Dar când ştii că această orchestră a trebuit acum un secol să-şi schimbe în ultima clipă planul de a călători cu transatlanticul Titanic, a cărui primă cursă a fost în mod tragic şi ultima, eşti sigur că orice eveniment legat de ea se încheie cu bine şi, de regulă, apoteotic. A fost şi va fi oricând un dar unic pentru melomanii cei mai fideli ai metropolei noastre şansa de a putea asculta „London Symphony Orchestra”, două seri la rând, la Bucureşti. Am ascultat prima seară această orchestră exemplară prin strălucirea şi seriozitatea ce-o caracterizează în abordarea partiturilor, prin tehnica şi pilduitoarea limpezime a sunetului, prin virtuozitatea şi amploarea pe care o pot atinge instrumentiştii, sub bagheta strălucitului dirijor român Horia Andreescu, dirijând „Simfonia a 6-a” de Mahler, după „Concertul pentru vioară şi orchestră în la minor op. 82” al romanticului Alexander Glazunov, având-o la vioară pe virtuoza, tânăra şi frumoasa scoţiancă Nicola Benedeti, a cărei tehnică admirabilă, dar imperioasă nu poate catifela emoţional aplombul uşor ostentativ al tinereţii. A doua seară, monumentala orchestră ce numără instrumentişti oricând în stare să preia partituri solo a fost condusă de tânărul Nikolaj Znaider, un violonist danez redutabil, dovadă premiile internaţionale de mare prestigiu, care se află din 2010 la pupitrul Orchestrei Teatrului Mariinsky, avându-l ca solist pe excelentul pianist Saleem Abboud Ashkar (Ierusalim), în „Concertul nr. 1 în Do major pentru pian şi orchestră” de Beethoven. Cu curaj, Znaider a ales un program cu lucrări semnate de Wagner, Beethoven şi Brahms. Pentru un iubitor de comparaţii pare stranie asocierea dintre doi compozitori atât de diferiţi precum Mahler şi Glazunov, strivitoare pentru cel din urmă, care era privit şi de contemporanii săi în plin romantismul ce le împingea vântul în pânze, cumva de modă veche, dacă nu chiar siropos.
Drept care, m-am decis să ascult „London Symphony Orchestra” atent, să nu scap o notă sau frază muzicală sub arcuşul Nicolei Benedeti şi să descopăr taina acestui mare dirijor care este Horia Andreescu, atât de diferit de alţi conducători ai unor mari orchestre, prin ceea ce aş numi vitalitatea. Şi marea bucurie de a construi frumos şi bine fiecare concert fără prezumţiile de superioritate şi infatuarea ori teatralitatea sau spiritul dictatorial al altor dirijori, între care nici Mahler nu era o autoritate uşor digerabilă.
London Symphony Orchestra
E bine ca urechea ce ascultă să repare asemenea judecăţi grăbite care-o fac să devină surdă la bogăţia lumii. Acolo unde Glazunov a cucerit publicul uşor, prin melodicitate şi sentimentalism sau picturalitate à la Repin, care l-a pictat, de altfel, într-un portret superb în tinereţe, Gustav Mahler a pătruns mai greu, mult mai greu, şi el romantic, şi el atras de muzica populară, de legende şi de fanfarele de oraşe de provincie, de muzica trompeţilor şi de marşuri, de stihiile şi magiile sufletului omenesc. Dar mult mai filosofic şi mai stihial şi mai grav şi mai convulsiv, un soi de ureche şi auz total căruia nu-i ajung parcă toate instrumentele lumii şi care ar tot adăuga instrumente sau le-ar multiplica pe cele incluse în partitură, într-o proliferantă, monumentală, magică şi monstruoasă geneză, care, din chiar momentul facerii sunetului îşi asigură şi supravieţuirea lui de pe urma unui previzibil diluviu.
L-am întrebat pe maestrul Horia Andreescu despre durata repetiţiilor sale cu „London Symphony Orchestra” şi „Simfonia a 6-a” de Mahler. Şase ore pline, fără nici un minut rispit la Londra şi orele de repetiţii de la Bucureşti din ziua concertului, într-o căldură pe care nu o domolea aerul condiţionat. Din culise am aflat că a lipsit de la faţa locului echipa tehnică menită să asigure condiţii de repetiţie nu doar moderne şi obligatorii, ci mai ales profesioniste şi… umane. Dar dirijorul repetă de unul singur ceea ce va dirija şi va repeta cu orchestra poate luni mai târziu. El scrie şi rescrie în gând fiecare mişcare sonoră, intrare şi încrucişare de note, fiecare indicaţie a compozitorului pe partitură, fiecare ezitare şi nuanţare a celui ce a scris simfonia, sonata, în plus, mai mult ca sigur că a ascultat şi ascultă până la repetiţie sumedenie de înregistrări, călătorind comparativ în acest tezaur unic şi complexant adesea care este patrimoniul înregistrărilor unei lucrări.
Istoricul performanţelor trăite de o compoziţie, ca şi acela al întâlnirilor cu orchestre mai mari sau mai mici schimbă ştacheta şi abordarea pot creşte adrenalina sau nivelul performanţei.
Să alegi să dirijezi „Simfonia a 6-a” de Mahler şi s-o faci să se audă, aşa cum am auzit-o la Sala Palatului, presupune har, vigoare, maturitate, expresivitate şi o viaţă în spatele tău în care nu ai trăit având talent cu carul decât pentru marea muzică.
Întrebat dacă i-e teamă să dirijeze şi Mahler şi „London Symphony Orchestra”, Horia Andreescu a avut răbdare cu anxioasa întrebare, răspunsul fiind unul de care lumea de azi ţine seama tot mai puţin. Se vorbeşte tot mai puţin în artă de responsabilitate, cuvântul fiind lăsat de partea unui limbaj al Cenuşăresei, acolo unde contemporanii aleargă după strălucire, originalitate palpitantă, emoţii în trombă şi artificii aruncate drept nadă consumismului. Să fii responsabil în artă pare ceva depăşit, old fashion. Nicidecum, are curajul să ne spună un mare dirijor, Horia Andreescu. Niciodată nu l-am văzut ducând bătălii pentru imaginea sa, făcând gesturi ostentative şi nici de captat uşor audienţa sau solidaritatea, nici atunci când i s-a cerut să se pensioneze de la Filarmonica Radio.
Nikolaj Znaider
Acum cu orchesta din Londra, cu abordarea matură a lui Mahler, nu chiar de mult cu Orchestra din Moscova, Horia Andreescu îşi ia fireştile revanşe. Pe care nici nu le bagă în seamă, în vreme ce noi, care-l admirăm, ţinem oarecare evidenţe.
Seara nimic nu s-a văzut în regala intrare în scenă a orchestrei londoneze şi a dirijorului ei care ne-au oferit şi un bis excepţional cu „Preludiul” din „Lohengrin” de Wagner, la final în cascada unor aplauze nesfârşite.
Horia Andreescu a pus în valoare împreună cu orchestra forţa şi puterea dilogului cu destinul, iutea, viguroasa şi dramatica înfruntare, teribila împlicare şi nedumerire care înseamnă a fi în lume, considerabila energie a angajărilor şi detaşărilor umane, presiunea damnării şi irizarea din resurecţiile vremelnice sau doar sperate. A dirijat întreaga simfonie, parcă mereu cu gândul şi responsabil de ceea ce dorea Gustav Mahler de la această „Simfonie a Ciocanului”, cum mai este supranumită. În pădurea de sunete şi de instrumente, unele dublate, chiar cvadrublate, în aglomerarea de extrainstrumente, cu sunet pastoral sau de marş, pe lângă alaiuri cu tobe, clopote, trompete, timpane, cimbale, flaute, multă percuţie, doldora de violoncele, harfe, chiar patru, şi viori ca dumbrave sau mări sonore, creaţia lui Mahler este o epopee sonoră. Dacă citim atent despre cum trebuie să lovească ciocanul în simfonie, aflăm că puternic şi slab, iute şi surd, violent şi fără putere, considerabil şi nedesluşit. Puternic şi posomorât, dumnezeiesc şi deprimat, înălţător şi întunecat, strălucitor şi şters. Opoziţia contrariilor la Mahler a depăşit romantismul, antitezele create din blocuri sonore distinctive, negru şi alb. E o stihie şi o geometrie infinită de nuanţe, o muzică în care auzi totul despre condiţia umană, de la recviem, la marşul triumfal şi cântecelul sau „Tema Almei”, susurată sau clamată simfonic. Or, ceea ce am ascultat cu o orchestră excepţional antrenantă a fost remarcabilul dar al unui compozitor de a scrie dramatic, simfonic, modern, despre destinul dumnezeiesc şi derizoriu. Iar Horia Andreescu a slujit admirabil această vâltoare a muzicii, cu o putere lipsită de semeţie şi o tonică artă de a cuprinde într-o proporţie de aur fiecare parte menită luminării întregului, pentru mine niciodată tragic, dramatic.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.