Grecia şi restanţele Europei

Jürgen Habermas critică sever acordul formal la care s-a ajuns în cazul crizei financiare şi economice din Grecia. Argumentele sale, expuse într-un articol recent şi într-un interviu memorabil din The Guardian (16 iulie 2015), citat acum pe mapamond, sunt dintre cele mai grave puse în discuţie.

Reacţia celui mai profilat gânditor de astăzi vizează procedura adoptării acordului dintre reprezentanţii Uniunii Europene şi cei ai guvernului elen. Aceasta ar fi redus Grecia la statutul unui „protectorat” şi atestă „falimentul (bancrupcy)” Consiliului European, care nu a promovat „principiile democratice ale Uniunii Europene”. Nefiind altceva decât o „mixtură toxică de reforme structurale necesare ale statului şi economiei şi de impuneri (impositions) neoliberale”, acordul nu are cum să dea rezultate. Nici măcar ceea ce un bancher precum Mario Draghi a ajuns să ceară (vezi Süddeutsche Zeitung, 17 martie 2015), anume, mai multă „responsabilitate democratică (more democratic accountability)” în chestiunile financiare, nu a mai contat. Pe deasupra, nu se poate aplica un acord când un semnatar îl consideră din capul locului inacceptabil. Fără „restructurarea datoriilor”, grecii nu vor putea niciodată să achite datoria uriaşă ce li se pune pe umeri, fie şi lăsând la o parte faptul că nu este lămurit unde s-au dus zecile de miliarde cu care au fost creditaţi. Habermas invocă în cele din urmă „scandalul înăuntrul scandalului”, ce constă, potrivit formulării sale, în „maniera constipată în care guvernul german şi-a asumat rolul conducător”. În loc ca rolul să rămână politic, ţinându-se seama şi de faptul că, de pildă, deja prin acordul de la Londra, din 1953, s-au restructurat datorii, acum s-a mers pe un expedient în forţă, favorabil cercurilor financiare, umilitor însă pentru Grecia. În acest fel, guvernul actual de la Berlin a pus în joc credibilitatea politicii germane, construită cu mare grijă şi competenţă după Al Doilea Război Mondial, prin etalarea unor aspiraţii hegemonice

Aceste argumente nu trec peste situaţia efectivă din Grecia. O elită politică coruptă a folosit de-a lungul anilor resursele pentru a se îmbogăţi disproproţionat, cu asistenţa funcţionarilor Uniunii Europene, iar acum, o stângă, gata să îmbrace culori etnice, este tentată să ia, în reacţie, calea moralizării relaţiilor financiare. Pe de altă parte, Habermas împărtăşeşte evaluările finanţiştilor capabili să conceapă economia – cum sunt Stiglitz şi Krugman – şi îşi asumă observaţia lui Amartya Sen că politica austerităţii constituie de fapt ceea ce în medicină ar fi „mixtura toxică de antibiotice şi otravă pentru şobolani”.

Nu sunt argumente de luat uşor, căci analiza lui Habermas nu simplifică nicidecum situaţia. Dimpotrivă, este analiza care consideră situaţia în întregime şi în evoluţie. Este adevărat că, aşa cum Papa din timpul lui Stalin nu avea tancuri, nici Habermas nu are partide sau cohorte de propagandişti organizaţi să-i promoveze optica. Dar, ca şi în cazul Papei, evaluarea lucidă a realităţii şi forţa argumentelor sunt de partea sa.

Desigur că intervenţia lui Habermas ţine de întreaga sa concepţie asupra societăţii moderne şi lumii actuale, iar argumentele sale se înţeleg pe fondul acesteia. Filosof de cea mai mare anvergură, care s-a alăturat cu o operă vastă lui Kant, Hegel, Peirce, Husserl, Heidegger, Wittgenstein, Dewey, Habermas a fructificat descoperirea continentului comunicării într-un sistem ramificat de gândire. Nu îl evoc aici (cel interesat poate vedea Andrei Marga, Filosofia lui Habermas, Polirom, Iaşi, 2006, pp.361-384), dar subliniez că filosoful nu numai că stăpâneşte istoria şi sociologia evoluţiei europene, nu numai că a trecut prin filtrul propriu ceea ce s-a gândit despre Europa de la Hegel şi Proudhon spre zilele noastre, nu numai că a examinat ca nimeni altul literatura europenistă a timpului în care ne aflăm, dar a conceput Europa într-o manieră de referinţă.

Concepţia lui Habermas asupra Europei actuale se lasă sintetizată în câteva teze: “integrarea socială şi culturală”, aşadar “problemele de legitimare şi de motivaţie”, trebuie aduse în avanscenă, dacă vrem o Europă care să depăşească confruntările trecutului; s-a intrat într-o “constelaţie postnaţională” a istoriei, care face ca statul naţional să devină dependent de forţe economice şi politice ce-l exced; problema crucială pentru Uniunea Europeană este, în continuare, de a-şi da o Constituţie care să consacre “democraţia postnaţională” şi să asigure patru performanţe: ocuparea satisfăcătoare a forţei de muncă, corelarea “eficienţei pieţei” cu “dreptatea socială”, înzestrarea Uniunii cu competenţe de decizie, formarea unei “identităţi europene” în realitatea practică a vieţii oamenilor.

Habermas respinge soluţii delimitate între timp, precum cea a “euroscepticilor” sau cea a “euromarketiştilor” sau cea a “eurofederaliştilor”, şi propune “eurocosmopolitismul”. Este vorba de soluţia axată pe o unificare europeană eminamente politică, capabilă să reducă discrepanţele şi să împiedice reînvierea aspiraţiilor de dominaţie de odinioară, în forma unor reglementări democratice la nivelul Uniunii Europene. Teza sa nucleu spune că “integrarea funcţională” nu va da rezultate pentru construcţia europeană în afara unei “integrări sociale”, care are nevoie, la rândul ei, de o “integrare culturală” legată de „formarea democratică a voinţei politice” şi de consacrarea ei legislativă în Constituţia Europei.

Au fost două raţiuni pentru a-l solicita recent pe Habermas să se exprime. Gânditorul din Frankfurt am Main a însoţit cu reflecţii nu numai reconstrucţia postbelică a ţării sale, încât este socotit, pe drept, veritabilul „praeceptor Germaniae”, ci şi construcţia europeană de până acum, fiind, de fapt, o conştiinţă de sine critică a acesteia. Cărţile ce au rezultat din a doua ipostază – Die nachholende Revolution (1990), Vergangenheit als Zukunft. Das alte Deuschtland im neuneu Europa?(1993), Die postnationale Konstellation (1998), Zeit der Übergänge (2001), Zeitdiagnosen.Zwölf Essays 1980-2001 (2003), Die gespaltene Westen (2004), Ach, Europa (2008), Im Sog der Technokratie (2013) – sunt mărturie. După ideile deschizătoare de epocă ale lui Nietzsche şi răscolitoarele vederi ale lui Husserl sau Heidegger, Habermas a dat cea mai cuprinzătoare concepere a Europei în cultura universală. Şi cine poate sesiza mai în profunzime ceea ce se petrece sub ochii noştri decât un filosof cu o formaţie neobişnuit de largă, incluzând economia, sociologia, istoria, dreptul, psihologia şi disciplinele acţiunilor?

Prima raţiune a intervievării lui Habermas era de natură practică, anume criza Greciei – o ţară fără de care, istoric şi simbolic, nu se poate vorbi la propriu de Europa. Habermas este de părere că Uniunea Europeană ar trebui să procedeze ţinând seama de proiectul iniţial, al Europei democratice. Problema economică ce a apărut odată cu Grecia are componente ce ţin de statul şi economia acestei ţări şi care reclamă reforme. Ea are însă şi componente ce ţin de politica Uniunii Europene, concentrate în democratizarea întreruptă.

În fapt, observă Habermas, democraţia europeană s-a oprit la nivelul democraţiei interguvernamentale din Consiliul European, în care fiecare membru reprezintă opinii care, în cel mai bun caz, sunt ale electoratului propriu din ţara respectivă. De aceea, în mod paradoxal, în criza greacă, mai ales după referendumul din Grecia, la negocieri se întâlnesc optici concurente care sunt la fel de legitime: ale exponenţilor statelor din Eurozonă şi ale Greciei. Dar un fapt trebuie asumat cu limpezime: votul democratic al grecilor de respingere a soluţiilor Eurogrupului, exprimat în referendumul din 2015, nu este discutabil, câtă vreme europenii rămân fideli proiectului european. Pe de altă parte, mai trebuie asumat că, aşa cum şi-a dat seama chiar liderul Băncii Centrale Europene, „ceea ce se decide în spatele uşilor închise, de către şefii de guverne (şi de state), care se gândesc doar la baza lor de vot naţională, nu este, simplu spus, suficient temeinic, dacă se doreşte să se ajungă la deciziile necesare, fiscale, economice şi de politică socială”.

A doua raţiune era de natură teoretică – obiecţiile formulate la soluţiile existente tocmai pe fondul crizei Greciei. Pe de o parte, „cosmopolitismul” a favorizat aducerea sub cupola Uniunii Europene a diverselor ţări – cu niveluri de dezvoltare inevitabil diferite. Pe de altă parte, aşa cum se poate sesiza cu claritate – Grecia fiind doar semnalul de început al unei situaţii ce va continua –, unele ţări vor avea dificultăţi în a face faţă criteriilor impuse de economiile puternice. „Cosmopolitismul” este socotit responsabil, măcar în parte, de crize de felul celei la care ne referim.

Habermas a răspuns la aceste obiecţii invocând deficitul democratic al Uniunii Europene. În optica sa, soluţia nu este înlocuirea democraţiei cu neoliberalismul, la care se tinde astăzi şi care doar agravează dificultăţile, ci democratizarea în continuare. Uniunea Europeană are de reluat proiectul fondator şi de păşit spre o integrare nu numai prin mecanismele pieţei, ci şi prin cele ale unei democraţii mature, aplicată nu doar în interiorul ţărilor componente, ci şi ansamblului. Europa nu suferă în fapt de prea multă democraţie, cum insinuează adepţii unei „drepte” obsedate de trecut, ci datorită opririi democraţiei la nivelul interguvernamental, care este prea puţin sub control public.

Astăzi, doi dintre cei mai importanţi gânditori de pe scena reflecţiilor europene asupra Europei au opinii aparent divergente. Habermas apără ideea unei democratizări pe mai departe a Uniunii Europene, vizând ansamblul, în vreme ce Pierre Mannent (La raison des nations. Reflexions sur la démocratie en Europe, Gallimard, Paris, 2006) vede naţiunile ca un cadru indispensabil al democraţiei. Divergenţa nu este, însă, atât de acută pe cât pare la prima vedere, dacă se ia în seamă împrejurarea că ambii gânditori sunt nemulţumiţi de stagnarea democratizărilor şi de prevalenţa unor ideologii de conjunctură.

Dincoace însă de criza Greciei şi de răspunsul celui mai profilat filosof de astăzi, a devenit din nou evident că restanţele Europei afectează starea Uniunii. Este limpede că înţelegerea politicii ca simplă concurenţă, în dispreţul cooperării, nu este, cum se crede, un mecanism de dezvoltare politică, ci poate fi la fel de bine o sursă de involuţie. Este limpede că democratizarea nu se poate opri la nivelul şefilor de state şi guverne care – chiar presupunând că ar fi competenţi şi devotaţi cauzei proeuropene (ceea ce nu este deloc regula!) – rămân inevitabil doar exponenţii celor care i-au ales (nici măcar ai ţărilor lor!). Este limpede că Uniunea Europeană a intrat în criză din momentul în care a lăsat în arhive proiectul democratic şi a apucat calea unei tehnocraţii cu vederi înguste, ruptă de dezbaterea democratică. Este limpede că s-a ajuns la răscrucea în care trebuie ales din nou, de data aceasta după o experienţă de încă două decenii, între Europa birocraţiilor umflate şi Europa cetăţenilor. S-a ajuns, în orice caz, în faţa dilemei practice: dacă vrem o Europă smulsă din pericolele trecutului, atunci trebuie înaintat cu o integrare politică prin democratizare, ce schimbă cadrul tradiţional al vieţii oamenilor; iar dacă vrem o Europă doar concurenţială, atunci nu are cum să se depăşească discrepanţa nivelurilor de dezvoltare, iar unii îşi vor impune voinţa altora, revenindu-se astfel la vechea istorie.

Mulţi cetăţeni oneşti se întreabă dacă nu cumva devine regulă desconsiderarea votului cetăţenilor dintr-o ţară sau alta. Faptele ce se petrec sunt fapte şi trebuie luate ca atare. Două aspecte ne conduc la răspuns.

Mai multe analize economice şi sociologice, de afiliere politică variată, descriu situaţia pe care criza Greciei o semnalează, dar nu o încheie nicidecum: odată trecut la uniunea monetară, cu o monedă puternică şi cu ţări democratice, desigur, dar dezvoltate diferit, nu este posibilă coerenţa Uniunii Europene decât în condiţiile unei „uniuni a unui transfer (transfer union)” (vezi Wolfgang Streek, în Der Spiegel, 8 iulie 2015) de suport financiar dinspre ţările puternice, spre celelalte. Acest „transfer” de bani este, vrând-nevrând, sub condiţii şi are implicaţii. Pe de o parte, cei care transferă vor fi preocupaţi să impună politici celor care le solicită sprijin, iar aceştia vor reacţiona la impuneri. Pe de altă parte, contribuabilii ţărilor care „transferă” vor reacţiona, de asemenea. Ţările Uniunii Europene vor fi egale, desigur, dar egalitatea, luată singură, nu va face să dispară asimetriile din relaţiile lor. Asemenea eventualităţi vor trebui luate în calcul, în mod lucid, pentru anii ce vin, ceea ce nu înseamnă deloc resemnare.

După părerea mea, răspunsul la întrebarea de mai sus rămâne mereu în mâna elitelor din ţările respective şi depinde de capacitatea acestora de a concepe şi atinge dezvoltarea unei ţări. Până astăzi, se poate constata, nimeni în Uniunea Europeană nu a impus ceva fără semnătura cuiva din elită. Dacă cineva interferează sau nu în votul democratic dintr-o ţară, depinde de elita proprie acelei ţări. Cheia se află înăuntrul acesteia şi, în fond, în calitatea elitei conducătoare – luând în seamă pregătirea profesională şi larg culturală, la un capăt al componentelor calităţii, şi capacitatea de organizare şi de acţiune, la celălalt. Cetăţenii şi ţările care nu au elite competente şi preocupate să le reprezinte voinţa exprimată democratic plătesc şi vor plăti, cum se observă, tot mai scump!

Habermas are în vedere, trebuie spus, situaţiile în care elitele reprezintă interese profilate şi vederi elaborate. Stările de lucruri din ţările în care conduc elite prost pregătite şi selectate corupt – care trec peste noapte de la o ideologie la alta şi fac orice pentru a păstra o putere obţinută adesea dubios, elite care stau fără soluţii în faţa problemelor şi exaltă, neavând argumente, instituţiile de forţă ale statului, elite care târăsc în sărăcia lor de idei societăţi întregi – pot fi lămurite, şi ele, cu conceptele filosofului. Aceasta pentru că în astfel de situaţii este doar agravată prăpastia dintre a privi oamenii ca şi „clienţi (customers)” şi a-i trata ca „cetăţeni”. Ele au rămas, însă, în afara celor abordate explicit de filosof.

Dar chiar aşa stând lucrurile, noile intervenţii ale lui Habermas şi, înainte de orice, evenimentele din Grecia atrag atenţia oricui asupra nevoii de a gândi Europa în noile condiţii. Adică părăsind manifest clişeele aflate în circulaţie – ale „sfârşitului istoriei” şi ale „indispoziţiei” unora, de astă dată a grecilor, de a se adapta, cum se perorează cu superficialitate în ultimele luni. Cine rămâne fidel proiectului paneuropean este dator să întreprindă el însuşi efortul de a descrie cu acurateţe, a explica şi a înţelege noua situaţie a Europei. De aceea – dacă este să stăm pe solul problemelor de la noi – soluţia nu este revenirea la politica funestă a decadei care s-a încheiat, cu austeritate stearpă şi democraţie suspendată, drapate sub vorbe fără acoperire. Ca prim pas, soluţia este declanşarea reflecţiei calificate, care să pregătească viitorul apropiat – un viitor ce pretinde, deja, pricepere, democratizare curată şi soluţii inovative.

www.andreimarga.eu
Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Andrei Marga 582 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.