Un fost angajat al societăţii Mundipharma România a avut amabilitatea să ne indice câteva dintre motivele care au stat la baza restrângerii activităţii acestei societăţi în România. I-am respectat dorinţa de a nu-i face publică identitatea, din motive ce ţin de protejarea imaginii societăţii la care a lucrat şi de opţiunile personale viitoare.
S-au închis porţile unei firme care aproviziona piaţa românească cu analgezice şi s-a scos la iveală „cancerul” din sistemul asigurărilor de sănătate. Cum a supravieţuit” totuşi atâta vreme Mundipharma în hăţişul birocratic din România?
Am avut ani de „lupte grele” pentru a face faţă acestui sistem. Au fost probleme întotdeauna cu încasările. Întotdeauna, aşa cum era şi normal într-o ţară normală, reţetele de medicamente pentru bolnavii de cancer erau subvenţionate sută la sută. Ani la rând am avut probleme cu alocarea fondurilor în multe judeţe, unde acele fonduri se epuizau. Casa suporta să zicem costul medicamentelor pentru o sută de pacienţi. Dacă erau 105, cei cinci în plus, care veneau cu reţeta mai târziu, erau condamnaţi la nişte dureri îngrozitoare, nu mai aveau posibilitatea să-şi ia doza de morfină. Dar, totuşi, până acum doi, trei ani reuşeam cât de cât să menţinem un echilibru. Am avut reprezentanţi foarte buni în provincie – la un moment dat firma avea 30 de medici angajaţi – care s-au îngrijit de bolnavi, să le rezolve cu actele – şi nu erau puţine -, îi aşteptau pe aparţinători la spital şi apoi la farmacii pentru a le asigura medicaţia necesară.
Apoi, a venit o altă lovitură „sub centură”. O firmă şi-a prezentat oferta de analgezice – înlocuitor – acestor produse li se mai spun şi „generice” – la un preţ de cinci ori mai mic decât al nostru. Normal că acele analgezice erau doar pe hârtie! Nu se găseau în farmacii! Statul, în urma „ofertei” respective, a decis să subvenţioneze, normal, cel mai ieftin medicament, fără a verifica în prealabil, medicament care, cum am mai spus, nu se găsea niciunde. Pentru a rămâne pe piaţă şi pentru a nu lăsa oamenii fără medicaţie, am hotărât să subvenţionăm noi, integral, diferenţa de preţ. Apoi au urmat plăţile întârziate de la CNAS către distribuitorii noştri. S-a ajuns în situaţia în care ne primeam banii la mai bine de un an de la livrarea mărfii. Din patru distribuitori – să zicem – doar doi erau în stare să ne plătească la 300 de zile, conform contractului. Între timp, trebuie plătite salarii, taxa de reprezentanţă, impozite, taxa pe fiecare produs, la Agenţia Naţională a Medicamentului – taxă de autorizare, cam 6.000 de euro de produs, iar la morfină sunt multe tipuri, în funcţie de concentraţie -, apoi a mai venit şi taxa de claw-back, o taxă impusă în momentul în care ai depăşit o anumită cifră de afaceri. E foarte simplu! Nu au bani, îmi cer mie această taxă la trimestru, pentru a putea să-mi plătească după un an banii ce de fapt mi se cuvin! Ce să le mai explici celor din Elveţia? Vor înţelege ceva?
Guvernul, speriat de reacţia opiniei publice, a deblocat o sumă, ridicolă ce-i drept, pentru aprovizionarea de urgenţă. Va avea vreun efect?
Ce nu s-a spus, şi după părerea mea contează foarte mult în a înţelege de ce aceste produse nu sunt disponibile imediat, la produsele analgezice, stupefiante, dacă dai astăzi comanda, nu le poţi primi mâine în nici un caz. Pentru că importatorul are nevoie de autorizaţii de import. Ele se obţin de la Ministerul Sănătăţii în urma depunerii unor dosare. Pentru fiecare comandă – deşi importatorul e acelaşi – trebuie depus câte-un dosar. Din cauza problemelor din sistem – la un moment dat, la Ministerul Sănătăţii s-au făcut restructurări masive de personal, şi de unde anumite departamente erau înţesate de oameni – acum au rămas fără personal suficient, la această oră, doi oameni trebuie să dea aprobări unor zeci de firme, pentru sute de produse.
Ca să obţină autorizaţia, importatorul are de aşteptat, motivele fiind mai mult sau mai puţin obiective. Ministerul poate elibera aceste autorizaţii, cel mai devreme în două săptămâni, însă uneori durează şi o lună şi jumătate. De ce durează oare atât de mult?…
Mă gândesc că e nevoie de „sfânta şpagă”…
Nu pot să spun că ar fi motive obiective sau nu! Însă, cu certitudine, au foarte multe hârţoage de întocmit şi semnat, iar uneori sunt depăşiţi. Şi o spun în cunoştinţă de cauză, având de-a face atâţia ani cu acest sistem. Dar înţeleg, hai, o dată, de două ori să se întâmple acest lucru, dar nu de fiecare dată.
Un al doilea aspect: importatorul care este şi distribuitor, şi îşi ia banii atât de târziu de la Casă, exercită o presiune asupra producătorului de a funcţiona pe stocuri foarte, foarte mici. Deşi producătorul insistă de obicei pentru acoperirea necesităţilor pieţei, importatorii preferă, din cauza deconturilor târzii, să nu lucreze pe stoc. Şi atunci, până se dă comanda, până ajunge autorizaţia de import la Viena, până se eliberează acolo autorizaţia de export, până se face ambalarea produselor cu etichetare în limba română şi transportul, vă daţi seama cât durează! Mai devreme de o lună şi jumătate, „marfa” nu poate să ajungă chiar dacă am auzit că s-au deblocat acum nişte milioane pentru morfină.
Aveţi foarte mulţi ani lucraţi în sistem. Care ar fi soluţia de „spargere” a acestui cerc vicios?
Am participat alături de directorul general Mihai Bundoi, la nivel de firme, la toate reuniunile pe care le-a organizat Organizaţia Mondială a Sănătăţii în România. Noi am avut o lege a stupefiantelor foarte veche, pe care ne-am luptat să o schimbăm şi într-un final a fost schimbată. Multă lume din sistem s-a luptat pentru un program naţional de paliaţie. Adică un program de ajutor al bolnavilor de cancer, în fază terminală. Tu, ca stat, trebuie să le asiguri acestora un minimum de existenţă decentă ca oameni; să nu-i doară, să poată dormi, să se poată hrăni – că nu doar morfina e importantă-.
Morfina doar la noi este asociată cancerului, adică dacă-ţi dă medicul morfină, înseamnă că nu mai ai mult de trăit! În ţările civilizate, morfina se dă pentru orice fel de durere puternică. Arătau şi în serialul „Spitalul de Urgenţă” că apărea vreunul cu piciorul rupt, şi cei dădeau? Morfină! Să nu-l doară pe om, că ăsta-i practic un drept pe care-l avem fiecare dintre noi, să nu ne doară! Am cunoscut foarte mulţi medici neurologi, reumatologi, care le-au prescris unor pacienţi ce aveau dureri cumplite asemenea substanţe. Să zicem că nu-i includem pe aceştia în program, dar măcar să le alinăm suferinţa celor aflaţi în ultimul stadiu.
Nu e greu să se aloce fonduri pentru un grup de pacienţi care poate fi monitorizat fără nici un fel de problemă. Următorul pas ar fi crearea unui stoc-tampon. Pentru că aşa cum se creează stocuri în caz de calamităţi, se poate proceda identic şi în acest caz. Mi-e destul de greu să mă detaşez atât de repede de un domeniu în care pentru a rezista trebuie să pui mult suflet. N-am înţeles declaraţiile unora care spuneau că firma a şantajat statul. Ce se întâmplă de fapt? Pe acest business de nişă, de Mundipharma, care este lider mondial, până în momentul acesta nu auzise nimeni. În acest business mic… firma este lider. Pentru ce ai şantaja şi cum? Se ascunde incompetenţa unora, împroşcând cu noroi în stânga şi în dreapta! Ce să vă spun? Piaţa globală a medicamentelor din România s-a „închis” anul trecut la o sumă de aprox 2,5 miliarde de euro. Piaţa analgezicelor, cele despre care vorbim acum, nu depăşeşte 5 milioane de euro, din care Mundipharma a acoperit cam două milioane şi ceva. Vă daţi seama cam despre ce şantaj putem vorbi!
În schimb putem vorbi despre cinismul statului în acest domeniu?
Cred că putem vorbi despre acest cinism al statului, în general. În cazul de faţă nu cred că este vorba de nepricepere, ci de nişte interese.
Ce fel de interese? Ale unei alte firme care să vă ia locul?
Nu, nu… Punctual, cred că au fost luaţi prin surprindere de această decizie, dar repet, teoretic n-ar fi trebuit să aibă nici un fel de legătură restrângerea activităţii Mundipharma cu faptul că nu se găseşte acum morfină. Au fost nişte lucruri coroborate: prin faptul că ne-am restrâns activitatea, importatorii şi distribuitorii au fost un pic mai reticenţi faţă de nivelul acela minim de stoc, n-au mai comandat, au fost şi sărbătorile, licenţele de import au fost eliberate cu întârziere şi am ajuns în situaţia în care stocurile sunt epuizate. Revenind la întrebare, mie mi se pare foarte simplu şi corect ca unor lucruri speciale să li se acorde o atenţie specială. Bolnavii de cancer, repet, pot fi monitorizaţi – nici nu sunt atât de mulţi – şi incluşi într-un program coerent.
Din ce mi-aţi expus, reiese că pacientul, cu excepţia celui deosebit de înstărit, prin subvenţionarea celui mai ieftin produs, nu va avea niciodată acces la medicamente de ultimă generaţie…
Există diferenţe foarte mari la produse. Vorbim aici de concentraţii de substanţă activă. Un comprimat de calitate, ieşit din laboratoarele de cercetare, mai scump într-adevăr – dar cu efecte net superioare în comparaţie cu un pumn de comprimate-generice -, din cauza acestor reglementări, nu va ajunge la toţi bolnavii. Ar fi foarte simplu dacă la Agenţia Naţională a Medicamentului s-ar face comparaţiile pe baza dosarelor existente pentru fiecare produs în parte şi s-ar decide în consecinţă.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.