Gigi Căciuleanu l-a adus în teatrul coregrafic pe Caragiale

De la umanoizii în furtună la scrisoarea pierdută

E o bucurie să existe o companie de dans românească creată de Gigi Căciuleanu şi să participi la un spectacol de teatru coregrafic dinamic, doldora de umor şi şăgălnicie, conceput de acest coregraf şi dansator strălucit, dăruit cu o imaginaţie a mişcării ce ţine de fizică şi metafizică, deopotrivă. Un teatru coregrafic născut din regândirea lumii lui Caragiale continuă pariul de a impune un brand universal din mitologii balcanice precum „Mioriţa”,în spectacolul din 2008, „OuiBaDa”. Gigi Căciuleanu îşi reia marea provocare în spectacolul de teatru coregrafic a cărui premieră din 15 iunie a ridicat la final sala electrizată în picioare. Intitulat „D’ale noastre”, id est „D’ale carnavalului”global, spectacolul de la Teatrul Naţional din Bucureşti, unde Caragiale a fost o stagiune director în tinereţe, e cu mult mai mult decât coregrafia unui libret ce resuscitează un basm din copilărie sau paradigma unor meleaguri, aflate la infinit sub frisonul şi dezumflarea republicii de la Ploieşti.

Discurs electoral

Gigi Căciuleanu a rescris coregrafic şi muzical, prin coloana sonoră, pe care-o semnează de asemenea, un Caragiale de după absurdul lui Eugen Ionescu, trecut prin universul lui Victor Brauner şi surrealismul poetic, cu capul în nori al lui Magritte, cu rapel la alaiurile Ţiganiadei de ieri şi de azi şi trimiteri la carnavalescul cotidian. Nu lipsesc Circul mediatic, caricatura vânătorii de rating la care participă matroanele, codoşia sau ziguratele politichiei de pretutindeni care recuperează pe soclurile puterii tot soiul de soldaţi fanfaroni şi înghițitori de flăcări. Spectacolul impune un Caragiale universal şi omniprezent şi o comedie umană adusă la zi prin topirea personajelor în caractere şi branduri contemporane. Spectacolul e conceput ca un serial, cu piese de sine stătătoare de un umor şi o inteligenţă a mişcării, paşilor, prizelor şi dansului de grup ce mi-a amintit de coregrafii semnate de Mark Morris, folosind cartoons, de marile creaţii în lumea dansului modern ce au văzut lumina zilei prin Pina Bausch şi, la Brooklyn Academy of Music, redescoperite de mine în cartea aniversară a teatrului de avangardă din Brooklyn. Dar există un plus de filosofie relativistă şi poezie la Căciuleanu descins în Franţa în anii în care Jean Michel-Jarres şi Roland Barthes uneau muzica şi semiotica, într-o efervescenţă seducătoare pentru un spirit de o creativitate năvalnică şi un simț al mişcării deopotrivă interioară şi exterioară.

Dansul îşi aliază pantomima

Gigi Căciuleanu ne dăruieşte prin spectacolul său o vitală stare de spirit şi miracolul transformării în dans modern a tot ce ţine de comedie, burlesc, commedia dell’arte, de bufonadă şi ironie în piesele şi „Momentele şi schiţele” (1899-1901) lui Caragiale, în „Năpasta” şi suita mofturilor sale de debut, publicate în „Alegătorul liber”, în anii 1875-1876. Folosind o coloană sonoră care conţine compoziţii de Dan Handradur, Lucian Stan, Marius Mateşan, Cristian Stanciu, Vlaicu Golcea, Mitoş Micleuşeanu alături de piese celebre compuse de Beethoven, Verdi, Offenbach, Bach, Vivaldi, Johann Strauss, Mozart, Bizet, Enescu, Ray Charles, scenografia şi costumele semnate de Corina Gromoştean, spectacolul trece dezinvolt dintr-un registru în celălalt, de gravitate, parodie şi dezinvoltură a spiritului şugubăţ, inventând lumi paralele şi culturi în dialog, un soi de glumă şi eroism al omenescului care mi-a amintit de o expoziţie intitulată „Infinit Jest” de la Muzeul Metropolitan. Mi s-a părut chiar că am desluşit în prizele coregrafice de grup şi îmbricarea ingenioasă de trupuri ceva din „Culegerea de grimase” a lui Leopold Boilly ori din caricatura lui Caragiale, semnată de Constantin Jiquidi. Cine are cultura carnavalescului în lume ştie câtă cultură e stratificată dens şi dezinvolt în suita de „Infinite Jest” şi infinită creativitate a acestui spectacol.

Panica nocturnă a Conului Leonida

Cine cunoaște opera satirică, miezul ironic şi hohotul de râs cuprins în desenele lui Leonardo da Vinci, Eugene Delacroix, Francisco Goya, Daumier, Henri de Toulouse Lautrec înţelege cât de bogate sunt izvoarele umorului şi ironiei în coregrafiile fiecărei secvenţe create de Gigi Căciuleanu. Nici Rabelais nu e departe, nici mecanica filmului mut, nici parodia vanităţilor dintr-o replică a lui Hamlet care spune despre scalpul ţinut în mâini că aparţine unuia pe care l-a cunoscut, „a fellow of infinite jest”. „Jest” înseamnă glumă, festă ori renghi jucat cuiva ori vorbă de duh, dar şi faptă ori ispravă glorioasă. Ori Caragiale e o mină de personaje cu apetenţe eroice, trăitoare de situaţii limită şi scene… hilare şi comice. …De aici şi mişcarea construită de Gigi Căciuleanu cu ambivalenţa semnificaţiilor, pendularea între dramatic/tragic şi comicul eliberator. Ca atare, valoarea echipei de dans-actori presupune accesul la o expresivitate polivalentă, talent spre registrul grav, dar şi accesarea dezinvoltă a partiturilor comice, hilare, talent în pantomimă şi virtuozitate fizică fără frontiere. Ramona Bărbulescu, Rasmina Călbăjos, Alexandru Călin, Lari Giorgescu, Ștefan Lupu, Ioana Macarie, Ioana Marchidan, Cristian Nanculescu, Adrian Nour, Vanda Ştefănescu şi Istvan Teglas dețin toate uneltele expresivităţii şi creează adevărate scene de gen ce surprind omenescul, firescul, grotescul, absurdul, robotizarea şi măştile existenţiale globale.

Marele Anonim şi măştile sub care trăim

Dans-actorii transmit comicul situaţiilor

Au dispărut numele personajelor lui Caragiale în aliajele create de Gigi Căciuleanu sub firme noi, botezate în stilul mărcilor contemporane. Omenescul trebuie descoperit în „Umanoizii în furtună”, titlul secvenţei ce deschide spectacolul cu trimitere la science fiction şi thriller deopotrivă. Scrisoarea pierdută, marcată de o inimă roşie tip Valentine Day, riscă să frângă destine şi onorabilităţi ce par imaculate. Traiectoria ei pe scenă, cu decolări şi aterizări intempestive, ne sugerează reportaje despre farfuriile zburătoare ori rubricile de scandal mondene şi apocalipsele despre scenariile puse la cale de puteri mondiale. Imaginaţia şi umorul lui Căciuleanu desenează coregrafii în care recunoaştem insule din arhipelagul Caragiale şi concomitent un atlas mondial de Mitici, valsuri ale Micii Puteri, Dialoguri de Ab-Surzi, Cvartete, Cvintete urbane, sentimentale, prestaţii ale căzuţilor în cap, romantismul de mahala şi epidemia de gipsy blooz, noile frăţii de partid şi moda conferinţelor televizate din vârful piramidei de preşedinte jucător sau guru asediat de fani, femei fatale şi fatalităţi feminine.

Costumele şi lumina pun în valoare discursul coregrafic

Dans-actorii sunt nemaipomeniţi şi lipsiţi de orice ispită spre vedetism. Se topesc în roluri, au preluat din bagheta magicei coregrafii imprevizibilul memorabil continuu, dar şi stereotipiile unor manuale de manière. Aici se creează bijuterii de omenesc şi coregrafie, amestec de paradă, fanfaronadă şi trăire. Dar nu în formule care ar ţine de un déjà vu. Trebuie să ai un talent înnăscut şi o cultură profundă, intuiţie artistică, dacă vrei să sculptezi prin mişcare miticismele şi anxiozităţile scrisorii pierdute şi ale alegătorului care nu ştie cu cine să voteze, ciorchinele de mamiţici, mama-mari şi mătuşi aferate pe lângă progenituri precum Goe, universuri în care totul se consumă la cafenea, în birouri cu funcţionari slabi de înger a căror speranţă atârnă de loterii, să exprimi prin dans general omenescul mai presus de caricatură? Cum să devină teatru coregrafic acest „Infinit Jest”? Trecând de la nume la anonimatul care transformă individualităţile în caractere, care poartă la rândul lor măşti. Spectacolul începe şi se încheie cu grupuri pseudo-statuare formate din manechine de cârpă care vor fi îmbrăcate şi mai întâi probate de veşmintele unor defileuri de modă. Om sau manechin, ce alegem din această mişcarea scenică ingenios concepută cu o mulţime de mijloace, inclusiv folosind sugestiile teatrului de păpuşi, mariolatriile de ev mediu şi spectacolele de la Moşi, iarmaroace, sărbătorescul popular, ideea stelelor funerare din „Cimitirul vesel” de la Săpânţa. Cutiile negre de pe scenă devin când scene de teatru ambulant, când vagoanele trenului oprit de copilul râzgâiat ce trage semnalul de alarmă zdruncinând mamiţici diabolice şi călători nevinovaţi. Alteori sugerează rulota actorilor ambulanţi, birturi şi bodegi ori locuinţele preopinenţilor sau scena pe care se cocoaţă vorbind audienţei politicieni şi actori, tot soiul de portavoci de manipulare şi discursuri sforăitoare.

Scrisoarea marcată cu o inimă roşie ca o aluzie la Valentine’s Day

Trupul uman şi grupurile de dans-actori acţionează pe scenă transmiţând concomitent senzaţii şi stări dintr-o lume exterioară şi interioară. Mişcarea e ca o Mănuşă ce ascunde lumea, protejându-i faţa nevăzută şi tot ea se întoarce pe dos şi dezvăluie malversaţiuni, adultere, trădări şi compromisuri, iluzii şi josnicii. Dar fără vituperare şi încremeniri în absolut. Totul e relativ, versatil şi bântuit de un happy end care se cheamă pupat în Piaţa Independenţei, lumea nu se reduce în fond decât la gluma intrării şi ieşirii din scenă cu picioarele rotite din gleznă şi genunchi ca un ac ce ar coase cruciuliţe. În toate secvenţele e construită o viziune de aproape şi una panoramică, o coregrafie tridimensională şi multi-dimensională, o hologramă din dans-actori ce te face să vezi concomitent faţa văzută şi nevăzută a lumii. Căciuleanu e un mare vizual. O derulare a spectacolului Caragiale pe care l-a botezat „D’ale noastre”e o enciclopedie de mişcări şi de soluţii de trecere şi ars combinatoria. Să creezi o coregrafie şi compoziţii pentru lanţul slăbiciunilor omeneşti şi să aduci pe scenă baletul comic, dansul ca ironie şi satiră, dansul ca piramidă a mofturilor şi comediei umane nu e la îndemâna oricui. Mai cu seamă când ai în faţa ta lumea lui Caragiale, strivitoare prin amestecul de caractere şi de aparenţe. Tot acest corn al abundenţei generator de miticism îşi arogă principii şi măşti, pretenţii şi drame, măcinate la moara nimicului sublim şi mecanica existenţelor de ochii lumii. Să dansezi pe tema râsului universal, să aduci pe scena Teatrului Naţional comedia umană a lui Caragiale ca un soi de perpetuum mobile în care ne recunoaştem la infinit, nu ține doar de paşi, pantomimă şi grimasă corporală, de costume şi light design, de condiţie fizică şi virtuozitate expresivă. Deşi se bazează pe toate aceste componente ale unui spectacol de teatru total. Maiorescu l-a socotit pe Caragiale una dintre cele mai vioaie inteligenţe ce le poate produce natura, văzând în el un eclectic, o memorie bună, dar şi o extraordinară vibralitate celulară a materiei cenuşii.

Sfârşitul nopţii cu Safta şi ultimii cheflii

Căciuleanu e dotat şi el cu o extraordinară vibralitate celulară a materiei cenuşii, nu doar a masei musculare şi mobilităţii corporale. Această inteligenţă şi sensibilitatea lirică îl salvează de cinism şi mai ales de tentaţia simplificărilor şi localizărilor pitoreşti care te poate împinge într-o fundătură. Riscul de a broda caricaturi locale te poate conduce spre o coregrafie săracă, de commedia dell’arte, fireşte modernă, cu eroi îngheţaţi în ticuri şi suflete trase la şapirograful animaţiei corporale. Arlechinadele şi circul pot îngheţa ingrediente valoroase, sentimentalismul, romantismul şi eroismul de mahala îşi au rolul lor, precum sarea în bucate. Gigi Căciuleanu nu cade în nicio capcană a coregrafiei care îngroaşă şi deformează caricatural sau ilustrează un dicţionar de situaţii şi personaje. Nu inventează balete care se perimează ca o ştire de pagina întâi sau se conceptualizează la infinit asemeni unui tratat doct şi stufos despre comic. Ceea ce a primat în acest spectacol de balet unic a fost şi rămâne lumea tumultoasă a lui Caragiale, cavalcada mişcării lăuntrice, de urbe cu pretenţii de buricul pământului şi naţiunii, fluxul şi refluxul uman într-o mulţime de situaţii aflate concomitent pe muchia sublimului şi grotescului. Pe limba coregrafiei lui Căciuleanu la care a visat şi Ion Caramitru, când a îmbrăţişat acest proiect de zile mari, personajele desenează o lume în care comicul şi absurdul îşi dau mâna ca să traducă această maşină a râsului universal, definit de Bergson ca o mecanică placată pe viu în viaţa noastră cea de toate zilele. Fiecare destin e parte din festele qui pro quo-ului la intersecţia normalului şi idealului cu d’ale carnavalului, cu naşterea şi moartea. La sfârşitul spectacolului de la Teatrul Naţional ovaţiile şi aplauzele se dublau, reverberau în ecori, se legănau în mişcări de dans şi chef de ţopăială. Trupul spectatorilor electrizaţi, dansând, fredonând, saluta o performanţă de zile mari, cum se întâmplă la concertele unor zei ai rock-ului. Întinerisem cu toţii pe limba lui Caragiale, tradusă pe limba lui Gigi Căciuleanu.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.