Impresioniştii: De la Monet la Mary Cassatt, de la Pissarro la Morisot, de la Sisley la Cézanne, de la Renoir la Degas şi Monet…

Pentru colecţionari, cumpărarea operelor de artă este o pasiune puternică. La începutul secolului al XX-lea, mulţi dintre ei au dorit ca, după dispariţia lor, colecţiile să rămână intacte şi au decis să le doneze comunităţii pentru a fi păstrate ca atare în locuinţele lor. S-au deschis astfel la Paris muzee purtând numele fondatorilor lor: Henri Cernuschi, Camando, Edouard André şi Nelie Jacquemart, Ernest Cognac şi Marie-Louise Jay.

Este şi cazul unui minunat muzeu, “Marmottant Monet”. Reşedinţa particulară a lui Paul Marmottan, un pasionat de epoca Empire, a fost lăsată Academiei de Arte Frumoase, la moartea sa în 1932, şi şi-a deschis porţile pentru public în 1934. Beneficiind de donaţii de excepţie, el şi-a dublat colecţiile de-a lungul unui secol şi s-a specializat în Impresionism. Au intrat în fondurile sale lucrarea “Impresie, răsărit de soare” şi colecţia doctorului Georges de Bellio, medicul personal al lui Edouard Manet, iar Michel Monet, ultimul descendent al pictorului Claude Monet, a numit muzeul legatarul său universal, aici formându-se primul fond mondial de opere ale artistului, însumând 100 de tablouri. Din această perioadă datează şi construirea sălii de la subsol, concepută de arhitectul Jacques Carlu, pentru a primi operele de mari dimensiunii, mai ales “Nuferii”.

Descendenţii lui Berthe Morisot au dat şi ei dovadă de generozitate… Şi fondurile s-au îmbogăţit constant. În 1980, Daniel Wildenstein a lăsat muzeului o colecţie de manuscrise miniate, tot aici a intrat şi colecţia de pânze postimpresioniste colecţionate de Henri Duhem şi Mary Sergeant, în 1987 şi apoi, în 1996, fondul Denis şi Annie Rouart, cuprinzând pânze de Manet, Degas, Renoir şi 100 de creaţii ale lui Berthe Morisot.

Istoria “Muzeului Marmottant Monet” este una de familie şi o aventură umană. Operele expuse aici povestesc vieţi şi pasiuni.

Pentru a celebra 80 de ani de existenţă a muzeului, a fost deschisă expoziţia “Les Impressionistes en privé. Cents chefs-d’oeuvres de collections particulières”, care reuneşte 100 de capodopere din colecţii particulare, o expoziţie-omagiu adus colecţionarilor fără care muzeul n-ar fi existat. Sunt etalate 80 de picturi, 20 de desene, provenind din 51 de colecţii particulare, unele neexpuse de foarte multă vreme, ca “Plajă la Benerville”, de Boudin sau “Peisaj din Trouville” şi “Plopi, toamna” de Monet, dar şi “Mica dansatoare de 14 ani” de Degas şi sculpturi de Rodin, cum ar fi o teracotă “Gânditorul”. Piesele sunt semnate de Corot, Boudin, Jongkind, Manet, Bazille, Monet, Renoir, Degas, Morisot, Sisley, Pissarro, Guillaumine, Cassatt, Gonzales, Caillebotte, Cézanne şi Rodin, oferind o panoramă a curentului.

Este de fapt vorba despre o dublă aniversare, pentru că în 2014 se împlinesc 140 de ani de la prima expoziţie a pictorilor impresionişti.

“Marmottant este o casă-muzeu, un muzeu al colecţionarilor. Istoria artei nu se face fără pasiune şi nici muzeele”, afirma Marianne Mathieu, directorul adjunct al instituţiei şi comisarul expoziţiei.

Tezaure aflate încă în proprietate privată

Gustave Caillebotte, Grădină la Petit-Gennevilliers

Expoziţia începe cu un ansamblu de caricaturi de Monet, realizate când avea 18 ani, care n-au mai fost niciodată văzute de public. Tot o operă inedită a artistului este şi “Pe plajă la Trouville, hôtel Roches Noires”, datând din 1870. Ultima piesă este o “Grădină la Giverny”.

Parcursul este cronologic şi tematic, de la premizele impresionismului până la deplina înflorire, către 1874. Este abordată apoi perioada 1880-1890, când grupul artiştilor impresionişti s-a dispersat, lăsând loc dezvoltării geniului creator al fiecăruia dintre ei. În sfârşit, creaţia ultimă a unor maeştri ca Renoir, Pissarro, Sisley şi Monet, care se situează oarecum dincolo de impresionism, deschizând drumul către arta modernă. Parcursul este punctat de momente forte, adevărate pepite descoperite la colecţionari.

Prima parte a expoziţiei se termină cu o schiţă în ulei “Bar la Folies Bergère” de Manet. Urmează ultimul mare tablou al lui Bazille rămas în posesie particulară, “Terasa Meric” din 1867. Printre peisaje merită amintite pânze rare din perioada impresionistă a lui Cézanne, pictate între 1873 şi 1878, tablouri de debut de Berthe Morisot şi Renoir. Se remarcă, de asemenea, şase opere de Caillebotte, mai ales “Dalii, grădina din Petit-Gennevilliers” din 1893. Un loc aparte, în perioada 1880-1890, îi revine lui Degas, mai ales cu “Pagan şi tatăl artistului” din 1895.

Colecţionarii europeni şi americani au fost, după mărturisirea comisarului expoziţiei, încântaţi să-şi prezinte operele într-o casă-muzeu. Organizatorii au dorit să evoce atmosfera naşterii lucrărilor şi să arate că fiecare dintre ele povesteşte ceva din viaţa autorului ei. “Plajă la Trouville”, de exemplu, este o amintire din copilărie a lui Monet. “Maternitate” de Renoir, realizată în sangvină şi cretă colorată, este o lucrare pe care Berthe Morisot a admirat-o în timpul primei ei vizite în atelierul pictorului, în 1886, şi pe care a descris-o într-un carnet de note şi crochiuri conservat la Muzeul “Marmottant Monet”. Portretele lui “Julie Manet” de Renoir şi cele ale verişoarelor ei Jeannie şi Paule Gobillard aparţin descendenţilor acestora, care se află printre principalii donatori ai Muzeului.

Colecţionarii Impresionismului

Frederic Bazille, Terasă la Meric

Impresionisul a rămas multă vreme o mişcare oarecum privată. Cum instituţiile publice nu-i apreciau deloc pe aceşti “răufăcători care au viciat tineretul artistic”, numai negustorii de artă şi colecţionarii particulari îi ajutau pe artişti să supravieţuiască. Iar cercul acestora era destul de restrâns. La moartea lui Caillebotte, de exemplu, lui Renoir, care era executorul său testamentar, i-a fost extrem de greu să convingă Muzeul “Luxembourg” să accepte donaţia acestuia, constând în 67 de pânze de Degas, Manet, Cézanne, Monet, Renoir, Sisley, Pissarro…

Alta era situaţia colecţionarilor, persoane care nu s-au speriat de modernitatea epocii în care ei erau actori economici şi sociali şi nici de estetica noii arte. Ei au crezut în valoareaa acestei creaţii. Erau persoane ieşite din rândul burgheziei care se afirma din ce în ce mai mult, negustori ca Ernest Hoschedé, prieten al lui Degas, care aproape în fiecare seară, întorcându-se de la uzina lui pe jos, trecea prin cartierul Drout şi achiziţiona o nouă pânză. Alţii erau medici, ca doctorii Gachet sau de Bellio, acesta din urmă prieten al impresioniştilor, a cărui extraordinară colecţie, mai ales “Impresie răsărit de soare” a fost lăsată Muzeului “Marmottant Monet”. Merită amintiţi şi patiserul prosper Eugène Murer, cu o colecţie de peste 25 de lucrări de Pissarro şi Renoir, compozitorul Emmanuel Chabrier, care a lăsat, la moartea sa, în 1894, un Cézanne, un Monet, câteva tablouri de Renoir şi “Bar la Folies-Bergère” de Manet, sau extraordinarul bariton Jean-Baptiste Faure, un pasionat de Manet, căruia i-a cumpărat o serie de capodopere.

Galeria colecţionarilor, de la funcţionarul Victor Chocquet la editorul George Charpentier, de la contele Doria la bancherul Charles Ephrussi, fascinează. Prin intermediul celui mai important dintre negustorii de artă ai vremii, Paul Durand-Ruel, ei au cumpărat toată producţia pictorilor impresionişti. Să mai amintim, între colecţionarii secolului al XIX-lea, pasionaţi din Mexic sau China, din Japonia sau Emiratele Unite.

Precursorii

Claude Monet, După-amiază la Antibes

Istoria artei nu este lineară şi frontierele cronologice ale stilurilor se întrepătrund. Impresionismul nu s-a născut într-o zi. Dacă 1874 este anul primei expoziţii a pictorilor impresionişti, principiile picturii lor au apărut mult mai devreme şi s-au înscris într-o continuitate.

Mijlocul secolului al XIX-lea este o perioadă complexă în care se dezvoltă paralel şi se întrepătrund neoclasicismul, romantismul, naturalismul şi realismul. Pictura istorică domneşte încă la Salonul Oficial, chiar dacă se află în declin, iar peisajul capătă o importanţă din ce în ce mai mare, chiar dacă este încă ancorat în scene mitologice sau alegorice. În anii 1840-1850, pictorii Şcolii de la Barbizon au jucat un rol decisiv, ieşind din atelier pentru a picta după motiv şi făcând din arbori, pădure sau luminişuri subiectul pânzelor lor. Peisajele lui Corot, apoi calmele peisaje marine semnate de Boudin şi Jongkind, doi artişti pasionaţi de schimbările de atmosferă, i-au sedus pe Bazille, Monet, Renoir, Sisley sau Pissarro.

O figură centrală este Edouard Manet, împărţit între gustul pentru pictura trecutului şi dorinţa de a fi un martor al epocii sale. Prieten al viitorilor impresionişti, el apărea la Salonul din 1863 tulburând ordinea stabilită. Din 1868, Emile Zola descoperise capacitatea pictorilor tineri de a propune o “manieră nouă”. Chiar dacă nu lucrau încă în tuşe fragmentate, care au devenit marca Impresionismului, iar motivele erau clar conturate, apăruse esenţialul. Aceste reflecţii au fost apoi urmate de Monet, Degas, Renoir sau Morisot, fiecare în manieră proprie, scriind istoria impresionismului prin opt expoziţii deschise până în 1886.

Alfred Sisley, Meri în floare

Apropiat de pictorii Şcolii de la Barbizon, mai ales de Charles-François Daubigny, Camille Corot (1796-1875), unul dintre cei mai buni peisagişti ai secolului al XIX-lea, a conferit nobleţe unui gen considerat până atunci minor. Chiar dacă se înscrie într-o tradiţie bucolică prin micile personaje plasate în peisajele sale reprezentând sate pitoreşti, el este înainte de orice un pictor al naturii a cărei atmosferă ştie s-o redea poetic. Fiu al unor negustori parizieni, Daubigny a urmat cursurile de desen al “Academiei Charles Suisse” şi apoi s-a instalat într-un atelier din quai Voltaire. S-a iniţiat în peisajul istoric, făcând în acelaşi timp studii în pădurea Fontainebleau, înainte de a recompune tabourile în atelier. Din 1850 a început să imagineze peisaje pline de visare şi emoţionante. Către 1864-1865, viitorii pictori impresionişti au fost sensibili la maniera lui de a transcrie pe pânză sentimentul naturii, dincolo de aparenţa realistă. A fost foarte apropiat de Camille Corot, Claude Monet şi Berthe Morisot, care i-a fost pentru o vreme elevă.

Prin gustul pentru reflexele apei şi porturi, Johan Barthold Jongkind (1819-1891), cu vederile sale de pe Sena şi tuşele fragmentate, este considerat un precursor al impresionismului, chiar dacă n-a expus niciodată cu artiştii acestui curent şi n-a pictat în aer liber, ci în atelier, exceptând crochiurile şi acuarelele. Pictorul olandez de marine pe care Edouard Manet avea să-l considere “cel mai puternic dintre toţi peisagiştii noştri” se formase la Academia de Arte Frumoase din Haga, apoi la Paris, ca elev al lui Eugène Isabey. Arta lui este marcată într-o anumită măsură de tradiţia peisajului olandez din secolul al XVII-lea, dar şi de artiştii francezi ai vremii lui, ca Jean-Baptiste Corot, care l-au încurajat să-şi lumineze paleta. Mergea des pe ţărmurile Normandiei, la Havre, Sainte-Aresse, Trouville sau Honefleur, unde i-a întâlnit, în 1862 pe Eugène Boudin şi pe Claude Monet, care i-au admirat nopţile cu lună şi apusurile de soare şi i-au lăudat calităţile de acuarelist şi capacitatea de a sesiza lumina clipei. “Lui îi datorez educarea definitivă a ochiului”, mărturisea Monet.

Eugene Boudin, Plajă la Deauville

Îndrăgostit de Normandia, unde se născuse şi unde a pictat mereu, în pofida călătoriilor sale care l-au purtat din Bretagne pe Costa de Azur şi de la Anvers la Veneţia, Eugène Boudin a fost fascinat de efectele atmosferice, Charles Baudelaire numindu-l chiar “pictorul frumuseţilor meteorologice”. A excelat atât în ulei, cât şi în acuarelă, punându-şi adesea şevaletul în aer liber pentru a fixa direct pe pânză ceea ce vedea. Boudin a reînnoit arta peisajului, mai ales a marinei, care a devenit una dintre pasiunile impresioniştilor. De la începutul anilor 1850, artistul a fost interesat de studierea luminii, a culorilor mării şi a magiei reflexelor ei, dar mai ales de ceruri care, de multe ori, ocupă două treimi din tablou. Fie că pictează scene de plajă animate de personaje, fie că prezintă pietrişul şi stâncile de la Trouville, intrarea în port sau simple bărci cu pânze plutind pe apele calme ale oceanului, adevăratul lui subiect sunt întotdeauna cerurile. Nu iubea nimic mai mult decât să urmărească norii cu penelul în mână.

Despre Edouard Manet (1832-1883) Renoir îi scria fiului său: “Manet este la fel de important pentru noi ca Cimabue şi Giotto pentru italienii din quatrocento. Pentru că Renaşterea urmează să vină!”.

Manet este probabil artistul cel mai complex al acestei perioade. “Star” al Salonului Refuzaţilor din 1863, cu intrigantul său “Dejun pe iarbă”, apoi al Salonului Oficial cu “Olympia”, îi plăcea să amestece cu abilitate în compoziţiile sale referinţele la trecut şi aluziile la istoria artei, fiind în acelaşi timp un martor fidel al epocii lui, “pictorul vieţii moderne”. Mai în vârstă decât Bazille, Cézanne, Monet sau Renoir, cu care a expus în 1874, a avut pe lângă ei un rol decisiv. Fără a putea fi calificat drept un pictor impresionist, a fost strâns legat de Berthe Morisot, prieten intim cu Claude Monet, aborda ca şi ei pictura în aer liber şi subiectele dragi impresioniştilor: canotierele, cursele de cai sau scenele de cabaret, printre care celebrul “Bar la Folies-Bergère”, una dintre ultimele sale capodopere, pictate la începutul anilor 1880.

Aventura Impresionismului

Manet, Bar la Folies-Bergere

Numele impresionism a apărut pentru prima dată în titlul unui articol al lui Louis Leroy, critic de artă la “Charivari”, care ironiza tabloul lui Monet, “Impresie, răsărit de soare”, prezentat în expoziţia “Societăţii anonime cooperative a artiştilor pictori, sculptori, gravori cu capital şi personal variabil”, în 1874. Destinul principalilor reprezentanţi ai curentului – Monet, Renoir, Degas, Cézannes, Pissarro, Guillaumine sau Sisley – este legat indisociabil de perseverenţa negustorului de artă Paul Durand-Ruel, care a fost principalul lor apărător.

Fiecare pictor are propria personalitate, dar toţi tind către acelaşi ideal: să privească lumea prin intermediul luminii şi culorilor.

Impresionismul este o pictură a timpului în cele două sensuri ale termenului. El fixează pe pânză momentul precis şi sesizează efectele atmosferice. Pictorii folosesc culori clare, puse în tuşe vii şi fragmentate, provenite parţial din descoperirea “Legii contrastului simultan al culorilor”, publicată de Chevreul în 1839, şi a principiului amestecului optic care face ca ochiul spectatorului să perceapă în juxtapunerea a două tonuri distincte, galbenul şi roşu, de exemplu, o a treia culoare, în acest caz, portocaliul.

Dincolo de culoare, care primează asupra desenului, a luminii naturale care înlocuieşte lumina din atelier, impresioniştii au vrut să propună o nouă modalitate de a construi un tablou, cu cadraje foarte fotografice la Degas, în nuduri şi dansatoare, şi la Caillebotte. Pictorii sunt interesaţi de peisaj, de viaţa cotidiană, de loisir, realizând portrete, scene de cafenea, regate şi, într-o măsură mai mică, au fost interesaţi de progresul tehnicii şi de industrializare, dacă ne gândim la “Gara Saint-Lazare” a lui Monet.

Manet, Gara Saint-Lazare

Claude Monet este figura tutelară a mişcării şi un artist care, prin longevitate şi prin geniul său, s-a reînnoit continuu. Muzeul “Marmottan Monet” se mândreşte cu cea mai frumoasă colecţie din lume cu operele sale. Dacă subiectele predilecte ale lui Monet sunt apropiate de cele ale prietenilor săi, evoluţia artei lui, de la primele compoziţii cu desen foarte precis la “Nuferi”, unde cochetează cu abstractul, trecând prin capodoperele anilor 1870-1880, animate de vântul şi soarele de la malul mării. Tânărul Monet a fost interesat la început mai ales de desen, ceea ce se vede foarte bine în seria de caricaturi din prima perioadă. Întâlnirea cu Eugène Boudin a avut o mare importanţă pentru evoluţia lui. La Paris, unde ajunge în 1859, îi cunoaşte pe Pissarro, apoi pe Bazille, Sisley şi Renoir. Continuă să meargă adesea în Normandia, iar în 1879 pleacă la Londra, unde descoperă picturile lui Turner, cu atmosfera lor tamisată care diluează formele într-o lumină şi în culori difuze. Întors în Franţa, se instalează la Argenteuil, apoi la Giverny, unde a locuit până la sfârşitul vieţii. Dacă grădina cunoscută, cu bazine şi poduri japoneze, i-a inspirat numeroase capodopere, cum este ciclul “Nuferilor”, Monet n-a părăsit nici alte subiecte şi a început, în anii 1880-1890, să lucreze mari serii cu malurile Senei, cu stâncile inundate în lumină de la Antibes, fixând pe pânză lumina şi culorile clipei.

Vedere din Bazincourt de Pissarro

Auguste Renoir a fost întotdeauna decis să impună, împotriva Saloanelor Oficiale, o poetică a vieţii moderne. Renoir a urmat drumul definit în 1859 de Baudelaire: “Vreau să mă apropii astăzi de pictura de moravuri a prezentului”. El pictează femei şi bărbaţi în costumele acelui timp şi în decorul lor familiar, fie în interiorul cotidian, fie în locurile de loisir. Lumina participă la o senzualitate asumată. Pentru a-i reda efectele, pictorul recurge la o tehnică potrivită: tuşa fragmentată, liberă, uşoară, ce urmăreşte reflexele apei, şi redă efectele mângâietoare ale unei raze de soare pe chipul unei femei. În anii 1880, Renoir revine totuşi la tradiţie cu o iconografie declarat clasică, cum ar fi în “Femeile la scăldat”. În 1885, fiind în vacanţă la La Roche-Guyon cu soţia şi fiul său, îl întâlneşte pe Cézanne. Şi regăseşte cu o anumită seninătate pictura secolului al XVIII-lea. Schimbarea este vizibilă în “Dans în oraş” şi “Dans la ţară” şi încă mai clar în “Umbrelele”, unde siluetele cu contururi precise capătă un nou volum. Până la sfârşitul vieţii, pictorul, păstrând unele cuceriri ale impresionismului, ca tuşa liberă sau raportul între figură şi fond, îşi reînnoieşte continuu stilul, acordând atenţie mai ales monumentalităţii corpurilor şi integrării lor în natură.

În parc de Berthe Morisot

În ceea ce îl priveşte pe Edgar Degas, acesta este o figură aparte în galaxia pictorilor impresionişti. Lui i se datorează oganizarea primei expoziţii, în 1874, a ceea ce el numea încă “ mişcarea realistă”, în atelierul fotografului Nadar, de fapt prima manifestare publică a impresionismului şi primul lui scandal. Unele dintre pânze fuseseră împrumutate de colecţionari ca Henri Rouart, baritonul Faure…

Admirator înfocat al lui Ingres, prins într-o prietenie tumultuoasă cu Manet, mentor al talentatei Mary Cassatt, Degas este, după părerea fraţilor Goncourt, “cel care a surprins cel mai bine sufletul vieţii moderne”. Dispreţuind plein-air-ul, este pictorul spălătoreselor, al jocheilor şi al dansatoarelor. Observator neobosit al femeii, o pictează în intimitate, ca în portretul cu perspectivă instabilă “Lorenzo Pagan şi tatăl lui Degas”. Neclinitit, mizantrop, n-a încetat totuşi să inoveze continuu în arta sa: picturi cu cadraje inedite, sculptor, printre altele, al “Micii dansatoare de 14 ani”, geniu al monotipului, a dus pastelul la culmi de virtuozitate.

Nu putem să nu-l amintim pe Gustave Caillebotte, personaj straniu, moştenitorul unei mari averi pe care o va pune în mare măsură în serviciul celorlalţi, mai ales al prietenilor lui impresionişti, şi dotat cu atâtea talente încât e dificil să te opreşti asupra unuia singur. A ocupat un loc singular în curentul impresionist pe care nu l-a părăsit niciodată. În 1876, expunea la a doua expoziţie impresionistă lucrările “Tânăr la fereastră” şi “Tânăr la pian”, care, prin tonalitate şi punere în pagină, îl distanţau de ceilalţi expozanţi. În anul următor a prezentat “Podul Europa” şi “Stradă din Paris pe timp de ploaie”. A devenit prin excelenţă un povestitor al Parisului modern. Străzi rectilinii din Batignole, felinare cu gaz şi imobile noi sunt subiectele unor picturi cu puncte de vedere inedite, cu cadraje îndrăzneţe împrumutate din arta fotografică. Dacă picturile lui Caillebotte sunt o cronică a vieţii urbane a Parisului în timpul celei de a Treia Republici, el este şi un minunat pictor de grădini, la Yerres, unde părinţii lui aveau o casă, apoi la Petit-Gennevilliers, unde împreună cu fratele său cumpărase o proprietate. La Gennevilliers, Caillebotte practica, de asemenea yachtingul. În 1888, este cel mai medaliat participant la regate din Franţa. Devenise, de asemenea, un reputat arhitect naval. Dar toate darurile lui au fost depăşite de cel de mecena şi de colecţionar. La moartea sa a lăsat Statului 67 de pânze ale prietenilor săi impresionişti.

Renoir, Peisaj la La Roche-Guyon, colecţia Perez Simon

Paul Cézanne a avut un rol important în evoluţia artei moderne. Sosit la Paris în 1860, era pasionat de peisaj şi de portret, dar şi de natura statică şi de scenele alegorice. În 1863 a expus în secţiunea “refuzaţilor” de la Salon, unde Manet îşi prezenta faimosul “Dejun pe iarbă”. A simpatizat cu cercul viitorilor impresionişti cărora le aprecia spiritul independent. A făcut parte, de asemenea, din prima expoziţie de la Nadar, în 1874, operele lui prezentând afinităţi cu cele semnate de Pissarro, Sisley, Renoir sau Degas. Expoziţia de la Muzeul “Marmottan Monet” prezintă un ansamblu excepţional de opere impresioniste ale artistului. Foarte repede, Cézanne îşi va urma propriul drum, dezvoltând o artă a culorii, dar şi a formei. Odată cu Cézanne se naşte o nouă concepţie a spaţiului care va avea repercursiuni asupra artiştilor de la începutul secolului al XX-lea. “Este un mare artist. Cred că este egal cu cei mai mari, Am revăzut opere ale lui de o amploare şi de o frumuseţe rare, între altele o Inundaţie care este o capodoperă”, scria Pissarro despre Alfred Sisley, cu câteva săptămâni înainte de moartea acestuia. Nu ştia în acel moment că lucrarea pe care o admirase va fi cumpărată în 1900 cu 43.000 de franci de către Isaac de Camondo, care a lăsat-o prin testament Muzeului Luvru. Sisley este poate singurul impresionist care s-a dedicat exclusiv peisajului, de-a lungul infinitelor variaţii ale anotimpurilor. Pictor al apei şi al cerurilor, denotă în compoziţiile sale o anumită melancolie şi o tuşă haşurată care amplifică mişcarea. Prietenii îi admirau fără rezerve peisajele cu zăpadă, al căror alb, nuanţat cu reflexe roz sau albastre, peisaje calme şi senine în care apare întreaga fineţe a artei sale. Foarte interesat de pictura lui, Durand-Ruel i-a inclus 15 pânze în prima mare expoziţie a galeriei sale de la New York din 1889.

Claude Monet, Trouville, Hotel Roches Noires

Camille Pissarro, pictorul lucrurilor simple, sensibil la farmecul naturii, a expus regulat la Salon între 1859 şi 1879. În călătoriile sale la Pontoise sau Louveciennes a lucrat alături de Monet, Sisley şi Renoir, iar stilul său s-a afirmat cu adevărat în anii 1869-1872. Pictura lui s-a luminat, armoniile cromatice au devenit mai subtile, pânzele s-au acoperit cu mici pete de culoare suprapuse. Pissarro a fost pasionat de peisajul rural, ca în remarcabila “Vedere din Bazincourt”, a excelat în reprezentarea câmpiei în toate anotimpurile, mai ales în cea a frunzişului arborilor între care apar, ici şi colo, un acoperiş, o siluetă. În ultimii 10 ani ai vieţii sale, a fost interesat mai ales de peisajele urbane din Rouen, Le Havre, Dieppe sau Paris. Considerat unul dintre părinţii impresionismului, a fost susţinut de negutorul Durand-Ruel şi a cunoscut un mare succes la Paris, dar şi la Londra şi la New York. Între 1886 şi 1889 a aderat la principiile estetice ale lui George Seurat, Paul Signac şi Maximillien Luce, creând opere pointilliste, numite şi neoimpresioniste.

Pictoriţele impresioniste

Edgar Degas, Mica dansatoare

Femei, pictoriţe, impresioniste. În ultimul sfert al secolului al XIX-lea, Berthe Morisot, Eva Gonzales sau Mary Cassatt au dovedit atât hotărâre, cât şi talent în această triplă ipostază.

Dacă drumul a fost uneori dificil, de exemplu un jurnalist scria despre Berthe Morisot că numai “galanteria franceză îl împiedică să spună ce crede despre pastelurile ei”, primirea pe care le-au rezervat-o “colegii” impresionişti a dovedit că revoluţia estetică nu era singura. Renoir, Monet sau Degas au arătat atât intransigenţă, cât şi admiraţie pentru arta acestor femei ca şi pentru a lor. Desigur, se manifesta uneori un fel de paternalism, dar ele şi-au continuat lupta.

Elevă fidelă a lui Manet, al cărui stil i-a marcat căutările, Eva Gonzales i-a urmat sfaturile şi şi-a păstrat operele pentru Salon, fără a expune niciodată alături de impresionişti.

Mary Cassatt, convinsă de Degas, şi-a prezentat picturile “Lydia în balcon” şi “Ceaşca de ceai” la a patra expoziţie a impresioniştilor.

Berthe Morisot a participat la toate expoziţiile impresioniştilor, exceptând-o pe cea din 1879, care a urmat naşterii fiicei sale Julie. Ea l-a apropiat pe Manet de grup. Manet îi făcuse de zece ori portretul şi, în plus, era soţia fratelui lui. La moartea ei, presa vorbea despre pictura ei ca despre “o încântare. Este poemul femeii moderne imaginat şi visat de o femeie”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.