Impostura între semnatari şi protestatari

Era la începutul anilor ’80. Auzeam în jurul meu, aproape zi de zi, vorbele „Bun ce-o fi, mâncăm ce-o fi!”. Alimente se găseau doar ca premii speciale după câteva serii de turnire şi lupte corp la corp, pentru mărfuri alimentare, vestimentare etc. În acest timp, secretarul de partid trecea, cu maşina fabricii pe care o stăpânea, în drum spre a treia friptură şi l-am auzit spunând în batjocură: „Ia uite ce se împing ăştia la sângerete! Ce mă distrează când îi văd pe proşti!”. Iar viaţa lui mergea mai departe, teribil de paralelă cu a acelora pe lângă care tocmai trecuse, el fiind hrănit de gospodăria de partid şi întreţinut periodic de curve.

Apoi mai erau secretarii cu propaganda. Ăştia se ocupau de scriitori, de alde d’ăştia, care trebuiau să scrie pentru Partid. În vremea aceea „Partidul era în toate”, după cum spunea un celebru vers. Secretarul avea grijă să fie aşa şi mai ales să primească nou-veniţi. Tineri sau mai vârstnici, care voiau carieră, o viaţă uşoară sau să meargă la curve de lux, băteau la uşa Partidului. Cei mai conta dacă Partidul le avea pe toate! Agăţarea se realiza pe două faze: prin Partid şi prin Servicii. De fiecare dată, înainte de a primi semnătura oferită de noul intrat în sistem, secretarul cu propaganda îi spunea şoptit: „Odată intrat, demisia ţi-o dai pe catafalc! Semnezi?”. Semnatarul făcea ochii mari, pareau cuvinte neobişnuite, nefireşti, la dracu’ cu tot, „partidul e în toate” – spunea un celebru vers; partidul dă de toate, o semnătură şi atât, ce demisie? Demisie de la trai îmbelşugat? De la toate porţile larg deschise carierei, şi asta repede, doar pentru tine, şi totul numai pentru o semnătură?! Ce întrebare prostească. Cum să demisionezi din aşa ceva?! Cine ar face-o? Se gândea novicele şi răspundea zâmbind stângaci: „Da!”. Şi secretarul cu propaganda zâmbea la rândul lui, privind plecarea noului intrat în sistem. Atunci deschidea un dosar, îi trecea numele pe el, şi începea supravegherea faptelor şi, mai ales, determinarea unora dintre ele.

Pentru început, totul era foarte frumos. Băiatul ăsta, poet să zicem, lăuda partidul, şi pe membrii săi eroici, pe muncitori, pe activişti, pe ţărani şi multe altele. Iar el primea casă, frigider, mobilă, televizor. Nu stătea desigur la coadă pentru alimente, mânca pe nimic la Uniune şi putea publica orice, numai din când în când, şi ceva pentru Partid, pentru secretarul său general.

Şi aşa treceau ani. În sistem paralel-alternativ. Unii, majoritatea, se luptau pe sângerete, pe copite de porc şi tacâmuri ostenite, trăiau „aidoma muştelor”, cum spunea vagonetarul I.D. Sîrbu, iar ceilalţi, semnatarii, politrucii culturii şi sclavii lor, aveau îmbelşugare, notorietate, vacanţe plătite în case de creaţie etc. Şi când treceau foarte mulţi ani, în această poveste de viaţă foarte frumoasă, au început să se obişnuiască cu ea şi s-au simţit dintr-odată puternici, curajoşi, independenţi.

Iar limba, de prea bine şi de prea bun în toate, încăleca alte cuvinte, mai timid la început, apoi, mai hotărât şi, în cele din urmă, a devenit protestatară. Unii ar numi asta amnezie, uitare a punctului de plecare. Şi când independenţa a trecut de la cuvânt la gest, la atitudine, poetul semnatar al adeziunii faţă de Partid era chemat şi i se reaminteau momentul semnării Pactului şi semnificaţia lui, de care poate s-a uitat sau s-a îndepărtat negreşit de mult.

Este şi cazul poetului Dan Deşliu, slujitor proletcultist şi, din semnatar, într-un târziu, s-a trezit protestatar! Dar ceva aici nu funcţionează! Pentru că ceea ce impune definitiv, fără echivoc, este alegerea dintâi. Când semnezi nu mai ai voie să devii protestatar. Iar demisia se dă pe catafalc! Iar Deşliu a fost avertizat. Din nou. Secretarul cu propaganda i-a spus frumuşel, în faţă: „Dane, nu uita că te-ai înfruptat!”. Iar mai apoi a murit înecat. În Marea Neagră.

Partidul are politica lui: te umflă în pene, dar cu condiţii, „tu nu sufli în faţa noastră”.

Şi astăzi avem o sumedenie de semnatari, mai vechi sau mai noi. Semnatari care, uneori, mai joacă prost cartea protestatară. Când semnezi şi apoi de înfrupţi din ce îţi dă partidul, ceea ce muritorii de rând nici nu visează, nu ai dreptul, moral cel puţin, să devii contestatar al celui care ţi-a dat tot: carieră, notorietate, protecţie şi sprijin în toate. Prima alegere este definitivă. Unii au semnat ca Deşliu, iar alţii nu au semnat şi au fost marginalizaţi, precum poetul Ion Barbu.

Cazul fraţilor Cioculescu este cel mai frapant. Şerban Cioculescu încasa pe un articol angajant ideologic salariul unui muncitor pe o lună, în timp ce fratele său, Radu Cioculescu, talentat traducător (l-a tradus pe Marcel Proust, numai primele două volume, apoi a murit), dar şi scriitor, a preferat puşcăria, unde a şi murit. De ce? Pentru că nu a vrut să semneze adeziunea faţă de Partid! Nu a vrut să fie semnatar! Ce să mai spunem de Radu Gyr!

Dintre mai noii semnatari, sclavi ai unor mari stalinişti şi turnători de prima mână, cum a fost O.S. Crohmălniceanu (fugit în străinătate după 1990, deşi ţara scăpase de comunism!), se numără şi Cărtărescu. Cărtărescu făcea sluj marelui stăpân Crohmălniceanu, de la servietă la pantofi. Dar Cărtărescu a lucrat pe mai multe capete: şi cu Crohmălniceanu, dar şi cu Ion Dodu Bălan. Dar nu de capul lui, ci cu îngăduinţa Partidului. Probabil tot din îngăduinţa Partidului visează la Premiul Nobel. Numai că una este să ţi se îngăduie, şi alta este să şi poţi.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Adrian Majuru 530 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.