La puţin timp după gravele atentate din Paris, de la 13 noiembrie 2015, soldate cu 139 de victime, ziaristul francez Jean-Jacques Mevel a publicat un amplu reportaj în prestigiosul cotidian „Le Figaro”, reactualizat marţi, după teribilele acţiuni teroriste din Bruxelles. Cum titlul mă scuteşte de orice comentariu, aş vrea să adaug că subiectul reportajului de faţă nu a fost ales întâmplător, este vorba despre un loc care adăposteşte cea mai importantă comunitate musulmană din Belgia, mulţi dintre membrii ei fiind jihadişti fanatici, adepţi declaraţi ai Statului Islamic. Pe urmă, el denunţă în mod implicit sau explicit laxismul autorităţilor belgiene în faţa unei atare realităţi, pe cât de complexe, pe atât de dure şi grave.
Pe o ploaie măruntă, cagula neagră a poliţiştilor antiterorişti a devenit o imagine cotidiană, între fularul islamic al femeilor cu faţa ascunsă şi cascheta cu cozorocul întors al tinerilor care se plimbă prin Molenbeek. De data asta, pe strada Delaunoy, aflată între micile case situate între canal şi marea moscheie al-Khalil, o vreme reputat „radicală”. Sirene, bolizi cu girofar care trec în trombă, un baraj la fiecare intersecţie. Percheziţii. Presă, camere de luat vederi, proiectoare. „Plecaţi de aici! Nu sunt terorişti aici, fiu de c…”, strigă un adolescent. Bătrânii oraşului, debarcaţi din Rif-ul marocan în anii ’60 pentru a săpa metroul şi tunelurile auto din Bruxelles, sunt tot mai agreabili. Dar nu şi mai puţin tranşanţi. „Malul este Mal la Paris, ca şi în oricare alt loc. Dar de unde vine el?, se întreabă un sexagenar. Belgia a fost primitoare. Acum, ea este ca Franţa, ca America. Ce vreţi să faceţi în Siria? Daesh este creaţia voastră, cum a fost şi Al-Qaida”, arată autorul.
El scrie în continuare că, în inima Europei, carnagiul de la sala de spectacole Bataclan, de la 13 noiembrie, din Paris, suscită scuze şi tăgăduieli. Cele ale comunităţii musulmane, care, fără îndoială, are nelinişti în legătură cu viitorul ei şi jură că nu a ştiut nimic. Şi, de asemenea, ale clasei politice belgiene, care nu a vrut să vadă nimic. „Suntem toţi amestecaţi, de la dreapta la stânga”, spune senatorul liberal Alain Destexhe, fost conducător al asociaţiei „Medici fără frontiere”, devenit criticul cel mai sever al imigraţiei necontrolate.
Descinderea poliţiei pe strada Delaunoy, în această zi, a ratat ţinta sa, Salah Abdesalam, suspectul nr.1 pe atunci, dispărut. El este fratele lui Brahim Abdesalam, cel care a declanşat centura sa de explozive într-un restaurant din al XI-lea arondisment parizian, pe 13 noiembrie 2015, seara. Cei doi fraţi sunt în centrul conspiraţiei. Brahim, kamikazele, este un apropiat al lui Abdelhamid Abaaoud, un alt individ din Molenbeek, unul dintre şefii Statului Islamic din Siria. Este creierul prezumtiv al masacrului. În Belgia, cele trei nume figurează de ani de zile în unele dosare de drept comun. Reţelele clandestine ce se dezvoltă în oraş, traficul de arme, ascunzători, de asemenea. Cu exact opt zile înainte de a se detona la Comptoir Voltaire, Brahim Abdesalam s-a prezentat autorităţilor şi poliţiei. Nu ca terorist în plină putere, ci ca proprietar, pe strada Beguines din Molenbeek, al unui bar cunoscut pentru clientela sa de drogaţi şi alcoolici. „Era întâlnit zilnic, dar nu în moscheie. Comuna l-a obligat să tragă obloanele. „Dar nimic nu lăsa să se întrevadă urmarea, nici apartenenţa lor la o reţea criminală”, arată Ahmed El Khannouss (consilier municipal). La Molenbeek, arondisment din Bruxelles aflat între centrul istoric şi o centură rezidenţială liniştită, nu era prima întâlnire ratată cu fanaticii terorii jihadiste.
Unii se întorc în timp la începutul anilor ’90, la mercenarii plecaţi să lupte alături de musulmani în Bosnia; ori sunt complici la atentatele din Franţa comise de grupul algerian GIA. Reţelele clandestine se consolidează, la fel traficul de arme şi ascunzătorile. În 2004 aici se aflau ucigaşii comandantului Massoud, „leul din Panshir” din Afganistan, cu 48 de ore înaintea atacurilor de la 11 septembrie 2001, din Manhattan şi Washington. În 2004 aici găsim urmele lui Hasan el-Haski, unul dintre creierele atentatelor din Madrid (191 de morţi). „Ei nu provin toţi de aici, în cea mai mare parte, ci sunt în trecere, se apără Francois Shepmans, primar al oraşului. Dar, până la carnagiile din Paris şi de la Stade de France, ritmul s-a accelerat.
Celula complotului din Verviers a fost dezmembrată în urma unei confruntări armate cu unităţile anti-teroriste belgiene din ianuarie (2 morţi). Şi, pentru a încheia, în august, tânărul marocan Ayoub El Khazzani, dezarmat la timp în trenul de mare viteză Bruxelles – Paris. 17 puncte de radicalizare sunt la Molenbeek. „Poliţia belgiană s-a trezit odată cu distrugerea World Center din New York, notează un specialist în informaţii. Dar prea mult timp, ea a rămas blocată de un sistem juridic apăsător. Nici supraveghere, nici filaj, nici ascultări fără aprobare. Ea nu dispune de o armă esenţială în lupta împotriva reţelelor: delictul prin asociere, ceea ce, în Franţa, înseamnă apartenenţa la o bandă organizată”.
Strigătul de alarmă a venit adesea de la Paris şi chiar de la Rabat, sediul unei monarhii neliniştite de deriva dezrădăcinaţilor săi în Europa de Nord. Ulterior, poliţia şi justiţia au încercat să acopere întârzierea lor. 150 de dosare legate de terorism sunt în curs de finalizare în Belgia, o reuşită apreciabilă. Numeroase celule au fost anihilate, ca la Verviers, alt bastion industrial sinistrat, aflat nu departe de frontiera germană. Totuşi, în Molenbeek încă există 17 „puncte de radicalizare”, aşa cum arată un raport confidenţial de securitate. Cea mai spectaculoasă afacere judiciară a reprezentat-o verdictul dat la începutul anului, la Anvers, împotriva discipolilor grupului salafist Sharia4Belgium. El a servit ca filieră de recrutări pentru Siria, inclusiv pentru cei ce plecau din Franţa. Dintre cei 46 de acuzaţi erau prezenţi doar opt. Alţii s-au alăturat Daech în Orientul Mijlociu, unde sunt consideraţi morţi pe câmpul de luptă.
În iulie, Khalid Zerkani, un alt recrutor, a fost condamnat la 12 ani de închisoare. El plătea totul cu bani cash şi era numit „Moş Crăciun”. „Este o minoritate infimă, susţine Claude Moniquet, specialist în domeniul terorismului şi fost agent al DGSE (serviciul de spionaj francez-n.n.). Dar climatul din Molenbeek favorizează sejurul figurilor carismatice ale jihadului, aşa cum se întâmpla la Londra, acum 15 ani. Toţi cei care incarnau reuşita, avocaţi, jurnalişti sau patroni, au părăsit cartierul. Tinerii nu au modele pozitive în faţa ochilor. Terenul este liber pentru cei ce vor să regleze conturi şi ştiu să transforme exluziunea în ură faţă de societatea europeană. Este o revoltă viscerală împotriva Occidentului”.
Pe fidelii salafismului, Jamal Habbachich îi cunoaşte bine. Director al moscheii Attadamoune, unul dintre cei 16 oficiali înregistraţi la Molenbeek, el spune că-i vânează în fiecare vineri, la ora marii rugăciuni. „Aici se găsesc toate sectele imaginabile, multe nu trebuie autorizate”. El consolează părinţii debusolaţi printr-o progenitură rebelă. Uneori, câte un fiu dispare fără urmă şi nu va reveni niciodată din Siria sau Irak. Familiile şi prietenii sunt descumpăniţi.
„Recrutorii Daech sunt prea puterici pentru noi. Ei mizează pe emoţii, iar argumentele şi videourile lor percutează creiere încă fragile şi fără repere”. În decurs de trei luni, o adolescenţă promiţătoare poate bascula într-un coşmar fără întoarcere. Teologul face un rechizitoriu responsabililor politici belgieni, locali şi naţionali, care au lăsat să se creeze „un pământ fertil” după anii ’80. Predicatori veniţi din Arabia Saudită, vize acordate cu extremă largheţe de monarhiile din Golf, librării care răspândesc o viziune a urii islamului, săli de rugăciune clandestine, integrişti care se prezintă la alegerile locale…
Molenbeekul a văzut de toate. „Noi am lansat alerte, insistă Jamal Habbachich. Candidaţii celor mai mari partide ne-au ascultat fără să spună nimic, când nu ne curtează sincer în ceea ce văd ca electoratul musulman”. La cealaltă extremă, senatorul Alain Destexhe îşi exprimă neliniştea în faţa unei imigraţii necontrolate şi a unei capitale a Europei în care şase locuitori din zece sunt născuţi în afara Belgiei. Bruxelles-ul va deveni musulman în curând, spune el. „Bisericile sunt goale, iar moscheile sunt pline”. Ca şi predicatorul, el denunţă orbirea, mai exact clientelismul unei clase politice care, de peste 20 de ani, crede că „integrarea se va realiza singură” şi va sfârşi prin a-i aduce voturi. Belgia nu-şi poate permite cheltuielile de absorbţie a străinilor în acelaşi ritm precum Canada, Australia sau chiar Germania din ultimele luni”.
Alain Destexhe, senator, susţine că, până de curând, regatul belgian a deschis toate porţile imigranţilor: le-a dat documente de sejur ce le acordă drept la ajutoare sociale, valuri de regularizare a clandestinilor, regrupare familială, primirea aproape automată de naţionalitate după trei ani (peste 500.000 de persoane în zece ani). „În spatele creşterii demografice a Belgiei se ascunde un şoc migratoriu fără precedent”, arată senatorul. Molenbeek ar reprezenta paroxismul disfuncţionalităţilor din Belgia. O concentrare de musulmani mai mare decât oriunde şi vulnerabilă astfel la radicalizare. Dar, de asemenea, la fragmentarea puterii politice care paralizează acţiunea şi acordă decizia la toate nivelurile. La nivel federal, imigraţia şi justiţia. La cele trei comunităţi, flamandă, franceză şi germană, educaţie şi cultură.
La Molenbeek, populaţia s-a dublat în ultimii zece ani, ajungând la 100.000 anul trecut. Şomajul (28%, în medie) afectează aici un tânăr sub 25 de ani din doi. Oraşul este în centrul „creşterii sărăciei şi imigraţiei, care se consenmează în sudul şi vestul Bruxelles-ului, unde nu există nici industrie, nici sedii ale marilor societăţi, spre deosebire de alte comune de la periferie. Întreprinderile care sunt aici se plâng că personalul le este hărţuit, îndeosebi femeile fiind cele mai afectate. Un CV care are ca loc de reşedinţă Molenbeek are puţine şanse de reuşită în cazul ofertelor de serviciu. „În pofida tuturor eforturilor, nu am reuşit să inversăm tendinţa”, se plânge consilierul municipal El Khannouss. Acest lucru era înaintea loviturii monstruoase de la 13 noiembrie 2015, din Paris, încheie articolul din „Le Figaro”. Şi, evident, înaintea atentatelor de marţi, 22 martie 2016, din Bruxelles, am adăuga noi.
Cum se constată, avem mai sus o radiografie foarte consistentă a lumii – căci despre aşa ceva este vorba – din Molenbeek şi a problemelor ei complicate, care ar putea arăta motivele radicalismului celor adăpostiţi în această zonă din Bruxelles, considerată de specialişti drept un sanctuar al terorismului care zguduie acum din temelii nu doar Belgia, ci şi întreg Occidentul, faţă de care, aşa cum arată articolul, cei mai mulţi dintre cei primiţi aici cu mare generozoitate, nutresc o ură viscerală. Ce-i de făcut? Întrebarea este veche, dar contextul în care se reia şi împrejurările sunt de o gravitate aparte. Ele reclamă acţiune urgentă, concertată, radicală şi eficientă, nu reuniuni nenumărate şi dezbateri nesfârşite. Nu întâmplător, titlul articolului din „Le Figaro” este „Au coeur du Molenbeekistan”, o trimitere evidentă la Afganistan şi la criza nesfârşită de acolo.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.