foarte frumos valorat pe roşuri. De aceeaşi forţă, dar diferit ca stare de spirit, „Portretul pictoriţei Magdalena Rădulescu” realizat în 1941, în linii severe, cu un dramatism al figurii, plasează personajul în faţa unei ferestre prin care se vede peisajul. Să mai amintim „Portretul lui Vasile Parizescu”, interesant în primul rând prin umbrele colorate ale figurii, şi pe cel, atent construit, al lui Paul Cézanne.

Gheorge Vânătoru s-a afirmat ca o voce sigură încă de la prima sa expoziţie, la Sala Mozart, în 1933. A fost remarcat de critică şi de iubitorii de artă. Scriitorul Eugen Ionescu îi dedica o cronică, în care remarca modernitatea compoziţiei şi a culorii şi unitatea viziunii, iar criticul Ionel Jianu îl includea, într-o expoziţie de la Căminul Artei, „Florile în pictura românească”. În 1942 a participat la Bienala de la Veneţia şi la Salonul Oficial al Transnistriei din Odesa, iar în anul următor era premiat la Salonul Oficial de pictură şi sculptură. Aderarea la ideologia de extremă dreaptă i-a atras interdicţia de a expune o perioadă destul de lungă după război. Din anii ’50 datează „Pioniera”, iar în 1960 semnează „Peisaj cu Casa Scânteii”, prezente ambele în expoziţia de la Palatul Şuţu. Chiar dacă subiectele sunt cele cerute de ideologia vremii, rezolvarea estetică nu face concesii.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.