Toate interpretările magistrale din filmele cu țărani pălesc în fața unei Gherghine Ciulei, așezată pe un scaun și pornită împotriva nedreptății. Femeia din Nana nu are farmecul lui Sucă sau al lui Ilie Moromete, nu este tragică nici ca Victoria Lipan. Nu semănă nici cu fața tăcută, amenințătoare a lui Ion al lui Rebreanu, cu tot ce ne putem noi imagina despre obsesia pămîntului. Nu e nici umilă,nici ștearsă. E comună, pînă cînd deschide gura.
In fața aparatului de fotografiat se așază o țărancă scundă, cu tîrlici în picioare, cu un pantalon strîns pe pulpe și cu un jerseu ponosit de muncă. Semăna cu toate țărăncile noastre între vîrsta a doua și a treia, înrobite în gospodăriile rurale ditre Mangalia și Jimbolia, Solca și Carei.
Cînd vorbește, Gherghina Ciulei se schimbă ca prin minune. Parcă s-ar sui pe un cal, pe un postament și, în același timp, tună de parcă ar vorbi dintr-un altar.Se roagă, acuză, blestemă și cîntărește slăbiciunile omenești. Apoi, se apără cu încrîncenare și mușcă asemeni oricărui țăran îngrozit de strivire și captivitate.
Gherghina Ciulei seamănă, mai degrabă, cu Elisabeta Rizea, atît de vie în amintirile noastre post-decembriste.Si la ea, puținătatea trupului ascundea o energie debordantă, o hotarîre de răzeș împins de viață să fie oștean pe metereze. Gherghina Ciulei este, dincolo de toate, anonima ființă morală și dreaptă ca un model de judecător. Ea are o ascuțime a minții care însoțește ascuțimea limbii pînă la slăbiciunile celui pe care îl taie adînc din numai două mișcări sau dintr-o privire prelungă și un rictus disprețuitor.
Gherghina Ciulei lucrează mai dureros decît anatomistul cu briciul pe cadavre. Cînd o trimitea pe Elena Udrea la cai și la călărit nu făcea decît să o împingă pe parașutista acestor zile la locul pe care îl merită. Cînd vorbea de haidamacii înghesuiți în parcul din Nana, îi aneantiza cu două ridicări din umeri și trei întrebări.
Gherghina Ciulei a fost pentru o zi sau două marea vedetă a Romanei resemnate. Poate, chiar răsculata care a reaprins nădejdea în sufletele oamenilor. Avea un soi de mînie ca marile eroine din istoria lumii. Avea un umor inconfundabil, șfichiuitor și săltăreț ca al tuturor țăranilor din Bărăgan. Și avea curaj cît nu putea încape în noi toți. Gherghina Ciulei a pus proiectoarele pe mizeria din politica romanească, pe lumpenul pe care se construiește partidul lui Traian Băsescu și liota cu care se fudulește Elena Uderea. O țărancă din Bărăgan s-a arătat a fi mai convingătoare decît comisia parlamentară de la Nana, mai dătătoare de speranță decît toți retorii amorțiți prin televiziuni. A fost chiar conducătoarea noastră de oști într-ale speranței, umilindu-ne în inerția sau nepăsarea noastră de atîția ani. Nu rîdeți.O noapte sau două, Gherghina Ciulei ne-a arătat trăsăturile pe care ar trebui să le întrunească un conducător al românilor.
O țărancă încercată de ani, o mînă de om chinuită și de nenoroc, ne-a dat o lecție de curaj și de speranță, din care ne putem hrăni cu toții. Din exemplul unor asemenea oameni se poate naște (trebuie, zice un cititor) încrederea în noi înșine și relansarea Românei.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.