Interpretarea documentelor de arhivă referitoare la Constantin Noica

În numerele 11/2010 şi 12/2010 ale revistei ieşene „Timpul” am publicat (sub titlurile: „Constantin Noica în arhive: ataşamentul victimei faţă de torţionar”; „Note privind colaboraţionismul lui Constantin Noica”) observaţiile mele rezultate din cercetarea dosarelor pe care Securitatea le-a elaborat în legătură cu Constantin Noica (două dosare de urmărire informativă, I 01516/14 volume şi I 3718/3 volume; un dosar penal, P 000777/16 volume; două dosare SIE, microfilmate, unul personal/de agent şi unul de urmărire). Cele câteva mii de pagini îmi par acoperitoare pentru ca, punându-le alături de informaţii din viaţa publică, să avem astăzi o perspectivă asupra relaţiilor dintre Constantin Noica şi Securitate, ca şi asupra sensului pe care l-a căpătat fenomenul cunoscut îndeobşte sub numele „rezistenţa prin cultură”.

Este neîndoios că „dosarul Noica” cere o interpretare atentă, nuanţată, pe de o parte, sub aspect uman, pe de alta, metodologic. Între timp au apărut mai multe reacţii faţă de interpretările din „Timpul”. Ar fi fost o bună ocazie pentru a adânci ori amenda analiza propusă. Din păcate, majoritatea acelor comentarii mai curând împiedică înţelegerea cazului Noica. Unele sunt simple opere de mercenariat. Altele, care nu motivează o astfel de suspiciune, exprimă păreri asupra conţinutului dosarelor fără să fi avut exerciţiul firesc al confruntării cu ele. Se poate verifica necitirea documentelor, căci numele celor care consultă dosarele sunt trecute în fişele anexe.

În interpretarea cazului Noica şi, mai general, a informaţiei din arhivele gestionate de CNSAS, cercetătorul induce opiniei publice, chiar dacă doar implicit şi fără să vrea, o judecată morală. Or, judecata morală cere imparţialitate intelectuală. Trei sunt aspectele pe care un cercetător le are de observat din consultarea dosarelor pe numele lui Constantin Noica pentru a oferi o imagine pe măsura complexităţii cazului, şi nu a gusturilor personale.

Aspectul uman

Materialele din arhive îi desenează lui Noica un profil uman esenţialmente pozitiv. Descoperim, între file, spusele oamenilor care au lucrat pe proprietatea lui despre comportările frumoase pe când îşi vizita moşia. Alte mărturii îl descriu cinstit în discuţie şi dezinteresat din punct de vedere material. Când nu primeşte drepturi de autor pentru cărţi care se bucuraseră de succes, spune că asta nu-l deranjează: mai bine decât să trezească invidie. Documentele completează ceea ce ştim despre viaţa de până în ultimele momente ale filosofului. Toate vorbesc despre austeritatea sa.

Se află în dosare pasaje impresionante, care descriu înfruntarea dintre sentimentul de supunere faţă de autorităţi, devenit în cazul lui o a doua natură, şi fair-play-ul manifest al acestui om. Întrebat despre relaţiile cu Alexandru Paleologu, imediat după ieşirea din închisoare, explică: „Am găsit în persoana lui Paleologu criticul cel mai înţelegător şi rafinat ce-mi puteam dori, nu însă pe cel mai sever, dată fiind amabilitatea lui. […] De altfel, interesul meu pentru contactul cu Paleologu nu ţinea numai de folosul pe care-l obţineam din reacţiile lui, ci din faptul că puteam beneficia de cunoştinţele lui întinse”.

Ofiţerii de securitate nu aveau nevoie de astfel de caracterizări. Ei hotărăsc, într-un caz, să îl determine pe Noica să povestească situaţiile negative din viaţa lui Cioran. Acestea urmau să fie exploatate împotriva refugiatului. Fostul deţinut politic povesteşte tot, dar nu pentru a ponegri. Iată acest pasaj excepţional din declaraţia de anchetă a lui Noica: „Întrucât mi se cere să fac declaraţie despre Emil Cioran – al cărui caz speram că se va clasa între timp, ca lipsit de interes efectiv, – voi spune tot ce ştiu despre el. Fac aceasta numai din respect faţă de autorităţi. Personal am socotit cazul ca absolut secundar, cunoscându-l pe Cioran drept un neuroastenic, de o excepţională înzestrare şi atâta tot. Dacă l-am apărat timp de 30 de ani împotriva tuturor, chiar şi împotriva tatălui său, care părea pe punctul să-l renege la un moment dat, l-am apărat ca pe un frate bolnav”.

Şi mai departe: „Singura sa participaţie politică era de ordin afectiv: îşi exprima speranţa, după asasinareea lui Codreanu, că palatal regal din Bucureşti va sări în aer. Dar e drept că simpatia sa pentru fascismul românesc a fost mai afirmată în anul acela, când toate răsturnările păreau posibile, de la distanţă. […] Cer scuze că relatez astfel de lucruri şi de vorbe deşarte, dar acesta este Cioran pentru mine. Înţeleg să fiu criticat pentru faptul că am purtat prietenie unui astfel de om deşuchiat, dar nu mă poate face nimeni să-l văd altfel de cum l-am înregistrat, timp de 30 de ani pe pelicula memoriei mele. Nu-i un om, e un refuz uman. Repudiază totul începând cu persoana proprie. Nu-i cunosc nicio formă de pietate, decât pentru expresie”.

Este ca şi cum Noica face mărturii în faţa Absolutului, nu în faţa unui ofiţer de securitate.

Raportul dintre filosof şi ofiţerii de securitate

Întreaga semnificaţie omenească a acestor spuse exprimă, în interpretarea mea, supravieţuirea conştiinţei în momentele dificile ale relaţiei cu anchetatorii. Ea poate fi revelată doar atunci când realizăm drama fundamentală a lui Constantin Noica. Căci filosoful de la Păltiniş se „îmbolnăvise” de „complexul deţinutului”, fenomen cunoscut şi recunoscut, dar care avea să fie investigat sistematic de psihologi după 1973, sub denumirea „Sindromului Stockholm”. Fenomenul descrie legăturile emoţionale de ataşament care se realizează între un ostatic şi persoana care are putere asupra lui şi abuzează de el. Este o strategie de supravieţuire a victimelor a căror viaţă depinde în totalitate de brutele care le înlănţuiesc.

Se poate demonstra, dintr-o mulţime de comportamente, că la Noica se regăsesc toate simptomele standard ale sindromului: schimbarea viziunii proprii asupra lumii cu perspectiva, în cazul lui, a Securităţii; sentimentul victimei că relaţia cu opresorul este nu doar acceptabilă, dar chiar necesară; transformarea acestei relaţii într-o măsură a stimei de sine şi a sănătăţii emoţionale care implică în context apărarea patetică a statului; atitudinea ostilă faţă de aliaţii naturali arată că aceştia sunt percepuţi ca ameninţători pentru relaţia cu autorităţile represive; recunoştinţa sinceră faţă de orice mică îmblânzire a ofiţerilor; salvarea în proiecte fabulatorii – în cazul lui Noica, „politicile culturale”, ale sale sau naţionale. Iată „gustul” unuia dintre apeluri:

„Solicit deci, cu supunere şi cu sentimentul că revendic o favoare, dreptul de a fi de folos. Un minimum de utilitate, spre capătul unei existenţe inutile, este de altfel singurul sens de viaţă de care înţeleg să mai beneficiez, în urma greşelilor pe care le-am săvârşit faţă de regim, faţă de alţi oameni şi faţă de mine”.

Această interpretare privind „complexul Noica” mi se pare azi mai sigură, după ce am descoperit că nu este nici măcar originală. Alina Mungiu-Pippidi o teoretizase în cartea ei „Românii după ’89” încă din 1995, lucrând nu pe datele de arhivă, ci pe textul postum al lui Noica, „Rugaţi-vă pentru fratele Alexandru”, şi folosind referinţe psihiatrice (datate până la 1970) şi metafora orwelliană a volumului „1984”.

Activitatea de agent

Acestea fiind spuse despre omul Noica şi drama lui, e la fel de impresionant faptul că acest om de aparte fineţe (o arată iarăşi documentele) a devenit un agent de influenţă. Începând cu anul 1980, rapoartele chiar aşa-l prezintă, drept „sursă de influenţă” (cu numele de cod „Aristotel”). Dar nu interpretarea ofiţerilor de securitate, prea des falsificatoare, contează, ci faptele ca atare. Se poate afirma chiar că Noica a reprezentat cea mai formidabilă captură a Securităţii în ceea ce priveşte controlul şi exploatarea ca agent a unui fost deţinut politic. Noica susţine în faţa ofiţerilor „că ceea ce noi [securiştii] îi cerem să facă coincide cu convingerile lui filozofice şi consideră că este o obligaţie morală faţă de neam să-şi aducă contribuţia în aceste domenii de interes naţional-românesc”.

Şi pare că aşa gândea filosoful, căci el interiorizase viziunea comanditarilor săi. Rapoartele cer folosirea lui Noica pentru influenţarea unor personalităţi culturale din Franţa, RF Germania, SUA şi alte ţări; să ia poziţie împotriva „activităţii duşmănoase” desfăşurate de Monica Lovinescu, Virgil Ierunca şi ceilalţi membri ai grupului de la Paris; să influenţeze intelectuali din ţară pentru a evita orice contacte cu grupul de la Paris, care încearcă să denatureze, să mistifice şi să prezinte în mod deformat cultura românească din ţară. Documentele de arhivă şi mărturiile protagoniştilor din anii ’70-’80 confirmă că Noica a întreprins în multe şi în variate forme aceste indicaţii ale Securităţii.

Noica chiar solicită întâlniri cu ofiţerii care răspundeau de el ca să i se explice la ce lucruri concrete se doreşte a fi folosit. Li se adresează: „Eu nu v-am înţeles, dar mi-am dar seama că lucraţi pentru binele poporului român şi de aceea caut să înţeleg şi concepţia voastră despre lume”. Cere să fie crezut a fi „încă din anul 1964 un intelectual recuperat şi din toată fiinţa sa dă tot ce poate pentru cultura românească”.

Ei da, Noica dă Securităţii tot ce are din fiinţa sa „pentru cultura românească”. Pe care o slujeşte, în relaţia cu braţul înarmat al Partidului, „ca intelectual recuperat”. Ne aflăm în faţa unui caz într-un fel unic de servire a regimului. Este un paradox – dar să fie oare unicul în viaţă? – ca un fost deţinut politic, de extracţie idealistă, să fi devenit un agent de influenţă consecvent şi eficient al instituţiilor comuniste simultan cu salvarea probităţii sale umane.

Este de înţeles, având în vedere, excepţionalitatea cazului Constantin Noica, nedumeririle exprimate, în opinia publică, cu privire la ceea ce câţiva cercetători au găsit în dosarele Securităţii. Evoluţia interpretării noastre cu privire la „cazul Noica” se va sprijini totuşi, presupun, mai puţin pe noi date. Ci mai mult pe nuanţarea felului în care înţelegem şi descriem informaţia existentă. Desigur, pe imparţialitate intelectuală.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.