Intelectualii români muşcă din Voronin

 

Mircea Cărtărescu: „Mi se pare că lipsa de reacţie a statului român este un gest de mare laşitate într-un moment istoric cu care nu ştiu dacă ne vom mai întâlni şi pe care-l aşteptam de multă vreme. Traian Băsescu a spus de foarte multe ori că unificarea cu Republica Moldova este foarte importantă pentru politica externă, cred că ar fi trebuit să iasă la rampă şi să vorbească deschis despre aceste lucruri. Statul român ar fi trebuit să fie, fără nici un fel de echivoc, de partea revoluţionarilor şi să le acorde tot sprijinul, fără să se ascundă după pretexte ca neamestecul în treburile interne ale altei ţări. Este un gest de laşitate politică. Republica Moldova nu e Uzbekistan, de pildă, e o ţară cu care avem o relaţie specială. E păcat şi injust să ne prefacem că nu ştim ce se întâmplă acolo. Am ratat şansa istorică de reunificare. Cu atât mai mult cu cât autorităţile de la Chişinău, neprovocate, au răspuns cu acte de ostilitate la adresa României, care a stat pasivă, autorităţile de la noi ar fi trebuit să reacţioneze.

 

Am să particip la mitinguri de protest. Nu are importanţă dacă sunt sau nu eficiente. Nu vreau să unific România cu Republica Moldova dacă ies în stradă, e vorba de a-ţi susţine public un punct de vedere. Toate protestele făcute sunt foarte importante pentru că oamenii au nevoie de solidaritate. E vorba de empatie şi de emoţie”.

 

Dan Lungu: „Cred că, pe nesimţite, sub influenţa basarabenilor plecaţi în străinătate şi a proliferării noilor media s-a petrecut o schimbare de mentalitate cu care oficialii nu erau la curent. Mai multe categorii de populaţie, dar în special tinerii, refuză ca, la 20 de ani după căderea comunismului, să mai poarte eticheta de comunişti, chiar aici, în vecinătatea Uniunii Europene. Ingineriile electorale ale puterii au reuşit să controleze scorul, dar nu şi legitimitatea. Cred că pur şi simplu autorităţile de la Chişinău sunt luate prin surprindere şi reacţionează cu vechile reflexe, mult mai puţin eficiente în noul context al circulaţiei informaţiei. De altfel, nici România şi nici Uniunea Europeană nu sunt pregătite pentru ce se întâmplă la Chişinău, ceea ce e trist. Iată că, încă o dată, cocktailul dintre tinereţe şi libertate îşi arată potenţialul exploziv. Tot mai la Est”.

 

Dan Puric: „Basarabia ne-a fost luată prin Pactul Ribbentrop-Molotov şi tot printr-un pact trebuie luată înapoi, nu cu sângele co-piilor noştri. Să fim atenţi, să facem de data aceasta o revoluţie de catifea, că de ea

n-am prea avut parte, ci doar de măcelărie. Să fie acolo catifea, nu decembrie ’89, să ştim şi noi, românii, să câştigăm centimetru cu centimetru fără sânge. Clonele comuniste de acolo vor fi oricum ejectate de istorie”.

 

Nicolae Manolescu: „Deocamdată, acolo e revoluţie în toată puterea cuvântului. Au intrat în Parlament, sunt morţi, răniţi, zece mii de oameni erau la statuia lui Ştefan cel Mare, neaşteptată izbucnire a fost. (…). Dumnezeu ştie, probabil că le-a ajuns şi lor cuţitul la os. Au trecut 20 de ani de la independenţa Republicii Moldova şi ţara continuă să fie condusă de comunişti ca şi cum ar fi un regim comunist etern… Ceva nu e în regulă. O fi lumea proastă, dar chiar aşa, să voteze comunişti la nesfârşit?”.

 

Ion Bogdan Lefter: „Protestele cu care au fost întâmpinate rezultatele alegerilor din Republica Moldova, după mulţi ani de pasivitate civică, marchează evoluţia importantă a societăţii basarabene către o atitudine mai activă faţă de gestiunea treburilor publice. Şi vremurile se schimbă: o bună parte a electoratului basarabean s-a „occidentalizat” în urma masivei migraţii de muncă spre Europa de Vest; aceeaşi evoluţie de mentalitate au urmat-o seriile de studenţi formaţi la universităţile din România; şi au intrat în jocul electoral şi tinerii care au ajuns în ultimii ani la majorat. Fie că au votat efectiv, fie că doar au contribuit de la distanţă (prin opinii, prin influenţarea familiilor rămase acasă), aceste categorii au scos populaţia Republicii Moldova din letargie şi ar fi adus la putere coaliţia partidelor de centru şi de dreapta. Context în care acuzaţiile de fraudare a alegerilor de către comunişti, care au controlat procesul, par fondate. Rămâne marele câştig simbolic: mişcarea populară, preponderent tinerească, din Basarabia dovedeşte că lucrurile merg înainte în direcţia cea bună, către „însănătoşirea” unei societăţi până acum blocate de un sistem autoritarist, anacronic în lumea de azi”.

 

Vladimir Tismăneanu: ,,E vorba de o revoluţie spontantă menită să erodeze fundamentele unui sistem de tip bolşevic. Nu sunt de acord cu cei care afirmă că Partidul Comunist al Moldovei, condus de Voronin, ar fi doar o organizaţie clientelară, lipsită de o ideologie de tip comunist. Evident, nu mai e vorba de bolşevismul clasic, cu lagăre de concentrare şi arestări în masă, dar se folosesc aceleaşi metode de intimidare şi de timorare a populaţiei ca în timpul lui Brejnev şi al lui Andropov. De altfel, Voronin şi-a făcut ucenicia în aparatul Ministerului de Interne din perioada sovietică. Tinerii de la Chişinău au dovedit că au curaj moral şi imaginaţie politică. În acest sens, revoluţia care a început la Chişinău se situează în prelungirea marilor mişcări sociale din 1989 care au dus la prăbuşirea Blocului sovietic. România e prinsă între aspiraţiile revoluţionarilor de la Chişinău şi reacţia extrem de prudentă a cancelariilor occidentale, la care se adaugă şi persistentele presiuni ruse”.

 

Florin Iaru: „Din păcate, soarta Republicii Moldova s-a jucat acum douăzeci de ani. Basarabia se visează, vai, piesă mică la Moscova. Orice şef basarabean vrea să fie preşedinte, fie şi preşedinte de bloc. Dacă unirea nu s-a înfăptuit în ‘90, când se putea, nu vă mai faceţi iluzii pentru următorii 100 de ani. Moldova va continua să sărăcească până s-o îndura Imperiul să o alipească. Din clipa aia, identitatea „moldovenească“ va dispărea definitiv. Mă uit cu milă la tinerii care mai vor ceva. Pentru ei, viitorul s-a sfârşit ieri!”.

 

Andrei Oişteanu: „În primul rând, s-au pripit cei care au numit revoluţie, fie ea şi portocalie, ceea ce se întâmplă în Chişinău şi în alte oraşe din Republica Moldova. Pentru revoluţie trebuie un program ideologic şi câţiva lideri declaraţi şi recunoscuţi, or, în acest caz nu avem de nici unele. Singurul program e «Jos comunismul!», care e un bun început, dar insuficient.

În al doilea rând, aruncarea vinei de către Voronin pe autorităţile române e o diversiune tipic comunistă, ca şi definirea rebelilor drept «fascişti». Voronin mizează pe faptul că opinia publică moldoveană crede că trebuie să fii fascist ca să fii anticomunist. Noi ştim că e suficient să fii democrat, caz în care eşti simultan antifascist şi anticomunist. Reacţia autorităţilor române mi s-a părut corectă şi înţeleaptă; limpede, dar echilibrată, mai ales că nu au răspuns la provocări aşa cum şi-ar fi dorit Voronin”.

 

Mircea Vasilescu: „Eu îi cred pe observatorii din statele europene care au semnalat, în rapoartele individuale, că au existat nereguli în procesul alegerilor, ţinând cont că OSCE, în majoritate, a fost format din observatori din partea Rusiei. Statul român nu avea cum să reacţioneze mai dur, statul român nu mai e de capul lui, ci unul dintre membrele UE.

 

România nu poate susţine, cel puţin pe faţă, partidele de opoziţie din Republica Moldova. Nu putem intra cu tancurile să-l dăm jos pe Voronin. Există un spirit nou, tânăr şi suficienţi oameni care nu au mai crescut sub papucul URSS, care au călătorit, au acces la informaţie şi pot face democraţia posibilă. Soluţia ar fi ca UE, care a fost ani întregi pasivă în această problemă, să ajute cât poate la instaurarea democraţiei aici şi să aibă un program coerent faţă de această ţărişoară, care, mai nou, este prima ţară de la graniţa UE. Cel mai bine ar fi ca lucrurile să se calmeze şi ca Voronin să renunţe la acţiuni punitive - am auzit că au fost oameni arestaţi. Nu mai ţine figura că, dacă bagi oameni la închisoare, îi potoleşti pe ceilalţi. Acum, dacă bagi zece la închisoare, vor veni 1.000 să-i elibereze.

 

Ana Blandiana: „Totul seamănă cu o imagine văzută într-o oglindă retrovizoare, am senzaţia că m-am întors în timp, observând aceeaşi vârstă a manifestanţilor şi modul în care puterea de acolo reacţionează la fel ca aceea de aici în ’89-‘90. Totul e agravat de proximitatea fratelui cel mare.

 

Cu adevărat tulburător e că ceea ce se întâmplă acum, precum şi rezultatul alegerilor şi reacţiile la acest rezultat reprezintă şi o consecinţă a rupturii dintre generaţii. Tinerii sunt înspăimântaţi că au rămas fără viitor, bătrânii sunt înspăimântaţi de orice viitor diferit, iar cei de vârstă mijlocie sunt la muncă în străinătate”.

 

Ion Caramitru: „Această explozie de la Chişinău era de aşteptat. Slăbiciunea partidelor politice, influenţele rusofone şi presiunea Moscovei au făcut ca într-o fostă ţară comunistă să câştige un partid comunist care chiar poartă acest titlu, ceea ce e un caz unic. Acum doi ani am fost invitat acolo la aniversarea Uniunii Teatrale şi am vorbit public despre adevărul absolut istoric: Moldova e parte din România şi nu va mai trece mult până când această grea încercare istorică se va termina. Am fost declarat persona non grata, am primit ameninţări, dar am simţit de pe atunci această dorinţă a oamenilor de a fi ei înşişi cei care au răbufnit acum. Mişcările studenţeşti din oraşele româneşti sunt semnalul unei conştiinţe colective de care nu se poate face abstracţie, iar autorităţile vor trebui să-şi nuanţeze poziţia”.

 

Dan Perjovschi: Prima dată să vedem câte firme din România (fabrici şi uzine, ziare, televiziuni, edituri, galerii, teatre, platforme digitale) sunt active în Moldova şi ce cifre de afaceri au. Să vedem câte programe culturale, educaţionale şi ştiinţifice s-au făcut cu fonduri româneşti la iniţiativa noastră sau la cererea lor aici şi acolo, câte comisii mixte există şi cu ce se ocupă ele. Să numărăm câte cărţi şi câte computere noi am trimis noi în Moldova. Să vedem câţi economişti, analişti politici, oameni de stat, actori, creatori de modă, fotbalişti, artişti, ecologişti, trend setteri, brand manageri, activişti sau bancheri au făcut, au contribuit sau au participat la vreun proiect în Moldova.

Să vedem câţi dintre ei sunt patrioţi sau noua dreaptă, second hand, expiraţi, tribuni electrocutaţi, poeţi leşinaţi, peisagişti rataţi, mătuşile cuiva, şoferii altcuiva. Să vedem care este marea politică românească în Moldova, cine a gândit-o, cine o coordonează, ce buget are şi cum s-a desfăşurat ea, an de an, de la podul de flori la expulzarea poeţilor de limbă română din România. Să vedem ce companie zboară la Chişinău. Să vedem câte trenuri sunt pe zi încolo şi câte încoace. Să vedem cât costă un bilet. Să vedem cât costă o viză. Să vedem cât este diurna dacă mergi oficial ca român în Moldova. După aia mai vorbim.

Altfel dăm numai din gură aşezaţi comod în faţa şemineului electric de lângă plasma lipită peste gresia de import.

După ce ne-am lămurit ce n-am făcut timp de 20 de ani poate ne lămurim ce putem face de acum încolo măcar în următoarea lună. Mai ales când nu va mai fi rating. Poate trebuie să le dăm în regim de urgenţă cetăţenie română tuturor manifestanţilor, să-i protejăm de propriul lor preşedinte. Poate trebuie să le dăm azil politic. Poate trebuie să avem o ofensivă diplomatică de la New York la Londra, chiar şi în Beijing. Poate trebuie să înghiţim în sec, să stăm calmi şi să vedem ce este structural de făcut de acum în colo. Ce am început să ducem la bun sfârşit. Metodic, neclintit, nemţeşte…