În 1996, candidaţii la alegeri erau evaluaţi după capacitatea de a face reformă, iar în urmă cu zece ani, reforma mai era pe agenda guvernului. Tranziţia de la socialismul oriental la societatea deschisă a inclus de la început reforme pentru intrarea în Uniunea Europeană şi în NATO, încât deviza era la ordinea zilei. Educaţia şi formarea profesională au fost, graţie reformării, în 2000, primul capitol închis în negocierile de la Bruxelles, iar guvernele Isărescu şi Năstase au izbutit, succesiv, negocierea celorlalte capitole, până în 2004.
Între timp, reformele din ţara noastră s-au împotmolit. Referinţa la ele este acum doar nominală. Explicaţia opririi reformelor în România ultimei decade rezidă în cel puţin patru cauze.
Prima este lipsa competenţei în a concepe reforme. După 2004, s-a reluat obiceiul lui Ceauşescu de a numi nepricepuţi în posturi de decizie, de această dată sub pretextul „sângelui proaspăt”, cum s-a spus cu emfază. Astăzi, în faţa crizei grave în care a fost adusă ţara, se poate spune că „întinerirea” forţată (căci cei ulterior născuţi vin oricum pe scenă!) nu a dat rezultate, ea nefiind – cum mulţi şi-au dat seama de la început – decât o ideologie a înlăturării rivalilor. Câtă vreme noii decidenţi sunt recrutaţi nu dintre vârfurile profesionale, cu merite civice, ale noilor generaţii, ci mai ales din rândul celor cu pregătire precară, obţinută în condiţii îndoielnice, favorizaţi însă de cârdăşiile politice, nici nu putea fi altfel. Deocamdată, venirea pe scenă a unor noi generaţii nu a adus cu sine soluţii mai bune. Se confirmă încă o dată că valoarea persoanelor nu este o chestiune de vârstă, ci ţine de pregătire, cultură şi devoţiune civică, luate la un loc.
A doua cauză o constituie erorile de concepere a reformelor. Acum se înţelege uşor – ceea ce destui au spus la timpul potrivit – că, de pildă, privatizarea unităţilor economice trebuie însoţită de obligaţii de investiţie, precum în alte ţări. Or, în locul investiţiilor, avem, în prea multe locuri, o deşertificare economică. Până şi în negocierile de aderare reprezentarea ţării a fost lacunară (de exemplu, omiterea unui milion de hectare la subvenţionare sau cote de producţie prea reduse). În definitiv, nu se poate cere populaţiei să aplaude reforme dacă măsurile sunt prost gândite şi duc la şomaj şi sărăcie. Peste toate, priceperea de a elabora proiecte, de a aborda sistematic economia sau orice alt sector şi de a anticipa consecinţe este slabă printre decidenţi.
A treia cauză a opririi reformelor o reprezintă revenirea în forţă a vechilor năravuri. Când îţi dai seama că achiziţiile publice se fac la preţuri umflate, când vezi că promovarea în roluri publice a rudelor ia amploare fără precedent, când diversiunile se ţin lanţ pentru a nu se discuta vreo problemă până la capăt, te simţi dezarmat. Corupţia, nepotismul şi „oportunismul bizantin” (cum spunea Virgil I. Bărbat, în Dinamism cultural, 1926, iar Hugh Seton-Watson, cu Eastern Europe between the wars, 1945, trăgea semnalul de alarmă!) macină din nou trupul unei ţări în care se invocă, aproape ritual, potenţialul ei aparte.
A patra cauză a împotmolirii reformelor în România a fost absenţa presiunii externe. Nu se justifică, după opinia mea, generalizarea conform căreia România ar face reforme doar sub presiune din afară şi nici aceea că mereu altora li s-ar datora situaţia din ţară. Este însă un fapt că, atâta vreme cât în faţă a fost ştacheta Uniunii Europene, a existat o preocupare pentru reforme şi că, după aderare, acestea s-au oprit. Au mai avut loc schimbări, dar reformele propriu-zise au încetat. Uniunea Europeană, intrată în criza financiară începută în 2008 şi preocupată mai mult de extindere decât de integrare, nu a mai examinat riguros situaţia din ţările Europei Centrale şi Răsăritene, iar când, totuşi, şi-a spus părerea, s-a luat după rapoarte interne prea puţin eliberate de patimi. Pe de altă parte, România s-a trezit brusc şi insuficient consolidată în competiţia din uniune, iar decidenţii ei nu înţeleg nici acum că problema nu este să bifezi participări la reuniuni, ci să promovezi soluţii elaborate şi dezvoltări proprii într-o interacţiune cu forţe exersate.
După promiţătoarele iniţiative reformatoare de la sfârşitul anilor nouăzeci, România a redevenit „ţara de la urmă”, slab productivă, prinsă în marasmul conflictelor meschine şi cu dorinţă de emigrare a populaţiei în creştere. Ea nu are însă altă cale pentru a-şi reveni decât reforma.
La propriu, reformă înseamnă schimbarea unui sistem prin măsuri convenite. Nu este reformă o schimbare punctuală, de genul privatizării unei unităţi sau al reducerii personalului sau al desfiinţării unei camere a Parlamentului. Concretismul – adică substituirea imperativului de schimbare a sistemului cu măsuri izolate, de efect momentan – nu este politică a reformei. Pe lume se fac multe schimbări, dar reformele sunt rare şi numai atunci când ating sistemul însuşi.
Mai are nevoie România de reforme? Se poate replica, oricărui răspuns negativ, că de la proprietate privată, la economie competitivă este încă o distanţă de parcurs, ca şi de la pluralism la democraţie, de la individualismul libertăţii la comunitatea raţională de viaţă şi de la statul de drept la triumful dreptăţii în litigii. Avem în jur sărăcie în creştere, împreună cu îmbogăţiri uimitoare. Dreptatea se atinge rareori, chiar dacă justiţia este televizată. Avem instituţii deturnate de la sensul lor, deşi trăim în pluralism. Cultura civică este sumară, cu toate că suntem o societate deschisă. Din aceste raţiuni, ca şi din numeroase altele, reformele rămân indispensabile, dacă în România se vrea nu doar să se supravieţuiască, ci şi să se trăiască avantajele epocii.
La noi se abuzează astăzi de termeni. Bunăoară, s-a făcut tapaj de aşa-zisa „reformă a statului” – gândită simplist ca reducere a efectivului de parlamentari, suprimare a unei camere a Parlamentului, concediere de personal şi tăiere de venituri. Nimeni nu a precizat vreodată concludent în ce constă această reformă. Sau, o altă ilustrare a abuzurilor semantice, schimbarea sistemului de finanţare a sănătăţii, ba chiar introducerea cardului respectiv, sunt date drept „reformă a sănătăţii”, în vreme ce tratarea unui bolnav care nu are bani a devenit o odisee. Un alt exemplu, supravegherea electronică la examene, mai nou şi a activităţilor în clasă ale elevilor, sau adoptarea fără dezbatere a unei legi eronate se dau drept „reformă a educaţiei”, în timp ce dezorientarea ce a rezultat are puţine analogii în trecut. Iar lista abuzului de termeni se poate prelungi.
Dincoace de toate, însă, şi în România trebuie să se asume diferenţele dintre reforme. Una este, de pildă, „reforma de recuperare” – adică revenirea la economia de piaţă şi pluralismul politic, cu corelatele lor nenumărate, ce s-a făcut îndată după 1989, alta este „reforma de sincronizare”, cu noile niveluri atinse de lumea modernă, şi cu totul alta este „reforma de înfruntare a globalizării”. La ordinea zilei sunt acum aceste două reforme din urmă, încât agenda măsurilor ce trebuie concepute este încărcată şi devine şi mai încărcată, cu fiecare întârziere.
În aceste coordonate, o reformă a statului, de pildă, are sens. La Bucureşti, ea a fost confundată obsesiv şi greşit, ani la rând, cu denunţarea „statului social”. Se poate gândi, desigur, o restructurare a „statului social” (de exemplu, alte mecanisme de prelevare a impozitelor şi de redistribuţie), dar nu dă rezultate nicăieri în Europa abandonarea „statului social”. Cum spunea convingător arhiepiscopul de München – Freissing (vezi Reinhard Cardinal Marx, Das Kapital. Ein Plädoyer für den Menschen, Knaur, München, 2010), renunţarea la „statul social” ar antrena revenirea conflictelor sociale ale secolelor trecute, cu întreg cortegiul lor de neajunsuri şi riscuri, de care, între timp, continentul nostru s-a emancipat în mod salutar.
La drept vorbind, reforma statului român de astăzi ar putea fi fructuoasă pe direcţia incomparabil mai fecundă a descentralizării şi lărgirii spaţiilor de iniţiativă cetăţenească, curmării ineficientei birocraţii, recrutării de oameni de valoare ca decidenţi, tripartiţiei efective a puterilor, controlului asupra reprezentanţilor şi realizării unei democraţii care nu are de a face nici cu democraţia autoritară a ultimei decade şi nici cu populismul ce a precedat-o de aproape. De prisos să mai spun cât de urgente sunt reformularea legilor organice şi legiferările în noi domenii (de exemplu, cel al răspunderii aleşilor sau cel al proprietăţii intelectuale). Nu este stat modern fără democraţie, care este mai mult decât organizarea periodică de alegeri libere. Nu este modernitate fără ocuparea prin competiţie deschisă a funcţiilor în serviciile interne şi externe ale ţării.
Nu se va putea crea, ca să ilustrăm din nou, o economie competitivă dacă nu intervine o reformă a vieţii economice ca sistem. O asemenea reformă include reindustrializarea, refacerea sistemului autohton de bănci, creditarea stimulativă, legarea cu cercetarea ştiinţifică, crearea reţelelor de export, consolidarea pieţei interne, mărirea consumului, radicala ameliorare a transporturilor. Austeritatea şi restricţiile bugetare nu sunt reformă şi, singure luate, nu vor pune economia în mişcarea mult aşteptată.
Justiţia nu va fi parcurs reforma în România cât timp aceasta este gândită doar pentru a lovi o parte a societăţii de către alta. În fapt, libertăţile şi drepturile se cuvin reunite explicit în legislaţie cu demnitatea umană, numirea magistraţilor trebuie scoasă de sub autoritatea oricărei persoane, legile trebuie redate spre formulare juriştilor, pregătirea magistraţilor are nevoie de punerea în acord cu ceea ce fac ţările de referinţă în materie, procedurile se cer actualizate. Nu este justiţie independentă prin aceea că se interzic opinii despre activitatea instanţelor. Justiţia este indiscutabil independentă atunci când soluţiile speţelor se adoptă fără altă presiune decât cea a dreptăţii.
Educaţia nu este în reformă dacă singurele măsuri sunt cele pe care le poate lua poliţia sau care au nevoie de intervenţia procuraturii. Dacă nu se clădeşte pe interesul de cunoaştere al elevilor şi studenţilor, dacă se iau ca bază teorii depăşite în evoluţia antropologiei, dacă nu există capacitatea de a concepe sistemul ca sistem, dacă desemnările în funcţii şcolare sau universitare cultivă supuşenia, dacă criteriile de evaluare sunt alese după sărăcia de idei a decidenţilor, atunci nu rezultă nici o reformă, ci cel mult o nesfârşită agitaţie stearpă.
În 1996, electoratul României venea la urne pentru a alege în funcţie de urgenţa reformelor şi de priceperea de a le promova. Astăzi, urgenţa este din nou mare, doar că între timp priceperea a scăzut. O reformă a înseşi recrutării decidenţilor a devenit condiţia reformelor din societate. Această reformă nu se atinge cu mai puţină democraţie, cum se iluzionează unii, ci numai cu mai multă. Este vorba însă de o democraţie care restabileşte deliberarea publică şi denunţă confuzia organizată a valorilor, în care s-a prăbuşit societatea românească, recunoscând pregătirea, cultura şi meritele civice dincolo de graniţele cârdăşiilor ce au ajuns să o controleze.
www.andreimarga.eu
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.