Grigore Leşe: „Lucrul la stat i-a scos pe oameni din rost”

Când eşti născut în oraş şi contactul cu satul este minim, te raportezi la tot ce ţine de tradiţional ca la un tărâm minunat. Printre cele mai enervante lucruri când te plimbă cineva să alegi un loc pentru nuntă e şi muzica populară pe care s-ar putea să o dorească nuntaşii. Doar dacă îl chemăm pe Grigore Leşe avem muzică tradiţională, repetam de fiecare dată. Într-o zi fetei i-a ajuns şi s-a îndrăgostit de altcineva. Eu am rămas să mă întâlnesc cu Grigore Leşe. Recent întors de la Beijing, unde a lansat o colecţie substanţială de 10 DVD-uri cu momentele cele mai puternice din cele 360 de reportaje din emisiunea „La porţile ceriului”, inconfundabilul Grigore Leşe a vorbit în exclusivitate pentru cotidianul.ro despre presiunile pe care le resimte ca muzicolog şi realizator, dar şi despre deformările pe care muzica tradiţională le cunoaşte în cultura divertismentului de azi. Când mă aşteptam mai puţin, muzicianul spune că trebuie să se hotărască dacă pleacă din România. „Sunt prins în fiecare zi într-un cerc al dragostei pentru frumos”, avea să-mi explice.

Aşteptam în faţa intrării din Pangratti în TVR răsfoind pe telefon interviuri date de cunoscutul muzician Grigore Leşe. Cu o zi înainte ne văzusem la dezbaterea privind nominalizările pentru Premiile Constantin Brâncoveanu şi intervenţia sa a provocat ridicări ale sprâncenelor atunci când a spus că o propune pe Maria lui Todor de la vale din satul Ungureni, comuna Cupşeni, judeţul Maramureş. Tocmai găsisem articolele din ziarele de scandal despre viaţa personală a muzicianului când m-am auzit strigat dintr-o maşină impresionantă care oprise lângă trotuar. Deasupra volanului era una dintre pălăriile cel mai uşor de recunoscut din viaţa publică românească. Grigore Leşe mă invita pe scaunul din dreapta.

Tradiţii şi Lexus

Am făcut multe interviuri, dar în discuţia cu Grigore Leşe a fost prima dată când am avut impresia că intervievatul s-a pregătit mai bine decât mine pentru întâlnire. Și nu era de mirare pentru că pregătirea sa pentru orice fel de discuţie pare să se fi petrecut dintotdeauna: „Când m-am însurat mama mi-a zis că n-a avut să îmi dea decât un singur lucru, glasul. Ea a fost îngrijitoare la vacile satului, iar tata a fost tâmplar. Oamenii, când mă văd acum în Lexus, zic… ia uite, el vorbeşte despre tradiţii şi el e în Lexus. Am 62 de ani, maşina e casa mea. Acolo locuiesc şi acolo muncesc. Mi-au recomandat-o nişte prieteni din America. Acum mi-a spus cineva că merit un elicopter ca să merg cu el în satul în care m-am născut. Am maşina de 8 ani. Mie mi-a plăcut ca horile să fie frumoase, maşina, frumoasă şi femeia cu care umblu să fie frumoasă. Sunt oameni care au bani şi nu au parte de frumuseţea asta. Și atunci sunt invidioşi. Alţii au zis, Leşe merită maşina asta pentru ce face pentru ţară. Înainte conduceam un Volkswagen de la Mitică Rus, coleg de la Academia de Muzică din Cluj. Am zis că, dacă nu termin Academia de Muzică până la 35 de ani, dacă nu am doctoratul până la 50, înseamnă că nu am făcut nimic din viaţa mea. Aş fi fost un om care trăia în comunitate şi hoream pentru mine. În politicile culturale unde am ajuns astăzi cred că mă sminteam”.

O lume nevăzută, o Românie profundă

După ce a parcat maşina în curtea Televiziunii, muzicianul a ales să purtăm prima parte a discuţiei în barul din holul principal al instituţiei. Tema de pornire era strălucitoarea cutie de DVD-uri pe care a lansat-o de curând la Târgul de carte de la Beijing. A scos pe masă unul câte unul cele 10 discuri cu selecţii din ediţiile emisiunii „La porţile ceriului”. Ne-am uitat pe rând la tema fiecărei emisiuni reţinute şi discuţia a început abrupt: „Asta este România; România nevăzută. România necunoscută. Am găsit o lume vie, plină de spirit. Am ales subiecte mai puţin cunoscute la alţi cercetători – Brăiloiu, Dimitrie Gusti şi-atâţia alţii. Ce nu au găsit ei în ’36, am găsit eu în 2005. Oamenii ăştia nu au dantura perfectă, nu au hainele spectaculoase, dar sunt adevăraţi cu ei. Este un material pe care România abia acum îl are.

Când ne-am dus în lume, de când au început expoziţiile mondiale, noi nu ne-am dus niciodată cu lucruri reprezentative pentru cultura orală românească. Asta e o lume nevăzută, o Românie profundă. Există şi aşa ceva. Este o Românie pe care eu nu am văzut-o de pe fereastră. Am fost în interiorul ei. Acolo m-am născut, am crescut cu oamenii aceia, am citit oamenii de acolo şi ei m-au citit pe mine. S-au uitat la mine, m-au citit cu ochii şi eu i-am citit pe ei. După aceea ne-am destăinuit. Dacă oamenii nu te citesc până în capăt, nu se arată. Trebuie să te cunoască, trebuie să fii cu ei, să le ştii viaţa, să le ştii necazurile. Am fost în toate intersecţiile României. Am fost în Bucovina, în Maramureşul voivodal, în Țara Lăpuşului, în Dobrogea, în Mehedinţi, am fost în Bihor, câmpia Transilvaniei, Făgăraş, Vrancea. Peste tot am fost. Acolo am întâlnit oameni extraordinari care trăiesc altfel. Tinerii din ziua de astăzi e bine să ştie mai multe despre priorităţile României. Când vrei să ştii ce politică fac oamenii, trebuie să trăieşti printre ei”.

Conştiinţa valorii

„Ritualuri” este DVD-ul 4 din selecţia recent lansată. Grigore Leşe mă anunţă: „Ritualurile au dispărut. Nu mai sunt! Sunt pe la televizor, unde se fabrică spectacole de ritual”. Vede că îmi mut privirea mirată de pe ceaşca de cafea din care tocmai gustam spre titlul DVD-ului şi explică: „Atunci când trăieşti în ritual, vorbim de o trăire inconştientă, dar adevărată. Sunt oameni care horesc pentru ei. Și am întrebat, Lele Mărie, de ce horeşti? Ea mi-a răspuns, horesc să mă stâmpăr. Lele Lucreţia, de ce horeşti? Că-mi lipseşte cântecul. Alţii au răspuns că horesc de osteneala bătrânilor, de bătrâneţea lor, de viaţa lor. M-am dus în Cezieni, de Rusalii, şi acolo încă se mai desfăşoară ritualul Căluşului, uşor modificat spre comercial. Am fost în Hunedoara, unde încă se mai practică obiceiul cântatului la mort. Acolo se aud bocetele peste hotar. Se aude cântarea heterofonică, cântarea bradului. Am întâlnit zoritoarele din Gorj. Sunt pâlcuri ici-colo, izolate. Ritualurile se pierd atunci când oamenii îşi pierd rădăcinile. Când nu mai au conştiinţa valorii, a lumii şi a trăirii adevărate. Tare cred că oamenii se vor întoarce la structurile arhetipale stravechi, şi aici mă refer la cântec. Însă nu e grija mea când se va întoarce faţa societăţii către cultura tradiţională, pe de-a-ntregul”.

Fericirea rânduielii

Treptat, masa dintre noi s-a umplut cu fragmente de ziar, cronici, caiete, cele două cărţi publicate de muzician, primul său CD din 1996, din Elveţia, pe care tocmai l-a primit după 20 de ani, şi după lungi căutări la casa de discuri Amori, din Lausanne, venit cu cronicile excepţionale ale lui Laurent Aubert, dar, peste toate, încă şi mai consistente creşteau povestirile lui Grigore Leşe: „L-am întrebat pe un bătrân din Munţii Țibeşului, zic, bade Ilisie, cum e viaţa dumitale? Ştii ce mi-a răspuns? Mă, cât de bine mi-e amu, nu mi-o fo de când e lumea. Păi de ce ţi-e bine, bade Ilisie, zic. Păi cum să nu-mi fie bine? Îs liber, am animalele mele, ş-am pământu’ meu. Mă trezesc dimineaţa în răsărit de soare şi mă culc când luna pune stăpânire pe păminte. Am o rânduială. Pot trăi în rânduială şi nu depind de nimeni. Eu muncesc, eu îmi fac rânduiala zilei şi sunt fericit. Și-atunci de ce să spun eu că nu e bine… Are către 80 de ani, merge la câmp, lucrează la fân, are produsele lui şi trăia după munca lui. Noi interpretăm libertatea în fel şi chip. El cum a înţeles-o? A văzut că dacă este liber trebuie să fie în rânduială. Noi trebuie să ne realfabetizăm. Nu ştim ce înseamnă simplitatea. Nu ştim ce înseamnă rânduiala. Nu ştim ce înseamnă o comunitate tradiţională”. Vorbeam de un sfert de oră şi din când în când telefonul suna şi muzicianul era întrebat când este liber, cum este interviul şi dacă este totul în regulă. După fiecare întrerupere, Grigore Leşe răspundea unei întrebări pe care nu apucam să o formulez cu voce tare: „Când am ajuns în Bucureşti am zis… dacă tot am ajuns în televiziune, eu trebuie să fiu în rânduială aici. Eu nu trebuie să mă duc după oamenii din Bucureşti, cum trăiesc ei. Eu trebuie să le arăt cum se poate trăi şi altfel. Am venit aici cu o poveste, am zis: pornesc pe un drum şi mă duc acolo unde se ajunge greu”. Nu, nu apucasem să îi povestesc nici despre tărâmul fabulos în care îmi dădea impresia că se ascunde bunicul meu atunci când stătea noaptea să fumeze în bucătărie pe întuneric rotind din când în când butonul care muta scala radioului după emisiunile de muzică populară.

Cum sunt românii

Nu a trecut prea mult până când Grigore Leşe mi-a adresat prima întrebare: „Vrei să-ţi spun cum sunt românii?”, a ridicat de pe masă un caiet gros Mont Blanc, de care nu s-a despărţit niciodată de când l-a primit, şi în timp ce căuta însemnările de la o conferinţă susţinută nu cu mult timp în urmă, a început să explice: „A trebuit tare mult să citesc oamenii. Eu mi-am notat cum sunt românii. Am fost la nunţi, la înmormântări, am fost la sindrofii, la clăci. Manifestările românilor sunt călăuzite de gura lumii. Se îmbracă, mănâncă şi horesc ca lumea. Până şi statornicia lor ţine de gura lumii. Tot timpul o aud pe asta: Aşa e lumea.

Lucrul la stat pe oameni i-a scos din rost. Și-au lăsat pământul, a venit colectivizarea, nu au mai fost în rânduială. Li s-a spus să se ducă să lucreze la nu ştiu ce fabrică. În ziua de astăzi ei trăiesc cu dorul de rost. Cum era odată, zice. Când ne sculam la ora 3, meream noi la câmp şi s-auzeau coasele, fâş-fâş. Când dădea soarele pe cositură, venea femeia cu prânzu’. Noi, cosaşii, ne trăgeam la umbră, trăgeam un somn, femeia împrăştia brazdele şi sara, când dădea răcoarea, mai trăgeam vreo 20 de brazde, mă, ce lume era! De câte ori n-am auzit eu povestea asta, regretul acesta al lor! Că nu mai sunt în rost. Nu au o frăţietate a gândirii. Niciodată nu se adună. Fiecare e cu gândul lui. Nu au spirit social, să fie împreună.

Românii se organizează în grupuri de muncă. Mai demult în clăci, şezători, şi atunci aveau izbândă. Singuri nu reuşesc. Se adunau… Vii la clacă? Am de strâns porumbul! Viu! Se strângea, se stătea la clăci, se glumea, dar se lucra. Glumele, satira erau amestecate cu munca. Când satirizau spuneau că tu nu poţi să stai acasă să dormi când tot satul mergea la coasă. Când e soare pe pat, ciurda e pă sus în sat. Are o mândră care se scoală când e soarele pe pat şi ciurda-i din sus de sat.

Câteodată românii îşi nesocotesc cuvântul. Dau mâna şi nu se ţin de cuvânt. Mă, Grigore, zicea tata, eu, cînd aveam nevoie mă duceam la Ion al lui Pocăitu şi îi spuneam: Mă, îmi trebuie banii ăştia până la Paşti. Păi la Paşte trebuia să îi dau înapoi. Nu exista să treacă.

Rânduiala timpului la desfătări şi fapte nesemnificative devine apăsătoare. Se duc la o petrecere şi nu mai ştiu să o gate. Stau şi timpul trece. La băut, socializare, flecăresc vremea se zice.

Sunt ospitalieri. Dacă te duci în Maramureş ţi se spune: Bine aţi venit! Hai să mâncaţi! Dar după ce sunt ospitalieri, vin pe cealaltă parte… ce pot eu face să îi cer ceva celui cu care am fost ospitalier. Când veneau echipele de televiziune la mine acolo le ziceam, măi, când veniţi la noi, suntem noi ospitalieri, da’ când venim în Bucureşti, tot noi să fim ospitalieri?

Evlavioşi, se duc la biserică, îşi respectă morţii, obiceiurile… în ultima vreme parcă mai puţin, însă. Poate şi dintr-un orgoliu nemăsurat. Maramureş, plai cu flori, mândru eşti în sărbători. Mândria asta are şi ceva diavolicesc în ea.

Sunt inventivi şi adaptabili. Dacă se duc în Paris sau în Italia, oşenii imediat se acomodează acolo. Duc obiceiuri şi aduc obiceiuri.”

Mândria românească

Numele său este sinonim pentru mulţi cu orgoliul valorilor naţionale. Poziţia lui Grigore Leşe atunci când vine vorba despre clişeele naţionaliste este mult mai nuanţată decât se poate bănui. Mi-a vorbit despre însemnătatea naţionalismului dintr-o perspectivă specială – aceea a încurajării producţiei economice româneşti. În caietul său a găsit foarte repede rândurile trasate în litere rotunde şi ordonate ca şi cum ar fi fost scrisul unei fete conştiincioase. Erau notiţele de la un simpozion cu tema Mândria maramureşeană. „Eu sunt născut în Țara Lăpuşului, care face parte din Maramureş din punct de vedere administrativ. Atenţie, să nu confundăm Maramureşul cu Ţara Lăpuşului, cu Țara Oaşului cu Țara Chioarului. M-am întrebat ce o însemna mândria maramureşeană pentru ei. Temă omniprezentă în ziua de azi. Îmi amintesc eu că am citit despre cele 7 păcate, o carte de Peter Binsfeld, un teolog german din secolul XVI. Acolo, fiecărui păcat îi asocia un demon. Mândria era legată de Lucifer. Cel mai viclean dintre diavoli. Mânia îi corespunde lui Satan, avariţia, lui Mamona. Aşa mi s-a părut şi mie că e mândria maramureşeană. Versurile simpliste cum sunt cele din Maramureş, plai cu flori, mândru eşti în sărbători, mândru eşti şi fericit, se vede că sunt făcute, că nu sunt din simţire. I-am întrebat dacă nu se simt copleşiţi de atâta mândrie. Erau sute de oameni în faţa mea. E un sentiment fals, am zis eu, care transmite neîncrederea. Cu totul altceva e când vorbim de mândrul sau de mândra mea… e frumuseţe, dar nu e o trăire. Ca sentiment, mândria e bună doar în măsura în care e o autoîncurajare. Care e opusul mândriei, am întrebat. Smerenia! De mândria asta se scapă horind. Erau şi oameni bătrâni, erau şi tineri şi am horit: Mult aceluia aş da să-mi citească inima, aş citi şi n-aş şti spune tot ce m-a mâncat în lume. Aş citi pân-aş muri şi-încă n-aş mai izbăvi”.

Niciodată n-am horit ca să măgulesc orgoliile românilor

Foarte rar ai ocazia să vorbeşti despre patriotism cu o personalitate care nu face din acest cuvânt un steag sforăitor. Grigore Leşe îţi dă impresia că termenii naţionali sunt instrumente de investigaţie lucidă: „Cum sunt românii? Cum suntem fiecare dintre noi. Am horit şi ce am transmis? Nobleţe, le-am spus, şi simplitate. Eu asta vreu să transmit. Ceva special, cel care horeşte e la locul lui. Niciodată n-am horit ca să măgulesc orgoliile românilor. Nici măcar ale celor plecaţi din ţară. Cum ne ţinem spiritul viu dacă e aşa mare ego-ul, dacă e aşa mare mândria?! Valorile noastre nu prea au fost obţinute prin mândrie, ci prin determinare şi muncă. Cum putem intra în rândul culturilor mari? Doar prin nobleţe. Și eu mă recunosc în mândria maramureşeană, dar de ani de zile o temperez şi o transform în încurajare. Ei spun Nimeni nu horeşte ca noi, nimeni nu are case ca ale noastre, nimeni nu se îmbracă aşa bine, noi suntem buricul pământului! Există teoria asta… că de la noi încep toate. Numai că buricul pământului, deocamdată, e în Occident. Se simt răniţi în orgoliu când le spui că exagerează.

Sunt mulţi care vorbesc teoretic despre lumea asta, dar nu sunt trăitori. Sunt dezamăgit de cum sunt oamenii înscăunaţi şi stau până îi scoate moartea de acolo. Am văzut mulţi directori în viaţa mea. Ei mă respectă, dar nu e de-ajuns. V-am dat întâlnire în bar aici în Televiziune. Eu vreau să comunic, să trăiesc, să întreb ce emisiuni ai făcut, cum trăieşti. E un birou de producător la etajul 7, dar intru pe acolo din an în Paşte. Biroul meu este maşina, în răscrucile şi intersecţiile din România şi mai este biroul meu în biblioteci. Și mansarda mea din strada Cozia, unde stau din luna ianuarie. Mă simt acolo de parcă aş vedea Bucureştiul dintr-un turn. Văd răsăritul şi apusul, văd stelele şi oraşul luminat minunat. Este un cântec din Ardeal: tu să numeri stelele, eu ţie, mărgelele”.

Cea mai complicată instituţie de pe faţa pământului

De obicei, ştirile merg în satele româneşti după subiecte tragice sau senzaţionale. Muzicianul şi realizatorul are cu totul altă recoltă adunată din toate colţurile României: „Eu nu m-am dus după scandal. Eu m-am dus să văd cum trăiesc oamenii. Sunt şi acolo tensiuni, dar oamenii nu au nevoie de ele. Ei se tensionează când vine ploaia şi trebuie să strângă fânul. Că dacă îl plouă, mucegăieşte şi laptele de la animalele care îl mănâncă nu mai are calitate bună. Tensiuni din astea am întâlnit eu acolo. Nu m-a interesat numai zona creativă. Eu am aici tot felul de episoade din mediul social, din mediul economic. Lumea ţărănească nu înseamnă numai ceteraşi şi horitori. Înseamnă şi felul în care trăiesc, în ce fel îşi pregătesc hrana, cum au grijă de animale. Omul din aceste comunităţi se raportează la animal. El are grijă de animal pentru că de pe urma lui trăieşte. Cea mai complicată instituţie de pe faţa pământului e stâna. Pentru că acolo nu te joci, nu ai vreme de poveşti. Când plouă trebuie să stai cu oile, când e să le mulgi, trebuie să le mulgi, nu le poţi lăsa să umble aşa. N-ai vreme de vorbe. Acolo există o taină a rânduielii. Oamenii vorbesc din priviri şi îşi rezolvă problemele pe care le au de rezolvat. Îşi apără animalele, rezolvă problemele pentru că din producţia lor trăieşte o comunitate întreagă. La stână, toată vremea-şi are vreme. Am fost şi la păstori, dar şi la păcurari, adică şi la îngrijitorii de vite şi la cei care cresc oi şi capre. Am fost în Sebeş, la coborâtul oilor din munte, am fost în Dobrogea şi am cunoscut un păcurar ce mi-a istorisit povestea Mioriţei. Sunt multe teorii legate de Mioriţa, dar am cuprins esenţa în episodul meu despre viaţa păcurărească din România.

Am fost la ţiganii din Ialomiţa, la aromânii fârşeroţi, la lipoveni, sunt comunităţi cu lucruri minunate, colinde uluitoare… am cântat împreună în lume. La Viena, la Filarmonica din Cluj, la expoziţia mondială din Shanghai, în Festivalul Enescu, la Ateneul Român, în Festivalul Internaţional de Teatru de la Sibiu. Și totdeauna am mers ca să mă confrunt cu alte culturi. În China, în Japonia, în India… am constatat că muzicile sunt asemănătoare. Străbătute de acelaşi sentiment uman. Nu există deosebire la horit. Doar să ai motiv şi să ştii de ce horeşti. Am horit de tânăr şi la un moment dat mi-am dat seama că m-am grăbit. A trebuit să aştept glasul să se aşeze. Altfel, horitul devine o povară. Există o singură hore pe lume, dar ea are pui. Horile astea au şi moarte? Da, dacă nu sunt reîmprospătate. Pleacă odată cu sufletul mortului în ţara de dincolo. Cu cât îmbătrânesc, mi se potrivesc horile mai bine. Horea trebuie să se aşeze în trup. Altfel devine ca o boală, eşti ca beteag. Nu e cu tine.

Eu dacă nu aş mai hori, aş muri. Când eram copil, de multe ori m-am întrebat, păsările de ce cântă? Ele atrag atenţia că sunt stăpâne pe locul ăla. Ele ştiu că acolo zboară, acolo sunt pădurile lor. Dar omul? Omul cred că horeşte ca să-şi afle locul în lume. Mă, Leşe, tu de ce horeşti? Ca să mă stâmpăr. Eu când sunt supărat, horesc şi devin fericit”.

Taine şi sens

În câteva secunde firul convorbirii duce de la exerciţiile matinale pe care muzicianul le face în Baicului, la repere din istoria muzicii şi a picturii: „Dimineaţa fac câte o rugăciune şi îmi trezesc glasul. Zic, mă, se trezeşte glasul în mine, ori a murit? Îl încerc dimineaţa şi când văd că pot hori zic, mai am o zi cu glas. Glasul, câteodată, te poate părăsi. Dumnezeu ţi l-a dat şi vede că nu ai ştiut să ai grijă de el. Mama m-a făcut cu glas, aşa m-am născut. Am făcut şcoală să mă pot apăra. Am studiat fagot, am cântat Mozart, Bach. În cinci ani la Academia de muzică am cântat 10 concerte. Eşti născut cu talent, care-ţi arată că poţi. Dar trebuie să vii cu o educaţie solidă, care să îl pună în lumină, cu intuiţie, cu înţelepciune. Trebuie să ai inteligenţă şi sensibilitate pentru că în ziua astăzi se imită şi se fură. Când imiţi nu eşti tu. Poţi să fii bun. Când furi, trebuie să fii înţelept. Toată muzica e învăluită într-o lume nevăzută. Numai că noi i-am dat un alt sens. Mozart e Mozart şi Măria a lui Todor de la vale e Maria lui Todor. Nu amestecăm lumile. Lelea Măria e numai pentru inspiraţie? De ce nu o lăsăm în cuibul ei? Trebuie să ştim cât să ne apropiem de ea”. Dintr-o dată, discuţia noastră întreruptă în foarte scurte momente începe să fie mai puţin despre muzică şi mai mult despre artişti, originalitate, imitaţie şi identitate. Pentru Grigore Leşe, evoluţia lui Picasso este un exemplu de trecere de la imitaţie la amprentă personală „Poţi să fii bun imitator, dar nu poţi să fii mare. Eu trebuie să am grija să fiu eu. Prin luminare fac asta. În fiecare zi îmi pun întrebarea Cine eşti tu, Leşe? Primul pas este să cultiv simplitatea. Eu nu o aduc Lelea Mărie îmbrăcată în costum la televizor. Vine cum crede ea că poate fi trăitoare. Dacă o aduc la televizor o stric. Dacă o aduc pe scenă o stric. Ea e mare prin felul ei de a trăi. Ea nu consideră cântatul o meserie. O aduc în alt context. Horeşte ca să scape că îi zic eu să horească. Ea horeşte când e nevăzută. Horitorului nu îi place să fie văzut. La mine e altceva. Intervine academia de muzică. Am plăcerea spectacolului pentru că simt că oamenii nu înţeleg în profunzime fenomenul. Și atunci eu trebuie să mă corectez. În România amestecăm lucrurile astea. Imităm satul. Aştept să despărţim lucrurile. Nu avem manageri culturali”.

Lectură, rugăciune şi adevăratul patriotism

Tradiţia pentru Grigore Leşe nu înseamnă închidere, ci ocazia de a colabora cu artişti din toate zonele. „Din două în două zile merg în librăriile Humanitas. Îmi place mie cum sunt organizate, mai ales că mă ajută să mă raportez mai uşor la cultura universală. Dar nu citesc numai despre muzică. Un muzician trebuie să ştie istorie, să citească psihologie. În ultima vreme mă duc spre cărţi care îmi ţin conştiinţa trează. Am descoperit de curând pe Louise Hay, o autoare ce m-a inspirat să-mi schimb perspectiva despre viaţă – gândesc pozitiv şi îmi ţin spiritul viu. În fiecare zi am câte o carte de rugăciuni. Aşa îmi aduc aminte de strămoşi, de bunica mea, care mă ducea în fiecare zi la slujbă să îmi fac rugăciunea. Am pe masă un volum despre Chopin şi unul despre Islam. Eu cânt cu mulţi cântăreţi din acea zonă. Am făcut multe încercări, m-am căutat pe mine. Cânt cu oameni din India, din Egipt, din Nordul Europei. Am fost la şcolile de vară, la reuniuni muzicale în Opatija. M-am întâlnit cu istro-români, cu aromâni, cu armeni. M-am întâlnit cu toate felurile de muzică. Pregătesc un material cu muzici din Orient, cu pakistanezi, cu sirieni, cu iranieni. Poziţia geografică în care ne aflăm noi, românii, ne pune într-un avantaj extraordinar. Suntem în periferia Orientului şi pe la gurile Dunării au pătruns la noi foarte multe muzici. Dacă te duci în zona Sulina auzi tot felul de influenţe. Atât de interesantă poate fi muzica. Dacă mergi spre Bucovina, aproape de Ucraina, simţi sufletul occidental. Iar noi, în curbura Carpaţilor avem un suflet propriu. Dacă folclorul românesc are trei suflete, periferia ne pune în avantaj. Știţi când sunt eu patriot? Când horesc doina. Când întorn glasul. Fluturând steaguri prin cimitir, ţinând discursuri nu facem altceva decât să ne îndepărtăm de adevăratul patriotism. E ceva înăscut. Patriotismul e ceva dat. Îmi iubesc părinţii, ţara, nu sunt doar eu aşa. Toţi sunt aşa. Nu trebuie să transformi povestea asta într-un spectacol. Trebuie să fiu trăitor în mine. Mama zice: Nu trebuie să-ţi arăţi tuturor dinţii. Simt şi stau cu simţirea mea. Nu evadez să transform totul în divertisment sau armă politică.”

„Îl mitizăm pe Eminescu, îl devalorizăm”

Pare incredibil, dar drumul lui Grigore Leşe duce în afara ţării: „La 62 de ani mă hotărăsc dacă plec din România. Ca să am şi experienţa departelui. Plec în Europa, dar tot acasă sunt. Numai că într-un neam mai mare. Dar şi atunci aş pleca tot pentru România. Am oportunitatea asta şi nu fac proiecte pentru mine, să pot trăi eu. Am făcut şi fac proiecte pentru ţara asta. Ieri, pe masă la Premiile Brâncoveanu aveam averea României cu mine. Toţi am fost prin lume. La Beijing, la Viena… dar trebuie să umblăm şi cu rost. România, Ungaria şi Polonia au fost invitate de onoare la Beijing. Și am fost chemat să cânt în parlament. S-au zguduit pereţii parlamentului din Beijing. Am cântat la deschiderea târgului internaţional de carte de acolo. S-a făcut linişte prin standuri. Mi-a plăcut atunci când au cântat chinezii cu mine. A fost Matei Vişniec, a fost directorul Institutului de Istoria Artei, au fost cei de la ICR. Din păcate, în România se confundă scara valorilor. Actorii vor să fie muzicieni şi muzicienii vor să fie actori. Nu se poate. Mulţi zic de mine că sunt dificil, atunci când lupt pentru adevăr. Dar eu nu mă leg de ei, mă leg de ce se întâmplă. Multora le place să te vadă pe soclu ş-apoi să mitizare artistul. Și se găsesc mereu motive de mitizare. Nu merge la infinit. Noi nu mai ieşim din ele. Îl mitizăm pe Eminescu, îl devalorizăm. Eu sunt un biet om, scriu. Sunt un om normal.

De când e lumea şi pământul, Bach a creat pentru Dumnezeu. Eu nu pot să fiu în locul lui Bach. E greu să îl pui lângă Lelea Marie din Ungureni. Ea are trăire şi punct. Vremea va hotărî unde-i locul la hore. Dar să n-o sărim. Timpu’ bate ceasu’ şi vremea vremuieşte. Știţi care e momentul de horit? În taină. Eu totdeauna am cu mine câte un fluier. Îmi doresc să cânt muzică românească în lume. Mă văd într-un concert în Piaţa Sf. Petru de la Roma, altul la Sao Paulo, la Zidul Chinezesc şi să se audă această muzică. Poate că ăsta e şi motivul pentru care vreau să mă duc. Poate mi-ar fi mai uşor de acolo să rezolv asta.”.

Cei trei Leşe

Pe culoarele Televiziunii Române, Grigore Leşe este atent să răspundă fiecărui coleg care îl salută, uneori se opreşte şi îi întreabă ce pregătesc, cum se descurcă: „Vorbeşte Sergiu Celebidache la un moment dat despre împlinire şi interpretare. Nu poţi să interpretezi dacă nu împlineşti. Iar interpretarea presupune cuvânt şi asta m-a dus la scris. Să interpretez ceea ce horesc. Sunt trei dimensiuni ale lui Leşe. Aici e Leşe horitorul, aici e Leşe muzicologul şi aici e Leşe realizatorul. Am o teză de doctorat. Horitul e o verigă din alte preocupări ale mele.

În ultima vreme simt că întineresc. Simt că iau aripi. Aripi sub care strâng atâta bucurie încât să pot uni inimi şi să pot lega popoare dezbinate.

Doamne-ajută cui sărută şi sporeşte cui iubeşte!”.

Aşa am ajuns şi la problema muzicii tradiţionale la nunţi: „Nu cânt la nunţi pentru bani. Doar dacă mă duc la un prieten. Păi dacă vin la tine la nuntă şi sunt artist, îţi zic, am onoarea să fiu la nunta ta şi îţi cânt un cântec. Dar nu iau bani. Nu trebuie să mă caute un prieten că mă duc eu. Îi pun cadou, un ban şi îi cer eu să îi cânt”. Abia apucase să îmi povestească în ce fel vede integrate tehnologiile ultra moderne în publicarea muzicii şi cărţilor sale când am ajuns în cantina TVR. De la mai multe mese, colegii din televiziune îl invitau pe muzician să se aşeze să mănânce. „Aş lua nişte lubeniţă”, îmi spune Grigore Leşe privind înspre vitrina autoservirii. Mă cheamă să mâncăm împreună, dar era trecut de amiază şi îmi amintesc de românii care nu ştiu să termine o petrecere şi să se întoarcă la treabă. Ne strângem mâinile între mesele cu oliviere aşezate lângă ştergare albe întinse pe lemn şi încep să cobor treptele printre depozitele de decoruri ale Televiziunii Române.

Dicţionar Grigore Leşe

L-am rugat pe muzician să explice pentru cititorii cotidanul.ro câteva dintre cuvintele cheie ale viziunii sale.

Rost – „adică să fie rânduială. Să faci ceva de ţiiş”

Horit – „a cânta, în Maramureş cântatului i se zice a hori. Vine din grecescu horos, dans. E numai cu vocea. Când îmi spui să horesc eu ştiu că e fără instrument şi înţeleg că trebuie să îmi dezmorţesc gâtlejul. Când îmi ceri să zic din fluier, atunci ştiu că nu e vorba de glas”

Respect – „să mulţumeşti. Să ştii să saluţi”.

Luminare – „să citeşti şi să ai cultura dialogului”

Tradiţional – „muzica din conştiinţa noastră, a tuturor”

Folclor – „ştiinţa muzicii ţărăneşti”

Popular – „accesibil gustului comun”

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.