Am aflat cu profundă întristare că ne-a părăsit Göncz Arpad, primul preşedinte democratic ales al Ungariei, un mare om politic şi de cultură, un bun prieten al României şi un nepreţuit prieten personal. Generaţia care a regăsit drumul Europei centrale şi răsăritene către libertate şi democraţie este astfel tot mai departe de cotidian şi mai aproape de istorie.
Arpad Goncz s-a născut pe 10 februarie 1922 la Budapesta. S-a afirmat ca scriitor şi traducător încă din anii tinereţii, dar viaţa i-a fost frântă de sfârşitul tragic al revoluţiei ungare din 1956, când a fost condamnat la moarte pentru participarea la revoltă; pedeapsa i-a fost comutată în ultimul moment în ani grei de închisoare. S-a implicat din nou activ în politică spre sfârşitul anilor 1980, fiind membru fondator al Alianţei Democraţilor Liberi (SZDSZ), în 1988 şi devenind preşedinte al Ligii Ungare pentru Drepturile Omului, în 1989.
În mai 1990, Arpad Göncz devenea primul preşedinte democratic ales al Ungariei: Parlamentul Ungariei – Forumul Democratic Ungar şi SZDSZ – l-au ales în funcţia supremă în stat, el exercitând două mandate succesive ale acestei înalte magistraturi. Am avut privilegiul de a-l întâlni pe Arpad Göncz încă din 1994, când, în calitate de rector al Universităţii din Bucureşti şi de preşedinte al Consiliului Naţional al Rectorilor, participam la Budapesta la reuniunea Forumului european al preşedinţilor de universităţi. Am avut atunci prima noastră lungă şi caldă întâlnire, un prilej cu totul aparte de cunoaştere reciprocă; i-am spus că îmi doresc să particip la o adevărată reconciliere între popoarele maghiar şi român – una bazată nu pe uitarea trecutului, ci pe asumarea şi depăşirea acestuia.
Am avut un nou prilej de a adânci acest proiect după ce am devenit preşedinte al României – eveniment pe care înalţii demnitari de la Budapesta, în frunte cu Preşedintele Arpad Göncz, l-au salutat ca pe o expresie a reconcilierii istorice la care ne angajam deopotrivă, români şi maghiari. În februarie 1997, la Davos, la invitaţia preşedintelui ţării gazdă, Elveţia, am petrecut împreună cu preşedintele Göncz o după-amiază a cărei luminoasă amintire nu m-a părăsit niciodată. Am discutat îndeplug despre literatură şi istorie, despre Thomas Mann şi Muntele vrăjit, despre război şi pace; atunci am stabilit că vom merge împreună în Transilvania.
Aşa am şi făcut, câteva luni mai târziu, când, aflat în vizită oficială în România, preşedintele Göncz a fost primit cu entuziasm de locuitorii Clujului şi apoi de cei din Târgu Mureş. Avea să rememoreze de nenumărate ori aceste zile, pe care le numea mereu “cele mai frumoase zile din viaţa lui”, repetând că a strâns atunci nenumărate mâini prietene fără să poată şti dacă erau mâini de români sau de maghiari.
În timpul vizitei, am primit fiecare câte o scrisoare din partea Congresului SUA, care elogia această vizită istorică, cea dintâi a unui şef de stat maghiar în România. Și atunci şi în anii care au urmat, România a fost de nenumărate ori citată de liderii lumii democratice drept un exemplu de bune practici în procesul de reconciliere cu vecinii. În plin conflict în Kosovo, preşedintele SUA cita modelul românesc de rezolvare politică a raporturilor dintre majoritate şi minorităţi, în contrast cu dramatica situaţie din Balcanii de vest: România nu mai era o problemă, România era soluţia.
Și după ce s-a retras de la putere, în 2000, preşedintele Goncz a rămas una dintre cele mai populare personalităţi din ţara sa şi a continuat să participe la evenimente politice şi literare atât în Ungaria, cât şi peste hotare.
Am avut onoarea de a fi alături de el, ca şi de Wałęsa, Havel, Jelev, ca fondatori ai Memorialului Victimelor Comunismului de la Washington, inaugurat în iunie 2007. Iar doi ani mai târziu, am fost profund emoţionat când preşedintele Göncz, care urma să primească la Universitatea Carolină de la Praga Premiul Adalbert pentru pace, libertate şi cooperare în Europa, m-a rugat să-l reprezint cu acest prilej la care starea de sănătate nu-i permitea să participe. Am făcut-o cu un profund sentiment de prietenie şi de gratitudine pentru încrederea acordată.
Azi, când ne despărţim de scriitorul anticomunist Arpad Göncz, de preşedintele Ungariei Arpad Göncz, de bunul nostru prieten Arpad Göncz, nu pot să nu amintesc cuvintele cu care încheia el emoţionanta scrisoare pe care mi-a trimis-o în august 2000, la încheierea mandatului său de preşedinte al Ungariei: Excelenţa voastră ştie şi din exemplul său propriu ce-şi asumă acela care doreşte să-şi asume dreptatea propriei sale vieţi şi să fie totodată exponentul autentic al comunităţii umane de care este răspunzător: unul, anume, pentru care, chiar şi în cele mai complicate situaţii politice, puterea iubirii este mai presus decât iubirea puterii.
Odihnească-se în pace, el care a pus mereu puterea iubirii mai presus de orice ispită a puterii.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.