Capitalismul înseamnă competiţie, remuneraţia meritului, a muncii şi a inovaţiei, protecţia micilor proprietăţi şi a valorilor familiale. Monopolul, oligopolul, capitalismul rentier şi contra-principiul too big to let fail sunt un amestec de ideologii neoliberale care nu reprezintă altceva decât opusul capitalismului.
Exemplul cel mai strident de capitalism rentier ne este oferit de industria medicamentelor şi a îngrijirilor medicale. Această industrie are nevoie de o lume bolnavă pentru a face profit. Iar pentru a şi-l consolida, trebuie nu doar să controleze populaţia cu tot felul de temeri şi acţiuni preventive (vaccinurile şi avertismentele de epidemie sunt cele mai vizibile), ci şi să controleze inovaţia şi cercetarea ştiinţifică în domeniu, prin achiziţia (sau chiar furtul) de pe piaţă a noilor formule chimice, mai eficiente şi mai ieftine, precum şi prin combaterea industriei medicamentelor generice, ieşite de sub patent. Este conceptul de dominare a lumii “inventat” de I.G. Farben (concernul farmaceutic şi chimic care a finanţat şi susţinut regimul nazist al lui Hitler). Din acest punct de vedere, de la invenţia întâmplătoare a penicilinei, nu s-a mai întâmplat nimic semnificativ în domeniu. Dimpotrivă. Suntem sistematic umpluţi cu medicamente alopate, paleative şi sugorate, care au ridicat la procente uriaşe incidenţa cazurilor noi de cancer.
Monopolurile bancare sau din domeniul energetic, oligopolurile (oligo = puţin) din domeniul industriei IT şi de divertisment, comerţul în lanţuri de hipermarketuri, ca să dau doar câteva example, ne pictează o imagine violet a unei aşa-zise economii de piaţă. Luaţi ca exemplu cazul Microsoft în România ultimilor 15 ani şi analizaţi cifra de afaceri de 10 miliarde de euro făcută în aceşti ani doar pe baza faptului că această corporaţie deţine un cvasi-monopol pe piaţa software-ului (sigur, trebuie adăugată şi vaselina financiară care a făcut ca uşile acestei corporaţii să fie larg deschise şi fără zgomot de toate instituţiile şi autorităţile publice din România; precum ştiţi, un celebru caz penal poartă numele Microsoft…). Vedeţi, vă rog, şi cum s-au cheltuit peste 50 de miliarde de euro între 2004 şi 2015 pe autostrăzi pe care nu le prea vedem, inclusiv pentru motivul că o iau la vale, la propriu. Cam tot de pe vârful unor astfel de monopoluri s-au încasat şi aceste rente (plus nelipsita vaselină financiară, plasată prin afaceriştii noştri autohtoni). Iar în privinţa hipermarketurilor, numai cine nu vrea nu observă pattern-ul acestui business. Când un mare lanţ de magazine “vine”, aduce cu el preţuri de ruinare, menite a elimina concurenţii independenţi (comparaţi anul 2000 cu anul 2016 şi veţi vedea că nu mai sunt alimentare şi nici “buticuri” de cartier), după care urmează o fază intermediară, de aliniere a preţurilor şi comportamentelor de piaţă cu celelalte lanturi de magazine (in Romania sunt 7-8 astfel de lanţuri, nu mai multe) şi, la final, sunt introduse preţurile excesive – pentru producători, preţ de raft, pentru consumatori, preţ de listă, impus. Europenii de la CJUE consideră anti-concurenţial acest gen de comportament. În România, încă suntem în teritorii necunoscute, diamantul şi fildeşul se pot exploata în continuare.
Ca să nu fiu greşit înţeles: numesc rentă un venit care nu are nimic de a face cu vreun efort, cu vreun efect economic concret, cu vreun fapt economic, ci doar cu exclusivitatea “dobândită” odată cu acordarea monopolului sau cu înregistrarea mărcii, invenţiei, dreptului de autor etc. Ca să vedeţi cât de importantă este renta în acest sistem economic viciat, puteţi urmări nenumăratele dispute judiciare dintre Apple şi Samsung pe tema copierii reciproce a unor elemente de design ale telefoanelor inteligente produse de aceste corporaţii (unele dintre ele de o absurditate perfectă – spre exemplu, unul dintre procese s-a purtat chiar asupra formei dreptunghiulare a smart-phone-ului). Nu e o luptă reală, ci este un tip de management al fricii (de genul “nu te apropia, nu îmi încălca teritoriul”) şi o reclamă destul de eficientă (reclama, chiar şi negativă, este un amplificator al vânzărilor).
Sunt şi alte elemente ale acestui tip viciat de economie globalistă, care înnegresc tonul violet al tabloului. Spre exemplu, se practică un adevărat dumping (=reducerea artificială a costurilor, pentru a maximiza efectele de ruinare a competitorului, care nu îşi mai poate reduce corespunzător costurile pentru a continua competiţia) în interiorul grupului corporatist: resursele, inclusiv cele umane, precum şi lichidităţile circulă în interiorul grupului la costuri mult mai reduse decât cele ale pieţei. Acestea sunt aşa-numitele “preţuri de transfer”, instrumente care, de altfel, sunt foarte bune şi pentru “optimizări fiscale” (=exportul profitului şi, deci, consecutiva exonerare de taxe şi impozite aferente realizării profitului exportat). În orice caz, pe nesimţite, am asistat în ultimii 15 ani la transformarea omului în “resursă umană” şi, culmea, am ajuns să considerăm că asta e ceva normal. Toate firmele, inclusiv cele medii sau mici, au departamente de “resurse umane”. Nu e timp de asta şi nu e locul aici pentru asemenea discuţie, dar trebuie scurt chiar şi în prescurtare: cele mai întunecate tuşe ale tabloului sunt asasinatele economice în vederea preluării controlului şi terapia de şoc, şi aceste tuşe sunt din ce în ce mai vizibile şi în România.
În virtutea contra-principiului too big to let fail, legile şi politicile economice “moderne” sunt făcute special pentru a ţine în viaţă câţiva zombies şi anumiţi troll-ii economici pentru simplul motiv că sunt prea mari pentru a eşua. Pentru asta există lobby şi există experţi. Nu mai avem o republică a cetăţenilor, ci o republică a experţilor care scriu legi, politici, caiete de sarcini etc., iar geo-politica obligă executivul şi legislativul să semneze pe nemestecate aceste producţii ale experţilor plătiţi de corporaţii. Decidenţii politici, captivi ai miliardarilor deţinători de corporaţii multinaţionale, ne impun să salvăm de la pieire, cu banii, proprietăţile şi joburile noastre, aceste sepii malefice, oricât de nebuneşti ar fi riscurile pe care şi le asumă, oricât de grave ar fi furturile, escrocheriile şi crimele săvârşite, doar pentru că sunt prea mari ca să fie lăsate să falimenteze. Aceasta este singura regulă după care se derulează politicile şi strategiile globale, fie ele americane sau europene ori asiatice. Iar noi, evlavioşi, trebuie să ne supunem. Nu ăsta era numele de cod al intervenţiei trupelor americane şi britanice în Irak: şoc şi evlavie?
În ultimii 40 de ani, economia a fost covârşită de banii-datorie, de banii privaţi, care nu se mai emit de state suverane, ci de instituţii financiare, entităţi private care devin creditori ai statelor şi ai cetăţenilor împrumutaţi şi care “emit” bani prin simplul act juridic al împrumutului, fără un fapt economic care să-l justifice. Nu mai dăm cezarului ce-i al cezarului şi suntem manipulaţi să nu mai dăm nici lui Dumnezeu ce-i al lui Dumnezeu. Globalismul şi desfiinţarea ideii de graniţe şi suveranitate au avut ca rezultat hipsterii, emo kids-ii, abandonarea ideii de familie, propaganda LGBT, aberaţia “drepturilor” pedofililor şi ale altor dezaxaţi sexual. Dumnezeu a fost exclus din ecuaţie. Marxiştii nici că puteau visa o astfel de lume.
Nu este socialism să te opui acestui curent “neoliberal”. Oare ce-o fi liberal în monopol – adică în cumpărarea de la o singură sursă?
De fapt, acest curent “neoliberal” este opusul capitalismului, opusul ideii de industrie (=activitate umană cu sens şi rezultat palpabil, benefic pentru industriaş şi pentru comunitatea în care activează). Lumea generată de acest curent neoliberal este o lume medievală, în care cei foarte mulţi trebuie să fie robii celor extrem de puţini care deţin resursele şi controlul.
Măcar socialismul pretindea redistribuirea veniturilor celor bogaţi şi nemerituoşi către cei lipsiţi de şansă, dar merituoşi. Socialismul este o ipocrizie în România sau Franţa (unde liderii socialişti sunt denumiţi pe bună dreptate gauche caviar, întrucât sunt, paradoxal, clasa avută a societăţii), dar poate fi considerat de unii o idee generoasă, în orice caz cu mult mai practicabilă decât feudalismul impus în prezent de cei 1% din populaţie care deţin 99% din bogăţia şi resursele lumii (inclusiv resursele de control al informaţiei şi al amplificatoarelor economice) celor care reprezintă 99% din populaţie şi deţin maxim 1% din bogăţiile şi resursele lumii. Pentru mine, însă, socialismul nu este doar ipocrit, el este şi impracticabil în România. Socialiştii şi social-democraţii noştri au transformat această doctrină într-o uşă circulară mobilă pe care intră politicieni şi ies “oameni de afaceri”.
Iar dreapta românească fie a redus toate strategiile economice la o singură idee, aceea de privatizare a tot ce mişcă sau ce este latent în România, generând o colonie a unui număr de 20-30 de multinaţionale, fie s-a întrecut cu social-democraţii în măsuri populiste de cumpărare a bunăvoinţei alegătorilor sărăciţi.
De aceea, noi trebuie să optăm pentru o a treia cale, a distributivismului şi a policentrismului (ştiu, cuvintele par pretenţioase, dar au sens şi, în plus, nu am în prezent alţi termeni la îndemână).
Important pentru această a treia cale este să ne concentrăm pe ceea ce înseamnă pentru noi casa, familia, viitorul; să obţinem de la administraţie legi şi garanţii de protecţie a micilor proprietăţi, a slujbelor şi a micilor afaceri, a profesiilor liberale; să reţinem din taxele şi impozitele generate în regiunea noastră cea mai mare parte, pentru că aşa e onest; să cultivăm şi să valorizăm meritul, să refuzăm ipocrizia.
Doar aşa ne vom îndrepta coloana vertebrală morală şi vom fi capabili să rezistăm intemperiilor.
Pentru că iarna, oameni buni, va veni.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.