Un ballo in maschera cu o scenografie strălucitoare
O nouă producţie cu Un ballo in maschera de Verdi, care a avut premiera în această vară la Verona, în regia lui Pier Luigi Pizzi, într-o versiune mai curând „americană”, se impune prin frumuseţea montării. Acţiunea este plasată în Boston, dar nu în secolul al XVII-lea, cum indică libretul, ci la sfârşitul secolului al XVIII-lea, neoclasic şi monumental.
Regizorul evocă viaţa facilă şi lipsită de griji a elitei din Boston, în momentul Boston Tea Party de 1773, actul de protest politic al coloniştilor americani împotriva Marii Britanii. Costumele somptuoase animă scena, gândită cu o mare claritate. Este ca un spectacol conceput de un decorator-arhitect-regizor, care beneficiază de o unitate perfectă între toate elementele sale constitutive, ale căror intenţii se completează armonios.
Elisabeta Fiorillo în Un ballo in maschera
În centrul scenei se află un fel de portic alb semicircular, cu o colonadă dublă. Rotindu-se şi cu o terasă, el serveşte acţiunilor ce ţin de sfera publică, degajând în acelaşi timp vastul spaţiu central al scenei, unde oficiază Ulrica, într-o scenă de mister demnă de Cagliostro şi unde se desfăşoară balul final.
În cele două laturi, structuri similare, mai mici, sunt rezervate sferei private, biroul lui Riccardo la stânga şi salonul lui Renato la dreapta. Rotindu-se, ele devin, când este nevoie, pavilioane ale unei grădini umbrite. Acest dispozitiv prezintă multiple puncte de interes: clarifică acţiunea şi servesc de amplificator al vocilor în scenele intimiste. O combinaţie de frumuseţe şi eficacitate.
De un puternic impact vizual, dispozitivul este completat, în timpul balului, de spectaculoase focuri de artificii.
Un Ballo in maschera în regia lui Pier Luigi Pizzi
Pier Luigi Pizzi acţionează, ca şi în alte dăţi, mai curând ca scenograf decât ca regizor. El a oferit, totuşi, o analiză psihologică a personajului lui Riccardo, aristocrat care vede în Antichitate modelul unei Republici libere şi puternice şi care este cuprins de melancolie din cauza imposibilităţii de a ajunge la armonia ideală şi de a-şi trăi dragostea pentru Amelia. Dar soliştii s-au mulţumit cu poze stereotipe, iar mişcările corului au fost destul de imprevizibile.
Tânărul dirijor Andrea Batistoni, cu un real talent, s-a aflat la pupitrul Orchestrei, care a cântat corect, relevând un real instinct teatral.
Cu timbrul lui solar şi frazarea de înaltă şcoală, Francesco Meli se dovedeşte cel mai bun Riccardo al momentului. În ceea ce îl priveşte, Luca Salsi, în rolul Renato, a atras atenţia, deşi caracterizarea personajului a fost mai curând sumară. Ca şi în Aida, unul dintre rolurile sale fetiş, Hui He s-a impus în Amelia, prin cântul solid, bine condus. Serena Gamberoni este un Oscar strălucit atât pe plan vocal, cât şi scenic, după cum scrie acelaşi Paolo di Felice.
Tristan şi Isolda, la Florenţa
Tristan şi Isolda în regia lui Stefano Poda
O remarcabilă montare cu Tristan şi Isolda de Wagner, care a deschis în primăvară Festivalul Maggio Musicale Fiorentino, aflat anul acesta la ultima sa programare în cadrul Teatro Comunale din Florenţa, atrage atenţia criticii şi a publicului.
Este un titlu iubit de excepţionalul dirijor Zubin Mehta, care a dirijat, de-a lungul carierei sale, în mod regulat această operă, mai ales la Florenţa, în 1999, în regia lui Kalus Michael Grüber, cu Deborah Polaski şi Ben Heppner în rolurile titulare. Prezenţa lui la pupitru a fost unul dintre punctele forte ale noii producţii.
O montare spectaculoasă în Tristan şi Isolda în regia lui Stefano Poda
Evitând violentele contraste dinamice, Maestrul a creat o tensiune ascendentă în fosă, într-un inexorabil crescendo de nelinişte şi dorinţă care, odată ajunse la paroxism, nu puteau sfârşi decât în uitarea morţii. Sonorităţile calde şi dense ale orchestrei servesc admirabil lectura operei, caracterizată şi printr-un legato ideal de fluid, o claritate exemplară a punerii în valoare a detaliilor instrumentale şi o uşurinţă excepţională a ţesutului sonor.
Regizorul Stefano Poda a semnat un spectacol ce se constituie într-o călătorie în inimile protagoniştilor. O poveste continuă a sentimentelor. Creaţia lui Poda se remarcă şi prin efectele de lumină excepţionale. Fiecare scenă devine practic o operă picturală, un tablou în sine. Un critic aprecia că „dacă acest spectacol ar fi fost un film, ar fi primit în mod sigur o nominalizare la Oscar pentru imagine”.
Decorul este format dintr-o enormă platformă. Plutind deasupra scenei, aceasta este străpunsă la mijloc şi prevăzută cu un parapet. Căzând neîncetat din centru în timpul uverturii, grăunţe de nisip se strâng pe sol, formând un mic munte. Efectul vizual este reuşit mai ales datorită eclerajului sofisticat. Simbolistica acţiunilor paralele de pe scenă este însă mai puţin clară, ca în cazul figuranţilor care apar din trape pentru a se roti lent în jurul personajelor. E greu de spus dacă sunt fantome ale trecutului, cum s-ar putea crede.
Tristan şi Isolda la Firenze
Deşi remarcabilă, distribuţia n-a evoluat, după părerea criticilor, la acelaşi nivel. După ce a abordat roluri de mezzo-soprană, Lioba Braun s-a lansat, în 2013, în rolul Isoldei, la Vlaamse Opera din Anvers. Vocea ei este bogată şi sonoră, dar se simte efortul în atacarea acutelor, compensat însă de frumuseţea frazării şi de prezenţa scenică.
Mai puţin incisiv, Torten Kerl este un Tristan puţin cam static.
Timbrul clar al Juliei Rutigliano creează un contrast neobişnuit între Isolda şi Brangäne. S-a impus Stephen Milling, în rolul Marke, iar Martin Gantner a oferit un Kurwenal intens şi stilat, în faţa unui sesizant Melot, întruchipat de Kurt Azesberger.
Cavalleria Rusticana, un spectacol frumos, linear, rafinat şi elegant
Scenă din Cavalleria Rusticana
O altă premieră ce s-a bucurat de aprecierea publicului a fost Cavalleria Rusticana, opera lui Pietro Mascagni, în regia lui Mario Pontiggia, avându-l la pupitru pe Giampaolo Bisanti.
În parfumul florilor de portocal şi mirosul ficuşilor de India, care duc spre ţărmul mării, se aude o harpă, o voce îndepărtată care intonează o serenadă de dragoste. Aşa începe Cavalleria Rusticana. Spaţiul public al pieţei este delimitat de spaţiul unei biserici baroce, care reprezintă punctul de referinţă al vieţii sociale a acestui mic orăşel. Acţiunea are loc într-o duminică de Paşte. Regia lui Mario Pontiggia este concentrată pe triunghiul Santuzza, Lola, Mamma Lucia, îndrăgostite, fiecare în felul său, de acelaşi unic bărbat, Turridu. La sfârşit, numai sângele este cel care va spăla maşina păcatului, lăsând un loc gol în viaţa celor trei femei. Spectacolul lui Mario Pontiggia aduce cu un atavic univers grecesc prezent în Sicilia. Melodiile din Cavalleria Rusticana au intrat şi fac parte din repertoriul popular italian: dragoste, gelozie şi răzbunare mortală. Turridu a fost interpretat de Sergio Escobar, tânărul tenor spaniol cu un timbru extraordinar, trezind ropote de aplauze cu aria S’io non tornassi, un adio mamei. Lucio Gallo reuşeşte să fie un Alfio credibil, Lola este interpretată cu senzualitate de Martina Belli. Nu la fel de fericită, interpretarea Cristinei Melis în rolul Mammei Lucia. La fel, Elena Traversi în rolul Lolei nu este convingătoare.
Premiera din 1890 a Cavalleriei Rusticana, la Teatro Costanzi, din Roma
Extraordinar Corul Maggio Fiorentino, condus de Lorenzo Fratini.
Cavalleria Rusticana s-a aflat în tandem cu baletul La luce nel tempo, în coregrafia lui Francesco Nappa. ”Unde e multă lumină, lumina este mai neagră”, spunea Goethe. Obscuritatea unor piese simfonice de Joseph Haydn îmbrăţişează această viziune.
Luce nel tempo în coregrafia lui Francesco Nappa
Fiecare mişcare îţi oferă acel sentiment de a transmite bucurie, melancolie, pasiune, durere, din care transpare lumina. Corpurile balerinilor fuzionează cu armonia nopţii lui Haydn. Excelentă Orchestra Maggio Musicale Fiorentino sub bagheta lui Giampaolo Bisanti, care a obţinut un sunet rotund şi strălucitor.
Aplauze din partea unui public tânăr, ceea ce înseamnă că producţiile secolului al XIX-lea pot să-l impresioneze.
Repetiţiile pentru Tristan şi Isolda
Se anunţă pentru începutul lunii decembrie o premieră absolută fastuoasă cu Tristan şi Isolda în coregrafia lui Giorgio Mancini, unde în universul nopţii se vor scufunda vise, iubiri, senzualităţi până la pasiunea distructivă a celor doi protagonişti în moarte. ”Când mi-am imaginat pentru prima dată această creaţie coregrafică pe muzica lui Wagner, m-am gândit la această pereche de dansatori magnifici, Dorothée Gilbert şi Mathieu Ganio, pe care i-am descoperit la un concurs la Opera din Paris”.
Limbajul coregrafiei aduce cu coregrafia tradiţională, focalizată pe o mişcare lejeră.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.