În numele omenirii, vă cerem să nu invadați România!

În urmă cu 49 de ani, în noaptea de 20-21 august, trupe din cinci țări ale Tratatului de la Varșovia – URSS, Bulgaria, RD Germană, Polonia și Ungaria – au invadat Cehoslovacia, acțiune la care România nu a participat și care, sub pretextul „salvării orânduirii socialiste din Cehoslovacia“, la ordinul expres al conservatorilor de la Kremlin, care au invocat o pretinsă cerere de „ajutor“ provenind de la „adevărații comuniști cehoslovaci“, a pus capăt în mod brutal „Primăverii de la Praga“, arestând primul secretar al Partidului Comunist, Alexander Dubcek, și alți înalți demnitari de partid și de stat, într-un mod ce amintea mai curând de nazism.

Pentru întreaga lume a fost un șoc greu de imaginat: cine își putea închipui că armatele unor state socialiste vor interveni într-o altă țară „surată“, indiferent de motiv, în condițiile în care, de la Moscova la Varșovia, de la Sofia la Budapesta sau Berlin, doctrina oficială susținea sus și tare că relațiile dintre aceste țări au la bază respectul independenței și suveranității naționale, neamestecul în treburile interne și avantajul reciproc în relațiile bilaterale?

Analiștii politici și comentatorii mișcării socialiste și comuniste internaționale sunt unanimi: a fost o lovitură sub centură dată acesteia, invazia arătând adevărata față a urmașilor lui Stalin și modul în care ei percep raporturile, atât în cadrul Tratatului de la Varșovia, cât și cu celelalte țări socialiste și partidele comuniste ori muncitorești din diferite zone ale lumii, chiar dacă le susțineau material.

În egală măsură, invadarea Cehoslovaciei de către cele cinci țări socialiste a fost un moment al adevărului pentru întreaga lume, întrucât, dincolo de retorica și declarațiile politicianiste ale liderilor occidentali din acea vreme, s-a demonstrat că sferele de influență, așa cum fuseseră ele definite la Malta, se mențineau intacte și funcționau.

Este ceea ce rezultă cu prisosință din voluminoasa carte de memorii a fostului ambasador sovietic în SUA Anatoli Dobrînin: „Sugubo doveritelno. Posol v Washingtone pri șesti prezidentah SȘA“ (1962-1986 gg) Moskva, Mejdunarodnîie otoșenia, apărută în 2016 și în traducere românească. Volumul lui Anatoli Dobrînin a apărut inițial în SUA, în septembrie 1995, sub titlul „In confidence. Moscow’s ambassador to America’s six cold war presidents“.

Cel sosit în 1962 ca ambasador al URSS la Washington fiind, la cei 43 de ani ai săi, cel mai tânăr ambasador sovietic în SUA din toate timpurile, își amintește numeroase momente din întâlnirile sale cu cei șase președinți americani din perioada 1962-1986, când a fost la post. Să notăm că doi dintre aceștia au ajuns la Casa Albă în condiții dramatice:

Kennedy fiind asasinat, vicepreședintele Johnson i-a succedat automat, iar Ford a devenit președinte în urma demisiei lui Nixon, din cauza scandalului Watergate, ambasadorul Dobrînin fiind martor direct la acele evenimente deosebite.

„Ia uite în ce ne băgau ăștia și noi nu știam nimic!“

Unul dintre cele mai încleștate momente ale mandatului ambasadorului Dobrînin l-a reprezentat criza rachetelor din Cuba, în dezamorsarea căreia el a colaborat îndeaproape cu Robert Kennedy, cel despre care, încă de când le-a făcut cunoștință, președintele John F. Kennedy a spus că este „expert în contacte confidențiale cu URSS“. Atunci, în octombrie 1962, lumea a fost extrem de aproape de un conflict nuclear americano-sovietic, iar negocierile și relațiile directe dintre Robert Kennedy și Anatoli Dobrînin au fost cruciale.

Notăm în context că, despre această criză extrem de gravă liderii români au auzit abia când ea devenise publică. Astfel, conducătorul de partid și de stat, Gh. Gheorghiu-Dej, a aflat în avionul cu care se întorcea dintr-o vizită oficială în Indonezia. „Ia uite în ce ne băgau ăștia și noi nu știam nimic!“, a exclamat el, potrivit unor ziariști care-l însoțiseră în călătorie și au asistat la scenă.

Cum se vede, nu doar ambasadele sovietice din străinătate, inclusiv cea din SUA, nu știau nimic despre rachetele nucleare plasate de URSS în Cuba, ci nici conducătorii statelor socialiste frățești! Oricum, după acest episod dramatic, între Casa Albă și Kremlin s-a înființat „linia fierbinte“, cunoscută azi sub numele de telefonul roșu, prin care, de-a lungul anilor, cei aflați de-o parte și de cealaltă au dezamorsat crize foarte grave, cum a fost „Războiul de șase zile“, din iunie 1967.

Cel mai fermecător președinte

În cartea sa, Dobrînin îl face un portret și lui Lyndon Johnson, prședintele SUA de la momentul invadării Cehoslovaciei. Despre Johnson afirmă că, spre deosebire de Reagan, care era amuzant, și-l amintește drept cel mai fermecător și frumos președinte. Râzând, el relatează cum s-a descurcat Johnson într-o dispută, când texanul i-a spus: „De ce să ne certăm, domnule ambasador… aș putea avea încredere în dumneata… Da, te-aș putea invita în dormitorul meu din Casa Albă. Vom dormi în aceeași cameră și-ți voi spune, uite, nu am niciun pistol!“.

Dobrînin zice că nu a acceptat invitația, dar la un moment dat, când el s-a întâlnit cu consilierul prezidențial pentru Securitate Națională, Walt Rostow, a apărut Johnson, care, „pentru orice eventualitate“, i-a dat numărul lui direct și pe care l-a folosit în acea duminică de 20 august 1968, cerându-i o întâlnire de urgență.

20 august 1968

Ce se întâmplase? Dimineața devreme la Washington, finele după amiezii la Moscova, el a primit o telegramă urgentă de acasă, prin care i se spunea să ceară o întrevedere cu președintele Johnson, dar numai între orele 18.00-20.00, când la Moscova mijeau zorii de luni, 21 august. Curios ori nu, președintele nu a întrebat despre ce este vorba și a propus ca ea să aibă loc la amiază, ceea ce îl încurca pe ambasador, care primise ordine ca ea să fie la căderea serii. Dobrînin a invocat faptul că mesajul primit trebuia tradus în engleză și a obținut acordul pentru ora 20.00.
La acea oră, deja tancurile și trupele sovietice plecaseră din aeroportul praghez Rujine și mărșăluiau în forță pe străzile Pragăi, iar cele din celelalte patru țări invadatoare pătrunseseră în Cehoslovacia prin alte puncte. De aceea este cu atât mai straniu că nimeni din ambasadele occidentale, în frunte cu cea a SUA, nu a observat sau auzit nimic, deși, slavă Domnului!, aveau destule „antene“ și, în plus, chiar și un ageamiu știa că situația din acea țară nu era deloc roză, deși, cu câteva zile înainte, la Cierna nad Tisu avusese loc o întâlnire la nivel înalt sovieto-cehoslovacă și se crease impresia că apele se liniștiseră.

Ajuns la Casa Albă, în biroul lui Johnson, Dobrînin l-a găsit pe președinte flancat de Rostow și nu a apucat să spună nimic din ceea ce avea de comunicat, întrucât președintele și-a amintit de întâlnirea pe care o avusese, pe 23 iunie, în SUA, la Glassboro, cu premierul sovietic, Alexei Kosîghin, aflat la New York pentru a participa la Adunarea Generală. Mai înainte vizionase un film documentar despre acest summit.

În fine, Dobrînin a citit mesajul trimis din țară, potrivit căruia în Cehoslovacia avusese loc „un complot al forțelor reacționare interne și externe“, fapt pentru care „URSS și ALIAȚII SĂI (subl. n.) din Tratatul de la Varșovia au răspuns cererii de ajutor a GUVERNULUI DE LA PRAGA“ ( subl. n.). „Drept urmare, unităților militare sovietice li s-a ordonat să pătrundă pe teritoriul cehoslovac de pe care vor fi retrase imediat după îndepărtarea amenințării existente la adresa securității Cehoslovaciei.“

Lipsa de reacție

Următoarea afirmație îi aparține chiar lui Dobrînin și mi se pare de-a dreptul șocantă pentru acel moment: „Președintele Johnson a ascultat cu atenție (mesajul-n.n.), dar nu a părut că înțelege importanța veștii. Spre marea surprindere, nu a reacționat absolut deloc, doar mi-a mulțumit pentru informație și a spus că va discuta probabil cu Dean Rusk (secretarul de stat-n.n.) și cu alții, a doua zi dimineață, și că ne va oferi un răspuns, dacă era cazul“. Uimitoarea lipsă de conectare la realitate de care dă dovadă președintele într-un moment atât de grav este desăvârșită de interesul lui aparte pentru ideea de a vizita URSS și de a avea convorbiri cu Kosîghin până în iarnă, care era de-a dreptul hazardată. Înainte de toate, el se autoinvitase la Moscova, deși nu mai candida la alegerile prezidențiale ce aveau loc peste două luni și, ca urmare, nu mai putea avea un rol esențial în evoluția raporturilor bilaterale.

Pe urmă, autoritățile de la Moscova fuseseră deja surprinse, întrucât după Convenția din iulie, când fusese nominalizat candidat al Partidului Republican la prezidențiale, Nixon făcuse o cerere oficială de a vizita Moscova. În întrevederea cu Dobrînin, Johnson a insistat că așteaptă un răspuns oficial, comunicând că a doua zi invitase mai mulți prieteni la micul dejun, cărora urma să le anunțe știrea, apoi să facă la fel cu presa. Întors la ambasadă, Dobrînin a raportat imediat totul, sfătuindu-și șefii să-i accepte vizita în URSS, deși își dădea seama că Rusk și Rostow vor face totul ca inițiativa respectivă să cadă. „Biroul Politic (al CC al PCUS-n.n.) nu se așteptase ca Johnson să reacționeze cu atâta indiferență la evenimentele de la Praga și a transmis imediat invitația pe care el și-o dorea atât de mult.“ Între timp însă Casa Albă începuse să fiarbă la propriu și la figurat, dat fiind că apăruseră deja ecouri din alte puncte ale globului pe care le colecta Departamentul de Stat.

Ca urmare, Dobrînin a fost a fost convocat la Rusk, când venise de la o întâlnire de lucru cu președintele care îi ceruse să transmită un mesaj, prin care spunea că nu cunoaște nimic despre implicarea unor țări nesocialiste în evenimentele din Cehoslovacia și nici despre o cerere de ajutor trimisă de autoritățile de la Praga. Cel mai deosebit lucru, după toată tevatura care se declanșase la Washington referitor la invadarea Cehoslovaciei, din tot ce spunea Dean Rusk, era că Johnson nu abandonase ideea vizitei în URSS!

Urmează România?

Din punctul de vedere al României, episodul crucial s-a consemnat după trei zile, în timpul unei noi întrevederi pe care Rusk și Dobrînin au avut-o la Departamentul de Stat, prilej cu care secretarul de stat a declarat că, în discuțiile precedente purtate cu președintele, spusese că „ar fi putut face pariu că URSS nu va invada Cehoslovacia“.

Ca urmare, Rusk i-a zis să-i spună pe cale particulară ce fapte reale motivau invazia, apoi a adăugat, pe neașteptate: „Urmează România? Ar fi prea mult și greu de crezut că vom controla opinia publică“.

În zilele care s-au scurs, în SUA nervozitatea a crescut în rândurile congresmenilor, în vreme ce președintele Johnson „lăsase balonul jos“, cum se zice în termeni sportivi. Astfel, în cursul unei întrevederi cu Statul Major Interarme se decisese că SUA nu vor utiliza forța împotriva invadatorilor Cehoslovaciei, cum, de altfel, stipulau sferele de influență. Apoi, element deosebit de important, președintele ceruse în mod expres ca absolut nimeni în afara lui și a lui Rusk să nu mai facă declarații pe tema invaziei. „Nădăjduim ca Moscova să țină seama de faptul că noi, americanii, nu suntem niște bătăuși“, declarase în glumă Johnson.
Cum era firesc, la Washington nervozitatea a tot crescut și, pe 28 august, Rusk l-a convocat intempestiv pe Dobrînin pentru a-l anunța că aflase despre neașteptate mișcări de trupe sovietice la granița cu România în decursul ultimelor 24 de ore. Ambasadorul notează că, în Occident, apăruseră multe speculații despre o posibilă invadarea României, dat fiind că ea refuzase „acțiunea comună alături de alte state membre ale Tratatului de la Varșovia împotriva Cehoslovaciei“.

„Într-adevăr, Moscova era foarte supărată pe conducătorul român Nicolae Ceaușescu, iar trupele sovietice au făcut manevre tactice demonstrative în preajma frontierei cu România. În realitate, Moscova nu se gândise la o invadare a României, întrucât niciodată nu se îndoise de regimul comunist de acolo“, scrie Dobrînin în memorii, dar, personal, nu-mi dau seama dacă ultimele afirmații au fost făcute atunci sau ulterior.

Un mesaj emoțional

Evident că, în noile condiții, deplăsările trupelor sovietice erau monitorizate atent de sateliții militari americani și de agenții occidentali, așa încât totul i se aducea imediat la cunoștință lui Johnson, aflat la ranchul său din Texas. Ajuns în biroul lui Rusk, Dobrînin a primit un mesaj destinat guvernului sovietic, pe care-l apreciază „destul de emoțional“.

„În numele omenirii vă cerem să nu invadați România, deoarece consecințele vor fi imprevizibile! De asemenea, sperăm că nu se va întreprinde nici un fel de acțiuni împotriva Berlinului de Vest ce ar putea declanșa o criză internațională majoră, pe care dorim să o evităm cu orice preț. Aceasta ar putea fi dezastruoasă pentru relațiile sovieto-americane și pentru lumea întreagă“, se arăta în document.
Dobrînin scrie că a cerut în mod imperativ să se răspundă imediat mesajului, spre a detensiona lucrurile, ceea ce s-a și întâmplat.
„Am primit instrucțiuni să vă aduc la cunoștință că rapoartele despre o iminentă intrare a trupelor sovietice în România sunt orchestrate special de anumite cercuri cu scopul inducerii în eroare a Guvernului american și nu corespund realității. Același lucru este valabil și în ce privește Berlinul de Vest“, i-a comunicat Dobrînin lui Rusk, care a primit totul cu o vădită ușurare.

Și alte păreri…

Toate datele despre România se află la pag. 175-176 ale ediției rusești a memoriilor lui Dobrînin. În legătură cu demersul Administrației Johnson legat de o posibilă invadare a țării noastre în august sau în perioada următoare din 1968, am întrebat unele personalități din România care, prin pozițiile oficiale pe care le dețineau atunci, cât și prin contactele și preocupările ulterioare, ar fi putut afla despre acele amenințări militare sovietice și, implicit, despre avertismentul Casei Albe.

Sovietologul Vasile Buga, autor al unor volume și studii pe tema raporturilor dintre România și URSS, care pe atunci era la Secția Externă a CC al PCR și urmărea zilnic relațiile dintre cele două partide și țări, mi-a declarat că nu a auzit nimic la vremea respectivă, iar ulterior, din cercetarea unor arhive, nu a găsit ceva pe această temă.
În fine, diplomați români care au ocupat posturi importante în MAE ori la diferite ambasade ale țării noastre mi-au declarat, sub acoperirea anonimatului, că nici ei nu au aflat nimic despre preocupările Casei Albe legate de destinul României în contextul invadării Cehoslovaciei.
Evident, răspunsul se află în arhivele americane, în primul rând, și în cele de la Moscova!

Două observații

1. În text se vorbește despre URSS și aliații săi, dar România nu făcea parte dintre statele care invadau în acele momente Cehoslovacia. Despre acest lucru, mesajul nu spune o vorbă, și nici Dobrînin, care, probabil, la acea oră nu știa.

2. Se invocă o cerere de ajutor din partea guvernului cehoslovac, fapt total neadevărat

„Într-adevăr, Moscova era foarte supărată pe conducătorul român Nicolae Ceaușescu, iar trupele sovietice au făcut manevre tactice demonstrative în preajma frontierei cu România. În realitate, Moscova nu se gândise la o invadare a României, întrucât niciodată nu se îndoise de regimul comunist de acolo.“

Anatoli Dobrînin, fostul ambasador sovietic în SUA

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.