Îl cunoaştem pe Isus?

Sărbătorile pascale readuc în minte ceea ce s-a petrecut la Ierusalim în urmă cu aproape nouăsprezece secole. Un tânăr bine legat, impresionant prin cunoştinţele, înţelepciunea şi darurile sale extraordinare, pe care tot mai mulţi oameni îl urmau plini de speranţă, a fost răstignit, la capătul unei sumare proceduri romane şi al unei confuzii de raţiuni politice şi motive religioase. A treia zi, o tânără aparte, Maria din Magdala, a vestit lumii că mormântul este gol, iar cel care-şi încheiase viaţa pe cruce a înviat. Isus din Nazaret se dezvăluise adepţilor săi a fi aşteptatul Cristos, iar pe învăţătura lui, transmisă prin evanghelii şi epistole ale apostolilor săi, s-a clădit cea mai influentă religie a istoriei – creştinismul.

În aproape nouăsprezece secole s-a scris enorm despre Isus, mai mult decât despre orice altă personalitate. Se spune că sunt înregistrate peste 20000 de cărţi. Asupra lui avem mai multe informaţii decât despre oricine din istoria veche. O cotitură istorică a reprezentat-o asumarea, alături de vestirea lui Isus ca mântuitor, a cercetării lui Isus pe terenul istoriei. De la Reimarus (1778) încoace, cercetarea istorică nu a încetat să crească. Învăţaţi creştini şi învăţaţi iudei sunt de acord astăzi asupra datelor vieţii pământeşti a lui Isus şi i-au consacrat scrieri monumentale. Le-am examinat în alt loc (vezi volumul Religia în era globalizării, 2003, a cărei nouă ediţie, a treia, este în curs de tipărire), încât nu stărui acum asupra lor. Aici mă opresc doar asupra celei mai recente monografii consacrate lui Isus – cartea lui Joseph Ratzinger-Benedict al XVI-lea, Jesus von Nazareth (Herder Verlag, Freiburg-Basel-Wien, 2006-2012, volumele I-II-III, 986 pagini), spre a întregi tabloul dezbaterii din zilele noastre.

Operă de mari proporţii, scrierea celui mai profilat teolog care a urcat în ultimele patru secole pe scaunul petrin de la Roma aduce cu sine un prag în câmpul cercetărilor iesusologice. Cartea se cuvine parcursă de oricine vrea să dobândescă o cunoştinţă actualizată asupra originii creştinismului.

Joseph Ratzinger a arătat de la început că monografia sa nu este luarea de poziţie normativă a vreunui oficiu. Cartea reprezintă cercetarea călăuzită de întrebarea firească „cât de bine îl cunoaştem noi pe Isus?” ( vol. I, p.70) şi conţine, desigur, răspunsul personal, ce lasă loc, în mod firesc, argumentărilor diferite (I,22). Ea intervine în dezbaterea internaţională asupra relaţiei dintre „Isus eschatologic” şi „Isus istoric” după mai bine de două secole de investigaţii istorice (arheologice, filologice, istorice, geografice etc.), încurajate de descoperiri epocale (manuscrisele de la Qumran, cele din Sinai, reconstituirile arheologice din multe locuri din Ţara Sfântă, restabilirea textelor lui Josephus Flavius, punerea în circulaţie a textelor rabinice din epocă etc.). Monografia Jesus von Nazareth nu şi-a propus să adauge încă o lucrare la această bibliotecă impunătoare, în care au excelat în deceniile recente Schillebeecks, David Flusser, Sanders, Klaus Berger, Ben Chorin şi alţii. Abordarea este aici la alt nivel, care ţine de o opţiune majoră a lui Joseph Ratzinger.

Teologul care şi-a pus amprenta pe rezoluţiile deschizătoare de orizonturi noi ale conciliului Vatican II a fost mereu adeptul dezvoltării cercetărilor istorice consacrate lui Isus. Deja într-o sistematizare teologică din tinereţe (vezi Einführung in das Christentum, 1968), ce i-a adus notorietate mondială, Joseph Ratzinger vedea în „metoda istorico-critică”, ce-şi făcuse loc în teologie, o şansă de înnoire a acesteia. Investigaţia istorică i se pare a fi o cale indispensabilă de punere a creştinismului în acord cu imperativele timpului. El a atras însă atenţia că cercetarea istorică permite preluarea lui „Isus istoric”, dar eşuează, din motive principiale, în a da seama de Cristosul din el. Argumentul a fost dezvoltat pe larg într-o conferinţă de mare succes (Biblical Interpretation in Crisis, 1988), susţinută în faţa lutheranilor din New York, care i-a prilejuit schiţarea alternativei la curentul ce semnala „desfermecarea lumii (Entzauberung der Welt)” prin expansiunea ştiinţelor, reprezentat în teologie de von Harnack şi Bultmann.

Abordarea lui Isus din Nazareth de către Joseph Ratzinger intervine într-o situaţie schimbată a creştinismului. Prin cercetarea istorică – se arată în Jesus von Nazareth – nu numai că au sporit foarte mult cunoştinţele despre Isus, dar s-a ajuns la monografii în care autorii şi-au promovat propriile „fotografii” şi „idealuri”, încât a survenit „neîncrederea faţă de aceste imagini ale lui Isus, iar figura lui Isus însuşi doar s-a îndepărtat şi mai mult de noi” (I, 11). Spus direct, relativismul epocii a afectat şi imaginea lui Isus. În fapt, după cercetarea entuziastă a lui Isus pe baza Evangheliilor, dintre cele două războaie mondiale, în care au dobândit profil Karl Adam şi Romano Guardini, au urmat anii postbelici, ai expansiunii cercetării istorice, care a delimitat „straturile tradiţiei” creştinismului. În acest context, Evangheliile au fost puse în balanţă cu noi izvoare documentare, dar aceasta a antrenat „slăbirea credinţei creştine”. Aşa stând lucrurile, a arătat Joseph Ratzinger, trebuie pusă întrebarea: „îl cunoaştem în general pe Isus? Îl înţelegem? Nu ar trebui oare să ne străduim, astăzi ca şi ieri, să-l cunoaştem din nou?” (I,70). În vasta sa monografie, Joseph Ratzinger îşi propune să dea răspunsul concentrându-se asupra aspectelor nodale ale cunoaşterii şi înţelegerii lui Isus din Nazareth şi reafirmând ponderea hotărâtoare a Evangheliilor în ansamblul izvoarelor.

Revenirea în dreptul evangheliştilor Matei, Marcu, Luca, Ioan şi al apostolului Pavel pentru a-l cunoaşte şi înţelege pe Isus nu înseamnă neglijarea achiziţiilor efective ale cercetării istorice din ultimele secole. Joseph Ratzinger argumentează din nou, în Jesus von Nazareth, că „metoda istorico-critică rămâne, chiar în raport cu structura credinţei creştine, indispensabilă” (I, 14-15) şi că înţelegerea credinţei creştine nu mai poate face abstracţie de ea. El îi pretinde însă cercetării istorice să manifeste simţ istoric. Joseph Ratzinger aduce în monografia sa trei obiecţii precise la folosirea curentă a „metodei istorico-critice”: aceasta se orientează spre trecut, dar nu înţelege trecutul ca acel trecut, ci tinde să-l „actualizeze” implicit; ea explică faptele prin regularităţi, dar nu face faţă evenimentelor unice ale istoriei; ea nu poate da seama de „unitatea” Scripturilor. Soluţia nu este părăsirea cercetării istorice, ci întregirea ei cu alte metode (I,16).

Joseph Ratzinger aplică atât „metoda istorico-critică”, cât şi alte metode, complementându-le continuu. Procedând astfel, el dislocă, bunăoară, teza lui Bultmann, după care Evanghelia după Ioan ar fi gnostică, cu argumentul că la data scrierii acesteia nu fusese elaborată interpretarea gnostică a mântuirii (I, 262). Apoi, el suprimă distincţia dintre „forme verbale” de exprimare scripturală şi „forme substantive”, argumentând că această distincţie nu era cunoscută evangheliştilor, fiind mult ulterioară, şi că aserţiunile din Evanghelii sunt substantive şi permit o interpretare „ontologică”. Altfel spus, aserţiunile pot fi luate caatare. Mai departe, Joseph Ratzinger demontează teza opoziţiei dintre primele trei evanghelii şi Evanghelia după Ioan arătând că energicul prolog al acesteia nu spune altceva decât Predica de pe munte, iar Isus din primele evanghelii şi Isus din a patra evanghelie sunt unul şi acelaşi Isus istoric (I, 143). În sfârşit, autorul monografiei Jesus von Nazareth consideră, înăuntrul unei raportări fecunde la lunga tradiţie de interpretare, că trebuie plecat nu de la fapte izolate, ci de la „întregul” acţiunii, viziunii şi personalităţii lui Isus. „El trăieşte în raport cu Dumnezeu, nu doar ca prieten, ci ca Fiu, el trăieşte în cea mai intimă unitate cu Dumnezeu”(I,31). Numai astfel se poate capta unitatea manifestărilor sale.

După publicarea primului volum al întinsei sale monografii Jesus von Nazareth, Joseph Ratzinger a constatat cu satisfacţie tendinţa contemporană de recuplare a cercetării istorice cu interpretarea teologică. El nu a ezitat să vorbească de „exegeză ca disciplină istorică şi, în acelaşi timp, teologică” (II, 10) şi a chemat la depăşirea „hermeneuticii pozitiviste” a faptelor prin dezvoltarea „unei hermeneutici a credinţei, care este adecvată textelor” (II, 11). Speranţa sa este să fi făcut un pas înainte pe direcţia cercetării „conduse de hermeneutica credinţei, dar şi de răspunderea în faţa raţiunii istorice, care este conţinută cu necesitate în această credinţă” (II,13). În fapt, cele două – hermeneutica credinţei şi cercetarea istorică – se condiţionează reciproc. Pe de o parte, credinţa nu se poate dispensa de istoricitatea efectivă a evenimentelor esenţiale, căci credinţa biblică se întemeiază pe istorie (II, 122). Pe de altă parte, rezultatele cercetării istorice sunt lovite inevitabil de probabilitate, iar credinţa ar deveni ceva ce s-ar revizui continuu, în funcţie de stadiul cercetării istorice (II,123), dacă nu ar interveni o „asigurare (Vergewisserung)” a înseşi cunoştinţei istorice.

Joseph Ratzinger face tentativa istorică de a consolida din nou credinţa creştină pe fondul progreselor considerabile ale cercetării istorice. De această cercetare trebuie să se ţină seama, înainte de orice. Căci „noi putem construi pe ceea ce Isus însuşi a spus efectiv”(II, 123). Joseph Ratzinger arată, de altfel, că „interpretarea” textelor presupune doi paşi: primul constă în „a întreba ceea ce au vrut să spună prin textul lor, la ora lor, autorii respectivi – componenta istorică a exegezei”, iar al doilea înseamnă „a întreba: este adevărat ceea ce se spune? mă priveşte? şi dacă da, cum?” (III, 9). Al doilea pas este întrebarea privind „semnificaţia în prezent a ceea ce s-a petrecut în trecut”. „Cu aceasta – scrie Joseph Ratzinger – seriozitatea cercetării istorice nu este limitată, ci potenţată” (III, 9).

Ce rezultă din aplicarea orientărilor amintite mai sus ale monografiei Jesus von Nazareth pentru dezlegarea diferitelor probleme ale jesusologiei? Joseph Ratzinger se mişcă, cu imensă cultură teologică, filosofică, ştiinţifică şi istorică, printre interpretările majore ale istoriei, deschizând din nou interogaţiile şi formulând soluţii proprii. Să considerăm câteva dintre probleme, dintr-o scriere foarte întinsă, şi să-i observăm dezlegările.

Joseph Ratzinger ancorează înţelegerea lui Isus în prevestirile profeţilor, mai exact în viziunea lui Moise, din Deuteronom (18,15), şi în „cuvântul Fiului”. “Dacă se lasă la o parte acest veritabil centru (Mitte), se trece alături de înfăţişarea proprie lui Isus, care devine contradictorie şi, în cele din urmă, de neînţeles” (I,31). Nu este vorba de vreo distanţă între mesajul lui Isus, pe care von Harnack îl socoteşte venit de la Dumnezeu, şi persoana Fiului, ci de „comunitatea Fiului cu Tatăl” (I,32). În alte cuvinte, cristologia şi mesajul lui Isus fac corp comun, iar de acest fapt ne dăm seama dacă urmărim „unitatea interioară” (I,51) a drumului parcurs de Isus, de la botezul în apa Iordanului la crucificare şi învierea sa. Joseph Ratzinger respinge eforturile de întregire a biografiei lui Isus cu tot felul de adăugiri din partea imaginaţiei socio-istorice, propunând păstrarea înţelegerii la datele confirmate de surse, înainte de toate de Evanghelii (I.50).

Restituirea luptei cu ispitele autorul monografiei Jesus von Nazareth o face readucând în centrul atenţiei tema cristică a „împărăţiei lui Dumnezeu”: această împărăţie nu este din lumea istoriei, iar „cine urmează voinţa lui Dumnezeu nu pierde ultimul suport. Acela ştie că temeiul lumii este iubirea şi că, de aceea, chiar şi acolo unde nici un om nu-l mai poate ajuta sau nu vrea să-l ajute, el poate merge mai departe cu încredere în cel care îl iubeşte” (I, 67). Isus nu a pus evenimentele istoriei pe seama altcuiva decât a lui Dumnezeu. „Atunci când vorbeşte de împărăţia lui Dumnezeu, Isus îl vesteşte simplu pe Dumnezeu, şi într-adevăr, pe Dumnezeu ca Dumnezeu viu, care este în stare să acţioneze concret în istorie, şi chiar acţionează concret, acum” (I,85). Cu tema „împărăţiei lui Dumnezeu” Isus a pus în valoare „dinamica lăuntrică a făgăduinţelor iudaismului” timpului său (ca un „adevărat israelit”, cum se spune în Evanghelia după Ioan,1,47) şi a păşit dincoace de cadrul acestuia. Predica de pe munte, în care Isus arată calea spre „împărăţia lui Dumnezeu”, nu se lasă redusă, cum a crezut Nietzsche, la o „morală a resentimentului” câtă vreme se ia în seamă poziţia hotărâtoare a „iubirii (Liebe)”. „Adevărata <morală> a creştinismului este iubirea. Iar aceasta stă, desigur, la opusul egoismului – ea este ieşirea din sine însuşi, dar tocmai în acest mod omul ajunge la sine însuşi” (I,130).

Iubirea în care Joseph Ratzinger găseşte miezul mesajului lui Isus, aflat în comunitate cu Dumnezeu, este deschisă până la capăt spre universalitatea umană. „Isus l-a dus pe Dumnezeul lui Israel către popoarele lumii, astfel ca toate popoarele să se roage la el şi să recunoască în Scripturile lui Israel cuvântul lui, cuvântul lui Dumnezeu cel viu”(I, 149). Acesta este „fructul operei lui Isus”. „El nu a rupt cu Tora, ci a pus în lumină întregul ei sens şi a împlinit-o în întregime” (I,278). Nu avem, cu Isus, o Tora scrisă, dar avem „Tora vie” care este însuşi Isus şi înaintarea lui plină de semnificaţie şi învăţăminte dinspre botez spre crucificare şi înviere. În Isus, viaţa, învăţătura şi indicarea căii mântuirii au fost unite.

Se ştie că Isus nu s-a numit vreodată pe sine drept „mesia” şi că a folosit doar două autodesemnări: „fiul omului” şi „fiu”. În Evanghelia după Ioan lui Isus i se atribuie vorbirea despre „Fiul lui Dumnezeu”. Pe crucea răstignirii s-a scris „regele iudeilor” – încă o probă a condamnării politice a lui Isus de către romani. Joseph Ratzinger caută să lămurească ce este de fapt Isus. Răspunsul său invocă, pe lângă cele două autodesemnări folosite de Isus, consemnarea discuţiei cu contemporanii, din Evanghelia după Ioan, în care Isus spune: “Dacă nu credeţi că eu sunt, atunci veţi muri în păcatele voastre” ( 8,24). „Am găsit – scrie autorul monografiei Jesus vonNazareth – trei cuvinte în care Isus închide şi deschide misterul lui însuşi : Fiul omului, Fiu, Eu sunt. Toate cele trei cuvinte indică adânca sa înrădăcinare în cuvântul lui Dumnezeu, în Biblia lui Israel, în Vechiul Testament.Dar abia în el aceste cuvinte îşi capătă sens deplin; pe el, să spunem aşa, l-au aşteptat” (I, 406). Pe acest temei stă formula lui Petru – „tu eşti Cristos, fiul lui Dumnezeu cel viu” (Evanghelia după Matei, 16,16) – pe care creştinismul şi-a însuşit-o ca fundament.

Trădarea lui Isus de către Iuda Iscariotul – care a angajat controverse de a lungul istoriei – Joseph Ratzinger o abordează, pe baza evangheliilor, în trei coordonate. Prima este „cutremurarea” lui Isus la „Cina cea de taină”, când a anticipat că unul dintre discipoli îl va trăda. A doua este misterul în care ceea ce avea să se petreacă a fost învăluit de Isus însuşi. „Cu ajutorul cuvintelor din Scriptură el indica soarta sa şi o încadra, în acelaşi timp, în logica lui Dumnezeu, în logica istoriei sfinte” (II, 84). A treia este iubirea lui Iuda pentru Isus, voinţa pasageră de a-l proteja, regretul păcatului săvârşit şi sfârşitul voluntar când nu a mai văzut vreo lumină pentru ieşirea din situaţie.

În ceea ce priveşte aşa zisul „proces” al lui Isus, compus din prezentarea în faţa Marelui Consiliu iudeu şi transferul în mâinile lui Pilat din Pont, Joseph Ratzinger atrage atenţia, la rândul său, că nu cunoaştem dreptul practicat de saduceeni şi avem idee doar din surse de mai târziu despre practicile juridice din Sanhedrin, încât nu se poate vorbi cu siguranţă (II, 199). Datele care ne stau la dispoziţie atestă că Marele Consiliu condus de Caiafa l-a găsit vinovat pe Isus de „blasfemie” – pretenţia că este „Fiul lui Dumnezeu” şi „mesia” – dar, întrucât stabilirea oricărei pedepse era rezervată autorităţilor romane, cazul a fost transferat procuratorului. Acesta a convertit uşor un conflict religios într-unul politic, considerând că Isus, ca pretendent la rolul de mesia, pune în primejdie stabilitatea existentă (II, 207). Bultmann a avut dreptate când a observat neînţelegerea. Pilat şi-a dat seama că Isus nu este de fapt un pericol pentru autorităţi şi că disputa în jurul lui este, în fond, religioasă, dar, „în cele din urmă, la el, angoasa pentru carieră a fost mai puternică decât teama de puterile divine” (II, 220), pe care, măcar în calitate de sceptic, nu le excludea.

Ce a spus Isus pe crucea răstignirii şi cum s-a văzut pe sine umilit cu desăvârşire rămâne unul dintre capitolele dificile, dar foarte importante ale jesusologiei. Sunt indicii că a spus: „Tată, iartă-i, căci nu ştiu ce fac!”, dar, aşa cum relatează Matei şi Marcu, după nouă ore de la răstignire, Isus a strigat: „Dumnezeul meu, Dumnezeul meu, de ce m-ai părăsit?”, reluând un cunoscut vers din Psalmi. S-a încheiat oare viaţa lui Isus în această resemnare? Întrebarea nu este nouă, dar astăzi teologii o pun mai acut. Răspunsul lui Joseph Ratzinger este că aici „nu este un strigăt de resemnare. Isus rosteşte în rugă marele psalm al suferindului Israel şi preia astfel în sine întreaga suferinţă nu numai a Israelului, ci a tuturor oamenilor acestei lumi, care suferă ca urmare a ascunderii (Verborgenheit) lui Dumnezeu…. El se identifică cu suferindul Israel, cu oamenii care suferă în condiţiile obscurizării lui Dumnezeu, el preia în sine strigătul lor, nevoia lor, întreaga lor neputinţă şi le transformă, în acelaşi timp” (II,238). Pe de o parte, argumentează Joseph Ratzinger, strigătul într-o situaţie extremă este semnul siguranţei că există un răspuns al lui Dumnezeu, pe de altă parte, psalmii au, cum se ştie de multă vreme, un „subiect corporativ”, nu unul individual.

Joseph Ratzinger abordează cu aceeaşi cuprinzătoare informaţie istorică şi clarviziune teologică problema mormântului gol şi a învierii lui Isus. El aduce şi aici o perspectivă nouă, alimentată de multiple argumente. „Pe de o parte – scrie el – Isus nu s-a întors în existenţa empirică de care ţine legea morţii, ci trăieşte din nou în comunitate cu Dumnezeu, sustras pentru totdeauna morţii. Pe de altă parte, este important că întâlnirile cu cel înviat sunt altceva decât episoade interioare sau experienţe mistice – ele sunt întâlniri reale cu cel viu, care are într-un mod nou trup şi rămâne legat de trup” (II, 293). Sub acest aspect, conchide Joseph Ratzinger, se cer corectate chiar unele formulări din Scripturi.
Monografia Jesus von Nazareth se încheie oarecum neaşteptat cu un volum, al treilea, consacrat „istoriilor copilăriei lui Isus”. În acest fel, Joseph Ratzinger a căutat să prindă în arcul temporal al cercetării sale toate izvoarele ce-l privesc pe tânărul venit din Galileea la Ierusalim, spre a vesti „împărăţia lui Dumnezeu”. Evangheliile canonice sunt examinate cu perspicacitate în părţile ce consideră originea, copilăria şi adolescenţa lui Isus. Întrebarea pe care Pilat din Pont i-a pus-o celui pe care avea să-l condamne la răstignire, „de unde vii?”, capătă, de asemenea, răspuns.

Joseph Ratzinger apelează din nou la istorie pentru a dezlega probleme teologice, printr-o abordare ce are două coordonate. Prima este luarea în seamă a structurii credinţei creştine. „Isus nu s-a născut şi nu a apărut în undeva-ul mitului. El aparţine unui timp ce se poate data în mod exact şi într-un spaţiu geografic desemnat cu precizie. Universalul şi concretul se ating unul pe altul. Prin el, logosul sensului creator al tuturor lucrurilor a intrat în lume” (III, 74). A doua constă în folosirea adecvată a istoricităţii. Precum în evanghelii, nu este vorba de a îmbrăca meditaţii în haina istoriilor, ci invers, de a relata cu acurateţe istorii ce pun în mişcare meditaţia. Ca exemplu, „Matei ne relatează o istorie reală, gândită şi semnificată teologic, şi ne ajută astfel să înţelegem mai adânc misterul lui Isus”(III,126).

O monografie neobişnuit de amplă, ce promovează o optică personală asupra componentelor unui subiect grandios, despre care s-a scris enorm şi în dreptul căruia interogaţiile sunt departe de a se închide, stârneşte nu doar un interes foarte larg, ci şi reacţii, unele severe. Imediat după publicarea primului volum al cărţii Jesus von Nazareth, teologi şi sociologi de diferite afilieri au avut păreri opuse: pentru unii această monografie este explicitarea mai mult decît oportună a bazei credinţei creştine, pentru alţii, ea nu ar fi decît formularea apodictică a vederilor nu doar ale unui autor, ci ale unei autorităţi pontificale (vezi eclectica şi pe alocuri superficiala carte „Jesus von Nazareth”kontrovers. Rückfragen an Joseph Ratzinger, Lit Verlag, Berlin, 2007). Eu cred că trebuie venit dincoace de discuţia despre personalitatea eclesială, desigur neobişnuită, a lui Joseph Ratzinger, spre monografia sa. Mai cred că efortul său de a arunca punţi de legătură între cercetarea istorică şi hermeneutica credinţei este salutar. După cum articularea, din materiale istorice şi sistematice, a unei abordări cuprinzătoare a lumii actuale în termenii specializărilor sale, teologia şi filosofia, este binevenită. Nu cred, însă, că Joseph Ratzinger a spus ultimul cuvînt în cele două materii. Într-adevăr, cu toate că vrea să valorifice cercetarea istorică, folosirea acesteia este parcimonioasă şi se opreşte cronologic prea devreme, aproape întreaga argumentare istorică lăsând-o pe umerii evangheliilor. Acest fapt nu poate fi imputat nicidecum, aşa cum unii încearcă, abordării concepute de Joseph Ratzinger, ci mai curând fatalelor limite umane ale realizării acesteia. Cu Jesus von Nazareth Joseph Ratzinger a dat o nouă monografie monumentală a originii creştinismului, care face bilanţul unei epoci şi deschide o alta.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Andrei Marga 582 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.