În ciuda rolului pe care l-au jucat în declanșarea crizei din Grecia, băncile stau total lipsite de griji. Este însă timpul ca ele să fie supuse unui control cât mai dur, scrie pentru The Atlantic Chris Arnade, fost trader pe Wall Street.
Una dintre primele lecții învățate pe Wall Street a fost ”Găsește fraierul”. Era un principiu. Descrierea lui mai detaliată, repetată pe un ton răstit, era: ”Găsește un idiot cu bani și îndeasă-i pe gât cât de mult rahat intră. Dar fii drăgut cu el la început”.
Când m-am angajat la Salomon Brothers, în ’93, ”fraierul” erau clienții japonezi (majoritatea mici bănci și companii industriale mari). În primii cinci ani am conceput produse financiare complexe cu marje de profit uriașe pentru noi – ”deșeuri toxice” în argoul de pe Wall Street. Le vindeam aceste produse. La finalul anilor 1990 mulți dintre acești clienți au falimentat, în parte din cauza deșeurilor pe care le vindeam noi, în parte din cauza altor prostii pe care le cumpărau.
Lansarea monedei unice europene, euro, a deschis o perioadă de încredere financiară în Europa, iar noi cei de pe Wall Street am început să profităm de un alt ”fraier”: băncile europene. Mai precis, băncile din nordul Europei.
Din 2002 și până la criza financiara din 2008, Wall Street-ul a aruncat pe gâtul acestor bănci câte deșeuri toxice au încăput. Nu a fost greu. Ca și clientii japonezi de dinaintea lor, băncile europene cumpărau cu nemiluita active din toată lumea.
Aveau un asemenea apetit, încât Wall Street-ul a ajutat fondurile cu capital de risc să conceapă produse financiare special pentru aceste bănci, majoritatea formate din ipoteci subprime riscante. Aceste produse – băncile le numeau ”monstruozități” și apoi presa le-a numit ”FĂCUTE să eșueze” nu puteau fi concepute decât pentru cumpărători total nechibzuiți, iar băncile europene erau astfel de cumpărători.
Când o bancă cumpără active, ea împrumută bani; vânzătorul este creditorul. Cumparând active, băncile europene făceau ce trebuie să facă o bancă – să împrumute. Dar făcând asta în mod imprudent făceau ce o bancă nu trebuie sa facă: să împrumute fără cap.
Băncile europene nu împrumutau în acest fel nechibzuit doar Statele Unite. Împrumutau și în Europa, inclusiv guvernele Spaniei, Portugaliei și Greciei.
În 2008, când piața imobilară din SUA s-a prăbușit, băncile europene au pierdut mult. Și-au acoperit aceste pierderi îndreptăndu-și atenția către Europa, unde au continuat să împrumute guvernele – adică cumpărând datoriile acelor state – deși asta începea să fie un lucru nebunesc. Multe dintre statele sudice au început să dea semnale îngrijorătoare.
În 2010, una dintre aceste țări, Grecia, nu a mai putut să-și plătească creditele. Timp de un deceniu, Grecia acumulase o datorie masivă, rezultat al faptului că prea mulți oameni cumpăraseră prea mult, prea puțini greci își plăteau taxele și au fost făcute prea multe promisiuni de către politicieni prea corupți, toate îmbrăcate în haina unor calculefinanciare îndoielnice. În ciuda acestor probleme clare, bancherii au continuat să împrumute Grecia.
Această criză greacă din 2010 a fost redusă temporar printr-un împrumut internațional care a venit însoțit de măsuri dure pentru Grecia. Acest împrumut nu a oferit Greciei și o reducere a datoriei, ci țara a împrumutat astfel și mai mulți bani pentru a-și putea plăti creditele, permițând astfel băncilor să piardă cât mai puțin. A fost un împrumut pentru salvarea băncilor, numai că s-a numit împrumut pentru salvarea Greciei.
Grecia s-a zbătut mult, cu o scădere economică de proporții istorice, cu costuri umane care abia pot fi înțelese. Grecia a avut nevoie de un nou împrumut in 2012 și de încă unul în urmă cu două săptămâni.
În timp ce grecii suferă, băncile din nordul Europei ar trebui să-și asume responsabilitatea financiară, legală și etică pentru deciziile lor nechibzuite. Împrumutând mai degrabă băncile decât Grecia, în 2010, politicienii au transferat orice pierderi în Grecia în spatele cetățenilor europeni. De atunci comunicarea a fost viciată de un sentiment naționalist: nu te uita la băncile imprudente, uită-te la cei care împrumută imprudent.
UE a început printr-un acord economic privind industria oțelului și cărbunelui si cu multe bune intenții. Cel puțin parțial a fost o încercare de a limita prin mijloace economice riscul naționalismului care a dus la ultimele doua războaie. Uniunea economică a devenit apoi o unioune monetară care a oferit băncilor ocazia de a crește și șansa de a deveni ”fraierul”. Modificarea legislației a oferit băncilor posibilitatea de a trata în mod egal țările europene; Grecia, din punct de vedere al legislației, prezenta la fel de multe sau de puține riscuri ca și Germania.
Piețele au gândit în mod diferit, impunând Greciei un preț mai mare pentru împrumuturi decât Germaniei. Băncile nordice, văzând că pot obține profituri în mod facil, au început să împrumute Grecia, primind bani mai mulți pentru ”aceleași riscuri”. Europa de Sud (în special Grecia) a început să împrumute mai mult, permițând băncilor să cumpere mai mult, ceea ce a dus la o creștere a sectorului bancar. Această creștere a ieftinit împrumuturile, iar pentru a obțineprofit, băncile au început să împrumute mai mult și de aici un cerc vicios.
De pe urma fenomenului a beneficiat toată lumea, în special țările din nordul Europei. Sudul s-a ridicat pe măsură ce se dezvolta piața imobiliară, iar nordul s-a ridicat pe măsură ce industria vindea produsele în Sud. Băncile erau la mijloc, bucuroase că pot obține mari profituri.
Acest tip de feedback a fost unul specific european, depinzând de falsa senzație de stabilitate oferită de moneda unică, ceea ce a întărit sentimentul bancherilor că țările din euro nu pot intra în incapacitate de plată. Această bulă a continuat până când datoria Greciei a devenit mult prea mare pentru a fi ignorată de piețelefinanciare. Zguduite de criza imobiliară din SUA, piețele au devenit brusc sceptice și astfel Grecia a trebuit să plătească și mai mult pentru a împrumuta. Băncile europene, băgate până la gât în această poveste, încă doreau să împrumute, însă alte bănci erau mai prudente.
În 2010 această situație nu mai putea continua, iar piețele au refuzat să mai împrumute Grecia. Țara a avut nevoie de un împrumut internațional.
Acesta a fost însă conceput mai mult pentru a salva băncile, nu Grecia: în loc să i se șteargă o parte din datorie, Greciei i s-a impus sa plătească în continuare. Au fost împrumutați bani și de o serie de entități publice (Comisia Europeană, FMI, Banca Centrală Europeană). Băncile au răsuflat ușurate, căci majoritatea banilor din împrumuturi treceau doar prin Grecia și apoi se vărsau în buzunarele lor. Pentru a funcționa cât mai bine ca o conductă către băncile din nordul Europei, Greciei i s-a cerut să cheltuiască mai puțin, să taxeze cetățenii mai mult și să-și restructureze sectorul public.
Nu a mers. Grecia a intrat într-o depresiune economică. Doi ani mai târziu era din nou incapabilă să-și plătească datoria și a mai cerut un împrumut . De această dată a fost redusă și datoria Greciei, cu cel mult 40%, însă băncile au pierdut foarte puțin, pentru că majoritatea datoriilor către ele fuseseră plătite.
Primul împrumut mascat pentru bănci, cel din 2010, a folosit un discurs despre incompetența, lăcomia și trândăvia țărilor din sudul Europei. Acest discurs a permis băncilor să joace rolul părinților supărați pe odraslele lor imature.
Discursul acesta a fost încurajat și politizat prin transformarea oricăror pierderi viitoare în Grecia într-o povară pentru toți cetatenii europeni, în special o povară pentru cei din nordul continentului și astfel s-a încurajat apariția logicii ”noi împotriva lor”. A fost o formă de politică naționalistă, adica antiteza principiilor monedei comune.
De ce în 2010 au fostîmprumutate băncile mai degrabă decât Grecia? De ce i s-a cerut Greciei să-și schimbe modul de funcționare, de ce a fost acuzată de contractarea unor împrumuturi riscante și de ce nu au fost acuzate băncile?
Un argument este acela că Europa nu este suficient de coordonată pentru a face asta. S-a spus că băncile europene erau mult prea fragile pentru a suferi pierderi. Aceste pierderi s-ar fi propagat în Europa, ducând la prăbușirea altor banci din alte state și, în final, ar fi distrus zonaeuro. Pe aceeași logică s-a pus că băncile erau mult prea importante pentru sănătatea economiei, indiferent de cât de nechibzuit s-ar fi comportat, și astfel ele nu pot fi pedepsite. În timpuri de criză, acest raționament este folosit frecvent pentru a-i favoriza pe creditori în dauna celor care au împrumutat. Este un raționament puternic pentru că este adevărat. Însă, pe de altă parte, este un raționament care arată că băncile trebuie să fie extrem de bine controlate, pentru a preveni un asemenea comportament înainte ca el să distrugă țări intregi și economii întregi.
Politicienii și bancherii pot calcula costul imediat al prăbușirii unei bănci. Ei nu pot însă calcula suferințele umane pe termen lung care seproduc din cauza asta. Grecia trece printr-o perioadă mai grea decât cea din Statele Unite în timpul marii crize din anii 1930. Sărăcia, lipsa unui acoperiș deasupra capului au atins cote uriașe. O întreagă generație și-a vazut prezentul condamnat, iar viitorul în culori și mai sumbre decât prezentul.
Este partea tristă a unui vechi stereotip: când creditorii și debitorii se contrazic, cei din urmă sunt acuzați și tot ei sunt cei care suferă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.