„În existenţa mea, totul a fost iubire”

Născut la 19 decembrie 1948, în localitatea Logig, din judeţul Mureş, Michael Lassel s-a stabilit din 1986 în Germania, la Fürth. Cu expoziţii în întreaga lume, cu opere în muzee din Germania, Tokyo, Singapore sau la Tate Gallery din Londra şi în colecţii particulare vestite, cum ar fi cea a familiei Baur din Elveţia sau a Ducilor de Beaufort, artistul expune pentru prima dată la Bucureşti.

La „European Art Gallery”, în sălile cu atmosferă intimă, lucrările lui, realizate în trompe-l’oeil, străvechea tehnică care „înşală ochiul”, dând relief personajelor şi obiectelor, prelungind spaţiul dincolo de pânză şi chemându-te parcă să mângâi marmura statuilor sau să te pierzi în adâncimea galeriilor cu sugestii renascentiste, oferă privitorului poveşti bizare, cu fiinţe mitologice sau istorice, cu castele din cărţi de joc, cu cai şi cavaleri deveniţi metafore ale vieţii de zi cu zi şi ale trăirilor autorului. O combinaţie de aluzii culturale care leagă diferitele zone ale istoriei şi ale lumii şi de ironie şi umor plasează tablourile lui Michael Lassel într-o stringentă contemporaneitate.

Imaginaţia debordantă alătură pe simeză catedrale şi marionete, un „Arhanghel Mihail” luptându-se cu uneltele pictorului, figura artistului în costum amintind clovnii, în „Aducătorul de noroc”, sau prinzând lumea într-o bulă de săpun, ca în „Soap Operas”. Şi, bineînţeles, vestitul „Turn Babel”, construit din pantofi, devenit celebru după expunerea lui în expoziţia despre Babilon de la British Museum.

Elev al maestrului Corneliu Baba, Michael Lassel îşi susţine imaginaţia debordantă cu o tehnică picturală a cărei perfecţiune aminteşte de marii maeştri. Culorile profunde, transparenţele brunurilor şi griurilor, roşurile care se insinuează în ţesătura pânzei pictate, alburile subtil valorate, strălucitoare înnobilează cu calitatea lor obiectelor şi personajele, creează atmosfera prielnică visului, melancoliei sau zâmbetului amuzat-ironic.

Poveşti pictate de un maestru, care te cheamă să le citeşti detaliile, să le descoperi sensul ascuns, discurs despre lume, despre viaţă şi despre sine al artistului.

Arhanghelul Mihail

– Când aţi ştiut că veţi deveni pictor?

– Când eram copil. Mă jucam cu creionul şi cu hârtia. Am simţit că este un joc pentru o viaţă întreagă, că n-am să-l părăsesc niciodată. Nici nu îmi trecea prin cap că aş putea face altceva.

– Aţi studiat la Institutul de Arte Plastice din Bucureşti. Ce profesor v-a fost model, dacă a fost vreunul?

– Maestrul Baba a fost omul de la care am învăţat pictura. Mi-a fost profesor consultant. Eram student la clasa lui Ion Sălişteanu. Ştiam, pentru că îi citisem curriculum vitae, că tatăl său a fost germanist, cu studii la Viena şi că vorbea germana, iar ca pictor, pentru mine, era un Dumnezeu. Într-o zi, l-am rugat să mă primească să-i vizitez atelierul. A acceptat. Mi-a deschis uşa şi din acea clipă am avut plăcerea să pot intra acolo zi de zi, după-amiaza, pentru o oră sau o oră şi jumătate. Dacă lipseam, maestrul mă întreba unde-am fost, de ce nu am venit. Am reuşit să devin indispensabil în atelier. Eram liniştit, mă uitam cum lucrează şi învăţam. La Institut n-aveai ocazia să înveţi meserie, să afli cum să-ţi dezvolţi sensibilitatea şi empatia pe care un pictor trebuie să şi le cultive de-a lungul întregii vieţi. Pentru că ele îi dau forţă.

– Înainte de a vă stabili în Germania aţi expus vreodată în România?

– Doar câte o lucrare la expoziţiile republicane, ca tânăr pictor, însă nu am fost onorat cu o personală în Bucureşti. Noi trebuia să lăsăm urme în oraşele în care stăteam, respectiv în Transilvania. Am avut expoziţii la Târgu-Mureş, la Bistriţa.

„Adidaşii sunt legătura noastră fizică cu pământul şi cu lumea”

Bancher în înalta societate

– Modalitatea dumneavoastră de a picta nu mai este foarte răspândită în zilele noastre. Ce v-a îndrumat către „trompe-l’oeil”?

– În 1986, grupul pictorului Henri Cadiou a organizat prima mare expoziţie cu pictură în trompe-l’oeil, la Paris. Trei ani mai târziu am apărut şi eu pe firmamentul Parisului, la „Salonul de Toamnă”. Acolo am cunoscut tot grupul, în care am fost inclus doar pentru o expoziţie. I-am rugat să-mi permită să le văd atelierele şi toţi au acceptat cu multă prietenie, spunând: „Cum să nu. Noi dorim încă un pictor nou în grupul nostru, doar să aibă dorinţa să vină până la noi”. Am rămas în Grupul Acadiou până astăzi, când este condus de Pierre Gilou, pseudonimul fiului lui Henri Cadiou, care are şi el acum peste 70 de ani.

– Tehnica dumneavoastră are o lungă istorie. Sunteţi pasionat, ca şi Corneliu Baba, de pictura flamando-olandeză. Dar compoziţiile mărturisesc şi o aplecare către suprarealism.

– Sigur, dar mai aproape mi-a fost poate hiperrealismul. Întotdeauna am considerat că un colos ca Salvador Dali a închis marea poartă către supraealism. Noi, cei de după el, îi putem urma pe suprarealişti, văzându-le lucrările şi, cu mare noroc, unii dintre noi, ca Rudolf Hausner sau Ernst Fuchs, au deschis drumul spre un fel de hiperrealism. I-am studiat şi pe ei, dar gruparea noastră s-a născut şi a rămas ca un fel de contrapunct al fotorealismului american. Simţeam că trebuie să facem ceva contra acestui curent, care, altfel, ne-ar fi invadat cu totul.

Chevalier de Lettres

– În tablourile dumneavoastră privitorul descoperă un joc de idei şi de imagini, uneori cu tentă livrescă, dar şi o bună doză de ironie şi de umor. Cum ajungeţi la un subiect?

– Cred că este o întâlnire reciprocă. După ce am terminat ultima lucrare, m-am temut că această întâlnire nu se va mai produce. Mie totul a părut întotdeauna să-mi cadă din cer. Aproape că nu mă gândesc la un subiect. Pur şi simplu se întâmplă. Ideea zboară spre mine. De fapt, asta este valabil, probabil, pentru majoritatea pictorilor.

– Imaginile au trimiteri la mitologie, în toate picturile referinţele culturale abundă, regăsim fragmente de Renaştere, de baroc, de antic. Şi tocmai într-o expoziţie ca „Babylon, Mit şi Realitate”, de la British Museum, a apărut „Turnul Babel” al dumneavoastră, construit din adidaşi… Din nou un contratimp cultural?

– Am considerat că adidaşii sunt legătura noastră fizică cu pământul şi cu lumea. La ora actuală, când străbatem drumuri extrem de lungi, mult mai lungi decât atunci, pantoful este mai important decât o siglă, pentru că informaţia de idei pe care o primim prin călătoria noastră şi uşurinţa de a ajunge dintr-un loc în celălalt ne îmbogăţesc existenţa şi marchează epoca noastră.

„Rădăcinile mi-au crescut foarte încet”

Dom II

– În afară de pasiunea pentru flamanzi şi olandezi, ce v-a mai rămas de la Corneliu Baba?

– Exemplul forţei de lucru, mărinimiei şi omeniei lui. Dacă eşti în stare să găseşti această undă pe care o emite un mare om şi să mergi cu el o perioadă, te înnobilezi pentru cinci vieţi.

– N-aţi simţit niciodată tentaţia să abordaţi curentele foarte la modă, care s-au tot succedat?

– Nu. Asta înseamnă un schimb de paletă. Eu sunt foarte comod, mi-am format un univers. Sunt şi izolat. Atelierul meu se află la o margine de oraş şi mulţi literaţi şi „ecrivains de l’art”, cum s-ar spune acum, vin la mine, la un pahar de vin. Discutăm… Constat că nici ei nu se îndepărtează de ceea e fac eu. Este concluzia mea, pentru că, altfel, când ne întâlnim, nu prea discutăm despre ceea ce fac eu. Ca om, viaţa pe care o trăieşti este mai importantă decât o lucrare de artă. Pentru mine, ea este mult mai importantă decât o expoziţie personală.

– Şi decât pictura?

– Pictura este o necesitate. Este o formă de viaţă.

– A durat mult până v-aţi integrat în atmosfera culturală din Germania?

– Da. Rădăcinile mi-au crescut foarte încet. De fapt, mi-am dat seama de rădăcinile mele de acolo când am ajuns aici şi m-am simţit dezrădăcinat. În plus, ele ajung chiar până sub teritoriul Franţei, pentru că viaţa mea se desfăşoară între Germania şi Paris. Germania nu are un centru, să spunem Berlinul. Este segmentată, iar viaţa culturală este izolată. La Paris, ea este centralizată. Acolo se adună un fel de spumă. Sunt cunoscut în Germania, lucrările mele sunt expuse nu numai în Bavaria, unde trăiesc. Când am o expoziţie la Berlin sau la Hamburg, am impresia că merg în străinătate.

– Care este situaţia unui pictor ca dumneavoastră pe piaţa de artă?

– Eşti recunoscut dacă ai reuşit să-ţi construieşti o personalitate, ceea ce te costă enorm, din punct de vedere psihic şi fizic. Totul trebuie măsurat în timp, pentru că, dacă mori la 52 de ani, te uită lumea mult mai repede. Îţi trebuie forţă interioară ca să trăieşti un timp mai îndelungat, să ai vreme să te profilezi în faţa spectacolului numit viaţa de fiecare zi.

Întoarcerea aventurierului

– Poate trăi un pictor în Germania numai din propria creaţie?

– Foarte puţini. În procente, ar fi cam 0,5%.

– Intraţi în acest procent?

– Da, din fericire. Şi îi pot ajuta şi pe alţii, indirect, pentru că impozitul înseamnă o parte destul de mare din venitul meu. Am impresia că el îi ajută şi pe cei care sunt în formare.

„Lucrez ca un călugăr”

Martorii timpului

– Cum este o zi obişnuită din viaţa dumneavoastră?

– Mă scol dimineaţa la opt şi jumătate. Pare destul de târziu pentru cei care nu ştiu că noaptea mă culc la ora 2. De lângă casa mea începe pădurea. Trăiesc într-un loc splendid. Ies şi fug 8 kilometri dus, opt kilometri întors. Mă mişc foarte mult. După o oră şi jumătate-două revin, mănânc de dimineaţă şi mă aşez la şevalet unde rămân până la ora 9 seara. Înainte aveam câini şi alergam cu ei. Acum alerg singur.

– Aparţineau unei rase anume?

– Boxeri germani. Erau foarte atletici. De altfel, am fost crescător de boxeri şi în România, înainte de a pleca. Am avut chiar un campion mondial. Am renunţat însă, pentru că în ultima perioadă aveam foarte multe obligaţii, expoziţii… La sfârşitul săptămânii sunt programate multe vernisaje care mă împiedicau să mă ocup de ei cum trebuie. Nu voiam să fie neglijaţi, iar soţia mea a spus să nu ne mai ocupăm de câini, ci de noi.

– Ce pasiuni aveţi în afara picturii?

– Literatura şi filosofia. Chiar în timp ce pictez, soţia, dacă este acasă, îmi citeşte. Ea conduce trei galerii. A studiat în Germania, la Hagen, istoria artelor. În România a fost economistă, dar această profesie n-a fost cotată acolo şi atunci a urmat cursurile de istoria artelor. Ea se ocupă şi de mine. Nu trebuie să fac nicio programare de expoziţie. Mă ajută foarte mult. Când nu pictez – e un fel de a spune, pentru că lucrez şi sâmbăta, şi duminica -, mă odihnesc. Uneori mă mai duc la un meci de fotbal. Sunt şi eu ca băieţii de lângă mine, înjur şi eu cu ei când echipa nu marchează gol, ca atâţia alţii.

– Ce preferinţe literare aveţi?

– Clasicii germani, începând cu Thomas Mann, Herman Hesse… Sunt nemaipomeniţi. M-au învăţat să-i ascult (poate că în tinereţe auzul meu nu era atât de şlefuit) şi să unesc detalii într-un context, astfel încât ele să nu fie pregnante, chiar dacă există.

– Secretul acesta a trecut şi în pictură?

Tocmai. Literatura trece prin mine, iar eu mă exprim mai puţin prin cuvinte, mai ales că, de obicei, lucrez ca un călugăr, dar vorbesc prin pictură mea care comunică aceste simţiri.

Nunta marionetelor

– Spuneaţi că soţia vă citeşte în timp ce lucraţi. De câţi ani sunteţi căsătoriţi?

– De 36 de ani şi avem un fiu.

– Şi-a ales aceeaşi profesie ca dumneavoastră?

– Nu. Este inginer constructor de maşini. A moştenit de la mine perseverenţa. A reuşit chiar să mă depăşească. De când avea 25 de ani, am început să-i cer deja sfaturi în multe domenii în care nu mă pricepeam. Este un foarte bun matematician şi are o minte mult mai ordonată decât a mea. Eu am fost extrem de elastic în gândire, n-am trăit după definiţii. Probabil asta l-a determinat să vrea contrariul. Ar fi putut ajunge un foarte bun arhitect, dar a optat pentru această profesie şi acum construieşte interioare de furnale. Mi-a dăruit şi un nepot, care are acum 13 luni.

„Lumina mă ridică din pat”

Soap operas

– După atâţia ani de absenţă, cum vi s-a părut Bucureştiul?

– Am fost ca o fântână arteziană, când am sosit în oraş. Bucureştiul mi-a fost extrem de drag şi acum realul s-a suprapus peste amintirile despre el, vechi de 38 de ani. A trebuit să accept că timpul ne-a îmbătrânit şi pe mine, şi foarte multe colţuri din oraş, care erau atât de frumoase! A fost o întâlnire! Trei-patru zile am fost extrem de agitat, ca o şampanie…

– De când aţi plecat, aţi mai avut ocazia să aflaţi ce se întâmplă în arta românească?

– Da. Am urmărit toate evenimentele venite de pe mealeagurile româneşti în Germania. Oriunde se petreceau făceam imposibilul uneori să ajung acolo. Actorii de pe vremea mea mă cunosc personal. M-am dus la toate spectacolele lui Jean Constantin, Florin Piersic şi nu numai. Ne-am împrietenit. Ei reprezentau tinereţea mea, amintirea… I-am preţuit foarte mult, iar ei au simţit acest lucru. Această „îmbrăţişare” a contat şi pentru ei, şi pentru mine.

– Ce proiecte aveţi?

– Să trăiesc. Când trăiesc ştiu să produc ceva. Eu comunic prin ceea ce fac, prin gândurile mele pe care le materializez. Şi dacă aceste gânduri ajung să fie văzute şi remarcate, în jurul meu, pe acest continent sau în Statele Unite, sunt bucuros. Ar fi de ajuns să ştiu că de ele se vor bucura şi copiii, şi nepoţii mei, şi cei care se consideră fericiţi că-mi văd lucrările, ca să mor cu zâmbetul pe buze. Nu ştiu ce voi face mâine. Sigur este că într-un an termin două sau trei lucrări. Şi mă tem de momentul în care n-aş mai şti ce să fac.

– Trei lucrări pe an este ritmul dumneavoastră obişnuit?

– Da. Uneori lucrez chiar mai mult la o pictură. Şi 13 luni.

– Lucraţi la una sau la mai multe picturi în acelaşi timp?

– Numai la una. Am un atelier mic, de 20 de metri pătraţi. În Germania atelierele mari sunt o problemă. Costă prea mult.

– Aţi vorbit de două ori până acum despre moarte.

– Da? Păi, eu mor în fiecare zi.

– Ar fi interesant de ştiut cum reînviaţi.

– Asta e marea minune. Lumina mă ridică din pat şi reîncep să trăiesc, să pictez. Eu nu sunt important. Important este ce las în urma mea. Există oameni cu renume care mi-au plăcut şi pe care i-am păstrat în memorie. Cred că o să am şi eu doi-trei fani.

– Aveţi elevi?

– Înainte de a pleca eram dascăl la Sighişoara, pentru că aici, în vremea aceea, trebuia să fii ceva. Acum am acasă elevi care au terminat deja Universitatea şi care vor să facă o pictură într-o tehnică veche. Le explic trompe-l’oeil-ul, le dau lecţii de desen, pentru că absolvenţii de acum ai Academiei nu stăpânesc prea bine această artă. Iar eu, cu toate puterile mele, dau mai departe ştiinţa mea, atâta câtă am.

Turnul Babel

– Cum vi se pare relaţia cu generaţia tânără?

– Printre cei care mă consultă nu sunt numai tineri. Unii au şi 50 de ani, dar vor să facă un pas în direcţia mea. Toţi mi-au rămas prieteni.

– Ce întrebare ar fi trebuit să vă pun şi nu m-am priceput?

– Dacă mai sunt în stare să iubesc. Pentru că iubirea care ne leagă pe noi, ca specie, este cel mai important lucru.

– Şi răspunsul?

– Da. Cred că mai sunt în stare să iubesc. În existenţa mea, totul a fost iubire. Asta m-a şi ghidat în viaţă. N-am făcut nimic dacă n-am simţit că în mine se mişcă ceva. Aşa a fost şi cu soţia mea, şi cu arta mea… Cred că am avut un mare noroc. Am fost privilegiat.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.