„Guillaume Tell”, pe scena lirică elveţiană

Grand Théâtre de Genève şi-a deschis stagiunea cu noua producţie Guillaume Tell, de Gioacchino Rossini, realizată în colaborare cu Welsh National Opera din Cardiff şi Teatr Wielki din Varşovia.

Este o versiune scurtată, din cele cinci ore cât dura versiunea originală spectacolul ajungând la numai trei. Opţiune care conferă operei un ritm mai rapid, dar care creează şi rupturi, vizibile uneori atât în decor, cât, mai ales, în înlănţuirea tablourilor. Aici intervine, în viziunea regizorului, rolul coregrafiilor semnate de Amir Hosseinpour pentru şase dansatori, paranteze cu tentă modernă prin mişcările sacadate şi viteza prodigioasă, dar care nu rimează perfect cu drama helvetică.

În 1829, Gioacchino Rossini se pregătea să creeze cea de a 38-a operă a sa. În cariera compozitorului care a revoluţionat teatrul muzical a apărut atunci ulima lui capodoperă, Guillaume Tell, o operă pe nedrept neglijată în zilele noastre.

Jean-Francois Lapointe (Guillaume Tell) şi Franco Pomponi (Gessler)

Inspirată de un monument al literaturii, Wilhelm Tell de Schiller, opera celebrează aspiraţia spre libertate a eroului naţional elveţian, care se ridică împotriva puterii tiranice a lui Gessler. Figură emblematică a idealului revoluţionar, Guillaume Tell îl introduce pe spectator în folclorul elveţian. Opera descrie cu precizie dezlănţuirea elementelor naţionale şi peisajele Elveţiei centrale în mijlocul cărora se petrece acţiunea.

Guillaume Tell este cântecul de lebădăal compozitorului în care acesta concretizează ambiţiile sale cele mai elevate: “Libertate, coboară din nou din ceruri/ Să reînceapă domnia ta!”, cântă în cor poporul elveţian, eliberat de ocupaţia austriacă. Aşa se termină această operă monumentală a lui Rossini. Introducerea ei în repertoriul unui teatru liric intrigă de obicei pasionaţii, stârneşte invidii, dată fiind raritatea pe scenă în ultimele decenii a figurii eroice care dă titlul operei, cu arbaleta sa şi cu poporul lui de revoltaţi.

Opera, care este o frescă patriotică, se bazează pe legenda elveţiană, imaginată de un scriitor german, versificată de doi libretişti francezi, transpusă în muzică de un compozitor italian şi regizată de un scenarist englez: David Pountney.

Nadine Koutchner (Mathilde) şi John Osborn (Arnold)

Regizorul decide însă să nu plaseze personajele nici în timp, nici în spaţiu. El transformă scena în câteva tablouri în care soliştii se mişcă destul de convenţional, după părerea criticilor.

Scenograful Raimund Bauer creează imaginea Alpilor pe trei panouri mobile, costumele concepute de Marie-Jeanne Lecca nu poartă nici ele amprenta unei epoci anume. O lume neînsufleţită, de gheţuri şi minerale, departe de orice naturalism sau idilă pastorală, care degajă însă un efect percutant.

Publicul a fost însă vrăjit de la prima apariţie pe scenă a sopranei Nadine Koutcher, în rolul Mathilde. Prezenţa vocală de o uşurinţă excepţională, la care s-a adăugat carisma solistei beloruse, au declanşat aplauze la scenă deschisă.

De aceeaşi calitate s-a dovedit tenorul american John Osborn, în rolul lui Arnold, care dincolo de tehnica sa perfectă a conferit o dimensiune scenică remarcabilă personajului, devenind un îndrăgostit credibil.

Scena amintind virtuozitatea de trăgător cu arcul a lui Tell

Cronicarii au remarcat şi prestaţia interesantă a baritonului Franco Pomponi (Gessler), alături de cea a baritonului canadian Jean-François Lapointe (Guillaume Tell), precum şi vocea splendidă a basului rus Alexander Milev (Walter Furst/Mechthal).

În ceea ce priveşte partea vocală, Guillaume Tell este o operă dificilă. Tenorul, Arnold, era la vremea compunerii operei unul dintre “tenorii imposibili” ai acelei perioade. Baritonul care-l interpretează pe Tell trebuie să aibă un spectru vocal foarte larg, din cauza notelor grave accentuate, iar partitura sopranei cere o agilitate specială, note filate şi acute imposibile.

În fosă s-a aflat dirijorul Jesús López-Cobos, la pupitrul Orchestre de la Suisse Romande, un mare dirijor rossinian şi specialist în bel canto romantic, care a realizat excelent faimoasa Uvertură. El a împodobit fiecare detaliu instrumental, a dozat excelent coeziunea ansamblului, mereu atent la voci. Laudele s-au îndreptat şi spre Stephan Riekhoff în frumosul solo de violoncel.

Triumful final al Familiei Tell

Guillaume Tell cere un minimum de coduri strălucitoare a ceea ce numim în geneal grand opéra. Exact ceea ce a evitat cu grijă David Pountney, care a creat o atmosferă cenuşie, reluată şi de scenografia minimalistă, şi de costume. Tot în viziunea regizorală s-a încadrat şi gestica sacadată a interpreţilor.

Opera lui Rossini, chiar dacă rar montată, se bucură de un adevărat prestigiu în istoria artei lirice, fiind considerată prima Grand Opéra. Pasionaţii de operă au făcut referiri la impresionanta punere în scenă a lui Luca Ronconi, de la Teatro alla Scala din 1989, în care s-a folosit pentru prima dată video-ul într-o manieră semnificativă, prezenţa la pupitru a lui Riccardo Muti fiind un atu în plus al montării.

În spectacolul de la Grand Théâtre de Genève s-a remarcat şi Corul, condus de Alan Woodbridge.

Noua producţie a operei Guillaume Tell are calităţi muzicale de netăgăduit, o distribuţie omogenă şi remarcabilă, o conducere muzicală elegantă, chiar dacă monotonă pe alocuri, dar punerea în scenă nu a întrunit decât parţial aprecierile criticii. I s-a reproşat simplificarea operei rossiniene.

Pe de altă parte, a fost lăudată inteligenţa regizorului britanic, care a introdus dimensiunea de universalitate convocând, vizual, totalitarismele istoriei.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.