În căutarea ursului pierdut pe pereţii bisericii

Am auzit prima oară despre Biserica “Sfinţii Voievozi” şi “Sfântul Vasile” din satul Olari, Horezu, dintr-o poveste. Era vorba, în istoria cu pricina, despre o tânără din Bucureşti care şi-a petrecut vacanţa de vară în celebrul sat al meşterilor olari. Despre biserică se pomenea într-o doară.

Nu insist acum pe detaliile poveştii cu pricina. Spun doar că atunci când am trecut cu maşina pe lângă bisericuţă am simţit un nod în gât. Avea o frumuseţe care aducea cu vechea casă a bunicii mele, aceea din amintire.

Stând să cadă, bisericuţa din Olari rămâne încă în picioare parcă numai şi numai datorită celor câteva desene de pe exterior. Cele vizibile încă. Nu bag mâna în foc că sub varul alb al pereţilor nu s-ar ascunde alte şi alte desene minunate.

Ca la majoritatea biseiricilor din zonă, sub streaşină se află adevărate „benzi desenate”. În afară de portretele de sfinţi, interpretate original, sunt numeroase scene interesante, unele biblice, altele inspirate foarte direct din viaţa de zi cu zi a secolului al XIX-lea.

Cel al ursarilor mi-a căzut cu tronc. Pentru mine a fost atât de neaşteptat, atât de altfel, încât am stat mult să-l privesc. M-am zgâit la acea secvenţă încercând să-i prind înţelesul, un înţeles pe care îl simţeam dar nu reuşeam să-i dau ocol în cuvinte. În primul rând, ochii îţi merg, vrei sau nu, la urs, elementul principal al compoziţiei. E un animal mătăhălos, care participă la un dans chinuit, cu care nu pare să vrea să aibă a face.

Animalul domesticit cu forţa are o grimasă. Cu botul întredeschis, parcă s-ar tângui într-un fel de plânset mut, dacă urşii ar fi în stare să plângăPrivirea ursului e sugerată de un anemic punct alb, alungit. Amărăciune şi resemnare. Animalul domesticit cu forţa are o grimasă. Cu botul întredeschis, parcă s-ar tângui într-un plânset mut, dacă urşii ar fi în stare să plângă.

Ursul e încadrat de doi flăcăi în port popular, cu opinici încovoiate, legate cu şireturi lungi, care se petrec peste gambă, până sub genunchi. Au cămăşi largi, albe, legate la brâu cu chimire late. Au căciuli a la Tudor Vladimirescu, sunt mustăcioşi şi au sprâncene groase – după moda vremii (mijlocul secolului al XIX-lea).

Dotaţi cu bâte şi bici, respectiv cu o tobă de mână, cei doi îi cântâ cu foc ursului, enervându-l, provocându-l să ţopăie, spre mirarea şi, desigur, bucuria privitorilor (în care ne-am transformat toţi, inclusiv voi, cei care priviţi acum fotografia). Dinamismul e dat şi de faptul că desaga flăcăului din stânga saltă, în ritmul hărmălaiei.

Scena se desfăşoară în mijlocul unor dealuri rotunde, în care smocurile de iarbă sunt ca flăcările, totul sub un cer destul de încărcat, albicios; în atmosferă se ghiceşte, cumva, muntele.

Jocul ursarilor, obicei străvechi pe aceste meleaguri, era o atracţie a bâlciurilor de la poalele muntelui. Cei trecuţi de 40 de ani, care au crescut la ţară sau în orăşele munteneşti sau olteneşti trebuie să aibă amintirea unor astfel de scene din copilăria deja îndepărtată.

Jocul ursarilor avea însemnătatea lui în viaţa localnicilor. Reprezenta sărbătoarea, dansul, puterea omului, care putea să oblige sălbăticiunile să se scălămbăie ca să-i facă lui pe plac.

Hora celor şapte femei. Foto: Călin Hera

O altă scenă interesantă e pictată chiar deasupra Jocului Ursarilor, sub streaşină. Şapte femei sunt prinse într-o horă îndrăcită. Scuzaţi termenul folosit, dar nu era nimic sfânt în jocul celor şapte femei, acompaniate de trei lăutari oacheşi, ca traşi prin inel. În acelaşi timp, nimic deranjant. Desenul transmite o impresie puternică de bună dispoziţie, de serbare.

În fine, în stânga acestui desen se află o interesantă stemă cu capul de bour, sceptru (buzdugan?) şi sabie, cu o stea în şase colţuri între coarne, care aduce a stema Moldovei. Deasupra, o coroană regală. Alături, un animal ca un miel posedat. O compoziţie bizară, în care poţi ghici poveşti fantastice, ale căror noime nu le poţi afla la faţa locului, decât dacă ai noroc să nimereşti acolo într-o zi de sărbătoare, când e slujbă. Altfel, e pustiu, periculos de pustiu, şi nu-ţi rămâne decât să vorbeşti cu tine însuţi. Ceea ce nici nu e atât de rău.

Dar nu trebuie să căutaţi numaidecât creştinism în aceaste imagini. Nici în scena cu ursul, pe care ctitorii bisericii au ales s-o arate, mare, la intrarea în aşezământ. Nici în cea de sub streaşină. Sunt desene naive, cu linii abrupte, mult diferite de cele care îmbogăţesc bisericile din Bucovina, care sunt mai elaborate, cu accent pe culoare, pe mesajul din Biblie.

Stema cu cap de bour de sub streaşina bisericuţei din satul Olari. Foto: Călin Hera

Desenele de pe bisericile săteşti din Oltenia sunt altfel. Au păstrat ceva important din autenticul, candoarea şi înţelesurile oamenilor de aici. Nu e cazul unor comparaţii calitativ-valorice. E vorba despre patrimoniu, despre ceva mult mai însemnat decât obişnuitele circuri politico-prosteşti din Capitală.

Veţi găsi frecvent în judeţul Vâlcea (dar şi prin Gorj şi Argeş) desene precum cele de la bisericuţa din Olari. Sunt toate într-o stare avansată de degradare, chiar şi cele cu sfinţi.

Apostolii frunzei de la Ministerul Turismului, care cred că promovarea României şi a turismului pe plaiul carpato-dunăreao-pontic înseamnă doar turul bisericilor pictate din Bucovina (minunate, de altfel!), ar trebui să ia în calcul, ca să mă exprim pretenţios, bisericile olteneşti. Desenele de pe pereţii lor, care încă mai sunt, cât mai sunt. Până nu se învredniceşte să le văruiască vreun popă milostiv şi cu dare de mână sau le dărâmă vreun vânticel mai serios.

Lăcaş inclus în Lista monumentelor istorice

Având hramul “Sf. Vasile”, biserica a fost ctitorită în anul 1826 de către Stanciu Covrea, de unde şi denumirea de Biserica Covreşti sub care e întâlnită în unele scrieri. Alţi ctitori, aşa cum reiese dintr-o inscripţie găsită la faţa locului sunt Maria Covrea, Dincu şi Păuna Bălănescu. Sunt nume respectate în zonă, aflu. Biserica din satul Olari, aflată la trei kilometri de centru oraşului Horezu, a fost inclusă în Lista monumentelor istorice, actualizată, în anul 2004, potrivit Ordinului 2314 al Ministrului Culturii şi Cultelor.

Oficial, biserica din Olari „nu poate fi încadratată într-un anumit stil arhitectural, ea fiind mai curând asemănătoare bisericilor sătești de început de secol XIX”, menţionează site-ul horezu-turism.ro.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.