Interviu cu pictorul Marin Gherasim

La Sala Dalles este deschisă, până la 8 iunie, o impresionantă expoziţie a pictorului Marin Gherasim, intitulată “Zidire”. Câteva cicluri edificatoare pentru demersul artistic al acestui creator dăruit spiritualităţii, căutător şi mărturisitor, prin lucrările sale, al sacrului. Marin Gherasim a acceptat să ne ofere un interviu având ca temă centrală actuala expoziţie.

“Substanţa lucrărilor mele este una de natură creştină şi ortodoxă”

Într-un interviu mai vechi, mi-aţi mărturisit că doreaţi şi speraţi să realizaţi o expozţie cu ciclul “Absidelor”. Şi iată, aţi reuşit. A fost greu? A fost uşor?

Niciun lucru pe care vrei să-l realizezi şi care are un temei mai adânc nu e uşor de realizat. Mi-au trebuit câţiva ani de zile să mă lămuresc dacă merită să ies cu ele în lume. Acest ciclu al “Absidelor” a fost creat pe parcursul a 35 de ani. Primele le-am pictat în 1974-1975 şi le-am expus în 1976, iar ultimele sunt de anul trecut. O să vă povestesc de unde se trage ideea mea că un lucru, ca să-l duci la împlinirea sa, trebuie să-l adânceşti, să-l cizelezi îndelung, în ani de zile. A fost o şansă această expoziţie şi pentru alte cicluri desfăşurate de-a lungul anilor, cum ar fi “Turnul de veghe”. Spaţiul de la Sala Dalles mi se pare ideal pentru că oferă fronturi de expunere vaste. Cred că aici este acum un moment de împlinire a mea.

Există un fel de “subcicluri”, dacă le pot numi aşa: “Absida”, “Memoria Absidei”, “Reconstruirea Absidei”. Care este drumul între ele?

Am asistat la o întâmplare tragică: dărâmarea mânăstirii Văcăreşti. De la distanţă, pentru că nu puteai să te apropii, dar, cu toate riscurile, am vrut, neputincios, să văd ce se întâmplă acolo. Se făcuse o serie de demersuri de către mai multe personalităţi, Răzvan Theodorescu, Vasile Drăguţ, care au scris la Comitetul Central, la Cabinetul 2, dar acele memorii s-a dovedit că n-au ajuns niciodată unde trebuia. Ştiam mânăstirea Văcăreşti dinainte. Pentru că Uniunea Artiştilor Plastici, la un moment dat, îşi aduna lucrările pentru expoziţiile mari acolo. Am văzut Biserica, tot ansamblul acela arhitectonic care era extraordinar. Era una dintre cele mai importante mânăstiri din sud-estul Europei. A fost dărâmată, cu un cinism extraordinar, chiar în ziua de Crăciun. Acesta a fost momentul declanşator pentru “Memoria Absidei”, pentru acest ciclu la care mai revin uneori şi acum. Dar pentru că nu vreau să rămânem într-un fel de lamento prelungit, şi pentru că totuşi omul de spirit, artistul trebuie să propună ceva constructiv pentru sufletul, pentru mintea, pentru dorinţa de certitudine a celor din jur, am început ciclul “Reconstruirea Absidei”, care se referă nu atât la reconstruirea fizică, cât la reconstruirea absidei din om. Pentru că omul de astăzi, şi nu numai în România, ci şi pe plan internaţional cum am putut să constat, se află într-o mare criză de ideal superior, de repere morale şi spirituale, fiind obsedat de cotidian, de înavuţire, de bani, de maşini, de case de lux. Iar de sufletul, de mintea lui nu are niciun fel de grijă şi nu caută soluţii. “Reconstruirea Absidei” este, cred, un ciclu important din pictura mea prin imginea reconstituirii ei după ce am prezentat-o distrusă, sfârtecată.

Absidă

Din punctul de vedere al realizării picturale, “Reconstruirea Absidei” este mult mai dinamică decât cele dinainte. De ce?

Am vrut să văd aceste lucrări împreună ca să-mi lămuresc şi mie ce s-a întâmplat. În afară de un proiect mare în care eşti angajat în realizarea de imagini, se întâmplă o serie de lucruri pe care nu le poţi controla cu voinţă, conştient. Este o evoluţie firească chiar a fiinţei tale, a ceea ce se întâmplă în psihicul, în sufletul tău, a experienţelor pe care le-ai parcurs. Am spus, de altfel, că pictura pe care o fac este jurnalul meu existenţial în imagini. Am constatat că atunci a apărut o nelinişte în imaginile mele. Cele din 1977 aveau un calm, o seninătate. Erau hieratice, aveau o transcendenţă manifestă. Era, într-un fel, şi dorinţa ca în acea perioadă de ateism militant virulent să vin cu nişte teme de o altă natură, cu altă perspectivă. Am vrut să le propun în acea lume şi, de bine, de rău, au fost acceptate. Deci într-o vreme profund tulbure, eu am venit cu imagini calme, senine, cu spiritualitate. Dar, în momenul în care am revenit la această temă după o absenţă de câţiva ani de zile şi am tratat tema “Memoriei Absidei”, deci a distrugerii şi apoi a reconstruirii ei, se întâmplaseră multe lucruri şi în societatea românească, dar şi cu mine. Şi această nelinişte pentru destinul acestui loc constat că s-a imprimat în imagini. Au devenit nişte spaţii mai agitate, a intervenit o anumită ruptură, o anumită sfâşiere a spaţiului pictural, o dinamică mai pronunţată. Imaginea a căpătat un palpit suplimentar, care arată o experienţă prin care am trecut eu însumi.

Înălţarea Turnului

S-a scris în legătură cu pictura dumneavoastră când despre bizantinism, când despre conceptualism… Dacă ar fi, în toate zonele acestea ale artei cărora noi vrem neapărat să le dăm un nume, unde v-aţi plasa potrivit propriului sentiment şi propriei concepţii?

Substanţa lucrărilor mele este una de natură creştină şi ortodoxă. Atitudinea mea faţă de imagine este una de natură spirituală, încercând să fac recurs la această zonă a fiinţei mele interioare. În momentul însă în care mă angajez în gândirea şi realizarea de imagini, intervine elementul conceptual. Este o încercare de adecvare prin concept la substanţa lucrărilor mele. Nu este o translare a unor motive sau a unor ansambluri de teme şi de simboluri preluate direct din arta bizantină, ci un act de selecţie, de decantare şi de punere într-un nou context a acestor imagini şi motive. Aici intervine elementul de conceptualizare. Până la urmă, imaginile mele sunt de factură modernă. Eu nu fac icoană din mai multe motive. În primul rând, pentru că ateismul militant revenind în forţă, chiar şi în societatea românească, consider că omul credincios şi artistul care se angajează în acest demers este, într-un fel, din nou în pericol. Mă consider un pictor care tratează subiectele prin simboluri şi prin aluzii, ca pe vremea primelor secole creştine. Ale celor care au trebuit să se retragă în catacombe şi să lucreze cu simboluri cunoscute numai de comunitatea lor. Am avut prilejul să ies recent cu o expoziţie la ICR din Londra şi am avut discuţii cu oameni care au venit s-o vadă. Unii mi-au spus: “Dumneavoastră pictaţi lucrurile acestea într-o societate care are cu totul ale probleme şi preocupări. În locul credinţei noi facem acte sociale, de binefacere”. Era la ei o translare a credinţei, a metafizicii în zona praxis-ului. Mi-am dat seama că această inapetenţă pentru dimensiunea spirituală nu apare numai la noi. Şi atunci am revenit la aceste simboluri care, nefiind icoane propriu-zise, au necesitat eforturi de conceptualizare şi de punere într-un alt context, chiar din punct de vedere plastic. Nu există un decalaj sau un divorţ între substanţa creştină a lucrărilor mele şi forma de conceptualizare a ei în imagine.

“Pictorul nu este pur şi simplu un producător de imagini”

Cămaşă

În acelaşi timp, aţi început această expoziţie cu două reproduceri ale unor lucrări de Cézanne şi cu propriile “exerciţii de Cézanne”. Unde se plasează această atitudine? Într-un fel, există, e drept, o legătură pentru că formele dumneavoastră, indiferent de ciclu, tind către un spaţiu geometric, spiritual, arhetipal.

Istoria începe în 1956, când eram student în anul I. Aveam 19 ani. Un asistent, Aurel Vlad, care a fost elevul lui Şirato, care la rândul lui era un mare admirator al lui Cézanne, a venit odată în taină cu un album. A închis uşa, pentru că la acea vreme nu aveai voie să consulţi artă occidentală, considerată burgheză, şi puteai fi înlăturat din facultate. Era un album Cézanne, numai cu Muntele Saint Victoire. Erau zeci de imagini făcute cu o implicare şi o dorinţă de a-şi înţelege motivul, de a-l adânci, de a-l nunanţa extraordinare. Şi acest demers al lui Cézanne se petrecea pe mulţi ani. Mai mult decât atât, ca să se apropie de motivul de care era fascinat, a renunţat la Paris, unde avea prieteni, şi s-a retras la Aix-en-Provence pictându-l până la sfârşitul zilelor. Tânăr şi receptiv la anumite semnale importante legate de ce înseamnă arta, mi-am dat seama că pictorul nu este pur şi simplu un producător de imagini. Nu face încă o pictură, şi încă o pictură… Ci este implicat într-un proiect al cercetării naturii imaginii şi că acest proiect se realizează o viaţă întreagă. Poate de acolo mi s-a luminat faptul că pentru a ajunge la o anumită esenţă a imaginii, la adevărul ei, eşti obligat la un traseu care se întinde pe ani. De aici au rezultat ciclurile mele de picturi, în toate verigile artei mele. Pentru că am făcut şi artă suprarealistă, şi abstractă, şi pop art, cu tema “Megalopolisului”. De acolo probabil am rămas cu convingerea că nu poţi să obţii ceea ce presimţi că ai putea decât printr-o imersiune în temele pe care le abordezi de mare durată.

În afară de ciclul “Absidei” mai există cel puţin două cicluri marcante în această expoziţie: “Turnul de veghe” şi “Cămaşa”. Sigur, mai sunt şi alte câteva lucrări care nu intră în ele.

Este un ciclu al “Vetrelor”, unul al “Ferestrelor”, altul al Porţilor.

Există o legătură între cele trei cicluri dominante?

Da. Dar ea nu se datorează unui proiect voit. Se leagă de tipul continuu de meditaţie. Îmi dau seama şi eu acum, mai mult, că ele stau pe perete împreună din punct de vedere formal, se completează, îşi sunt chiar complementare din punctul de vedere al substanţei spirituale. Reconstruirea absidei este un act de zidire, unul de înălţare. Şi al construcţiei propriu-zise, dar şi al fiinţei care se angajează în acest proces. Tema “Turnului” şi a înălţării lui este foarte apropiată de “Reconstruirea Absidei”. Am realizat acest lucru mai târziu. Notam undeva că această construire a turnului este construirea fiinţei tale. Şi că indiferent dacă ceea ce face un artist este bine primit sau tratat cu indiferenţă sau cu ostilitate, acesta îşi construieşte turnul în orice situaţie pentru că este un imperativ categoric de a-şi realiza proiectul. În ceea ce priveşte “Cămaşa”, ea este legată într-un fel de tema “Vetrei”, de spiritualitatea satului. Ca şi tema “Prispei” la care ţin foarte mult. Eu mă trag dintr-o familie de preoţi, dar care au avut antecesori ţărani din Bucovina. Şi sunt foarte legat de spaţiul acela. Tema “Cămăşii”, pentru mine ţine de ideea de continuitate. Deasupra “Cămăşilor” am scris nume vechi, arătând că ele au fost purtate de generaţii succesive. O vieţuire în timp. Într-un plan mai secret, care uneori îmi scapă şi mie, cred că există o legătură de sens mai adâncă între “Cămaşă”, “Absidă”, “Turn”, ca nişte piloni de spiritualitate a unui popor.

Martirikon

Şi cămăşa ca un pomelnic?

Uneori am scris numele deasupra cămăşii. Una dintre aceste pânze, colaj, se află în Colecţia Regală, în urma demersului lui Sorin Dumitrescu de a face o donaţie de artă contemporană Majestăţii Sale. În altele am scris peste cămaşă, încercând poate să leg numele mai organic de sensul picturii.

Mai toate motivele dumneavoastă pe care le-am amintit sunt într-un fel sau altul spaţii de trecere: Fereastra, Poarta, Pragul, Treptele… Diverse tipuri de trecere. Această diversitate a fost intenţionată?

Sunt diverse tipuri de transcendenţe. De fapt, este o trecere dintr-o realitate în alta. Aceasta ar fi în esenţă tema “Porţii” şi a “Pragului”. O trecere dintr-o realitate cunoscută într-una necunoscută, dintr-o realitate fizică într-una imaterială. “Treptele” au o semnificaţie a înălţării, a unei deveniri interioare pe verticalitate. Un proces de înălţare a fiinţei. Este o nuanţă uşor diferită. Este înrudită cu tema “Porţii”, dar este o fantă foarte îngustă, tema verticalităţii, a axialităţii. Această fereastră este un fel de axis mundi prin care percepem realitatea. Printr-o fantă foarte îngustă care cere un efort de concentrare, de adunare a puterilor spirituale. Nu mi se revelează realitatea de dincolo. Sunt însă nuanţe la care am reflectat a posteriori. Vreau să se ştie că într-un act de creaţie autentic e foarte puţină pre-judecată. Este înainte de toate o intuire a unui domeniu pe care vrei să-l abordezi, o intuire a posibilităţilor lui, fără ca acestea să fie limpezi întru totul. Şi atunci te implici şi el se descoperă lent, îşi arată valenţele în timp.

Pentru că aţi vorbit despre registrul semantic şi despre cel practic, al realizării, revenind la “Abside”, la început, cromatica era mai neutră, cu mari zone de griuri. Apoi ea se încălzeşte, somptuos, cu roşuri profunde, după care apar zonele argintii, ritmate de mici accidente… Cum s-a petrecut această evoluţie în rezolvarea picturală a motivului?

Roşul este o culoare care mi se potriveşte. Simt că mă exprimă mai mult decât altele. Sigur asociat cu alte tonuri, chiar cu negru. Cred că roşul are o somptuozitate intrinsecă. Dar faţă de un hieratism iniţial nu numai al formei, dar şi al culorii în “Abside”, în ultimele, apare şi un element de pasionalitate sporit. Îmi amintesc că Van Gogh, pe care îl venerez, în corespondenţa cu fratele său Theo, spunea “Vreau să exprim prin roşu teribile pasiuni umane”. M-a marcat şi am simţit că prin roşu poţi să transmiţi şi elementele de pasionalitate ale fiinţei tale, şi nu numai pe acelea pur cerebrale, conceptuale. A fost o devenire a lucrărilor mele de la o anumită ţinută mai obiectivă către implicarea şi pasionaă a făuririi imaginii.

Memoria Absidei de Aur

Şi unde se plasează “Athanor”?

“Athanor” este o metaforă a naturii picturii. Are foarte puţin în comun cu demersul alchimiştilor, cu toate că alchimiştii au transgresat nevoia lor de obţinere a aurului fizic către devenirea şi perfecţiunea fiinţei umane. Căutarea aurului avea şi o dimensiune spirituală şi morală. În momentul în care reflectez la natura picturii, am în vedere ambele sensuri. Pictura este un proces alchimic de transformare a vopselei chimice în lumină, într-o substanţă capabilă să transmită un mesaj spiritual. Pe de altă parte, este vorba în actul picturii chiar de o metanoia, de o transformare a fiinţei chiar prin acest act. În acea lucrare, eu arăt cum, printr-un proces de transformare profundă vopseaua devine lumină şi aur, iar pe de altă parte acest proces transformă fiinţa pictorului.

Spuneaţi că aţi constatat o criză a valorilor spirituale peste tot în lume. Credeţi că ea se datorează cumva atenuării şi chiar dispariţiei dimensiunii metafizice?

În mod sigur. Marea mea întrebare pentru mediul românesc şi mai ales pentru tineri se referă la faptul că deşi după 1989 s-a introdus religia în şcoli, efectele asupra lor sunt minimale. Este un lucru care trebuie să ne dea de gândit tuturor şi trebuie să reflectăm la soluţia problemei. Actul infracţional, buscularea fiinţei umane, violurile, crimele sunt “la locul lor”. Atitudinea oamenilor faţă de semenii lor n-a fost influenţată deloc în bine prin această educaţie. De ce? Cred că este nevoie de o activitate comună a lumii politice şi a bisericii, a şcolii pentru refacerea fiinţei umane. Pe de altă parte, există această fascinaţie a îmbogăţirii, a atingerii unui standard de viaţă înalt din punct de vedere material. Este societatea consumeristă care a ajuns şi la noi. Maşini, case, iahturi de lux, călătorii în zone turistice privilegiate au înlocuit grija faţă de propria fiinţă, grija pentru sufletul omului. Există o deplasare de la omul spiritual la cel înrobit ideii de îmbogăţire.

Vedeţi cumva în atenuarea acestei situaţii vreun rol al ştiinţelor umaniste?

Cred că da. Eu îmi păstrez un optimsim radical, poate şi prin educaţie, prin ce am văzut şi mi s-a spus încă din tinereţe. Trebuie avut răbdare. Această schimbare a atitudinii omului faţă de problemele vieţii nu se face spontan. E nevoie de răbdare şi de perseverenţă. Rezultatele s-ar putea să înceapă să mijească după un timp îndelungat. Dar este nevoie de un proiect social, bine condus de oameni luminaţi. Şi cred că arta, cultura pot avea un rol, în forme mai discrete, mai specifice. Expoziţia mea stă sub semnul Zidirii. Este poate un răspuns la întrebarea dumneavoastră. Prin pictură poţi să ajuţi la zidirea omului , la aşezarea lui pe nişte temelii de natură spirituală, care, în timp, să dea roade. Au venit foarte mulţi tineri. Recent, o profesoară de la Universitatea Bucureşti a venit cu o grupă de studenţi de la Etografie şi etnologie. Vorbindu-le, provocat şi de întrebările lor, am simţit că sunt foarte receptivi la mesajul meu. Au venit lejer, tinereşte, dezinvolţi şi au plecat puţin mai meditativi. Asta îmi dă încredere şi speranţa că arta, ştiinţa, cultura în general pot modifica în timp traseul pe care oamenii au pornit acum.

“Sala Dalles are pentru mine o valoare emoţională”

Reconstruirea Absidei

Ce aţi simţit când aţi deschis această expoziţie?

Am simţit în primul rând că trebuie să mă exprim. Şi toate ciclurile acestea pe care le păstram numai în minte trebuiau înfăţişate împreună, aşa cum le-am gândit. Nu le-am văzut niciodată împreună. Marea mea dorinţă a fost să-mi dau seama, prin ele, ce s-a întâmplat cu mine. Trăiesc acum un moment de mare împlinire.

Un moment de mare împlinire pentru un artist deja împlinit.

Sigur că mă consider deja împlinit prin actul picturii, dar acum trăiesc acest sentiment prin contemplarea propriului meu drum.

Sunteţi mulţumit văzându-le?

E o întrebarea foarte grea pentru că întotdeauna idealul este superior posibilităţii tale de realizare. Într-un fel este bine ca proiectul să fie deasupra posibilităţii. Sunt destui artişti care ajung la o anumită suficienţă şi sunt foarte mulţumiţi cu ceea ce fac. Dar nivelul lor este uneori destul de modest.

Fereastră

Există în lucrările dumneavoastră un raport judicios între abstracţia formei şi gama cromatică. Cât este intenţie, cât este întâmplare?

Există o relaţie organică între toate elementele unei imagini. Nu poţi să tratezi detaşat problema formei de cea a culorii, a compoziţiei, a texturii. Ele trebuie să se înfiripe ca un întreg. Numai curiozitatea analitică a privitorului avizat poate crea decalaje între ele. Artistul, când intuieşte ce are de făcut, are o impresie globală, totalizantă. Desigur că la o reflecţie mai adâncă şi la un demers conceptual a ceea ce faci, ştii cu ce forme lucrezi, ce culori li se potrivesc, cu ce fel de spaţiu lucrezi, de adâcime, bidimensional… Dar opera de artă împlinită este o unitate.

Operele dumneavoastră îmi dau impresia unor arhitecturi. Una dintre teme, care este prin esenţă arhitecturală, “Megalopolisul”, este mai puţin favorizată în această expoziţie. De ce?

Este o temă mai veche. S-a consumat prin anii ‘70, într-un ciclu chiar cu acest nume, şi aparţinea unei atitudini de tip pop art, a oraşului tentacular. Am abordat-o ca omul care venea dintr-un mediu într-un fel arhaic, al Bucovinei, “aterizat” într-un mediu citadin agitat. În locul oraşului acela tentacular, în timp, am abordat tema oraşului în care elementul central nu mai era o întretăiere de noduri circulate, cu dinamica sa oarecum haotică, ci biseica. Este un lucru extraordinar pe care l-am putut constata. În oraşele medievale centrul fizic şi moral era biserica. Un element care ţinea împreună toată comunitatea. Eu am făcut un drum de la oraşul cu mişcare browniană, dezordonată, fără ax central şi sens ordonator, căre oraşul ordonat de lăcaşul sfânt aşezat în centrul lui. Şi aceasta e o temă mai veche, consecutivă oraşului tentacular.

Reconstruirea absidei II

Vorbeaţi despre adecvarea spaţiului acestei săli la creaţia dumneavoastră. Cum rezonează ele?

Acest spaţiu are pentru mine o valoare sentimentală cu totul deosebită. Am ţinut să expun aici şi din acest motiv. Am debutat la Sala Dalles în 1956. Bucuria mea a fost enormă pentru că preşedintele Juriului era Lucian Grigorescu, un pictor pe care îl venerez. Faptul că mi s-au ales două lucrări a făcut ca acest loc să însemne ceva special în devenirea mea. După aceea, în 1986, am avut o expunere retrospectivă, în care erau prezentate toate ciclurile. Pereţii ampli, desfăşurarea de mare respiraţie mi-au permis să-mi desfăşor ciclurile pe fronturi mari care dau posibilitatea perceperii unui ciclu aproape în totalitatea lui. Deci, şi o valoare biografică sentimentală, dar şi posibilitatea de a-mi desfăşura ciclurile.

Ce veţi face în continuare?

Eu proiecte am. Ţin un jurnal, am caietele în care mi le notez. Dar, se impune, ca să nu merg mecanic cu lucrurile pe care le-am făcut până acum, un moment de pauză. Este nevoie întotdeauna ca artistul să facă o pauză de reflecţie mai specială. Uneori este atât de implicat în actul creaţiei şi de înrobit ideii de realizare, încât pierde o privire mai de sus asupra lucrului său. Acum vreau, o perioadă, să nu lucrez propriu zis, să-mi încarc bateriile cu lectură, cu muzică, cu plimbarea în natură, poate cu ieşirea pentru a vedea nişte muzee internaţionle… Este nevoie de acestă pauză pentru clarificarea poziţiei fundamentale în care te afli sau pe care vrei s-o explorezi în continuare.

Există nişte muzee anume pe care aţi vrea să le vedeţi?

Da. Recent am văzut “National Gallery” din Londra, “Tate” şi “Tate Modern”. La “National Gallery” sunt câteva compoziţii extraordinare ale lui Veronese, ale lui Ucello pe care de fiecare dată le văd cu mare buurie şi de fiecare dată văd altceva în ele, în funcţie de experienţa mea proprie. Pentru cultura artistului e nevoie să se raporteze permanent la reevaluări. În momentul în care vezi mari împliniri ale spiritului uman în opere de artă, experienţa seamănă cu un duş rece. Te trezeşte. Îţi arată imediat cine eşti şi unde te afli. În această perioadă de reflecţie pe care mi-o acord vreau din nou să mă raporez la marile valori care mi-au călăuzit într-un fel existenţa şi la altele pe care vreau să le descopăr pentru ca, în momentul în care mă voi întoarce la lucru, să vin cu o armătură nouă şi altfel pregătit.

Un nou început?

Cu adevărat. Acesta este şi destinul artistului care doreşte să urce nişte trepte.

“Familia este un loc, prin natura sa, favorizant şi benefic pentru creaţie”

Reconstruirea absidei, 2006

Am văzut relativ de curând expoziţia fiicei dumneavoastră. Dacă nu mi-aţi fi spus, n-aş fi bănuit după lucrări cine este. Cum se explică această totală independenţă faţă de dumneavoastră?

Asta mă bucură teribil. Dacă n-ar fi fost o personalitate constituită şi construită bine în timp, ar fi fost poate tentată, aşa cum se întâmplă în multe familii de artişti, să preia într-un fel o formulă pe care o avea sub ochi încă din copilărie: “formula picturii mele”. Faptul că şi-a găsit o lume a ei de semnificaţii, de forme, că şi-a forjat în timp o cultură, că este capabilă să vehiculeze simboluri speciale, încercând să le îmbine cu contemplarea naturii, mă bucură. Una dintre seriile ei de lucrări este cea a măslinilor. Măslinul, prin natura sa, este o formă extrem de expresivă. Chiar cu o numită virulenţă în modul de a creşte, de a se desfăşura. Dar el are şi componentă spirituală, pentru că te duce cu gâdul la Grădina Ghetsimani în care Christos s-a rugat pentru ultima oară. Apoi, faptul că are acces la o serie de simboluri, de foarte multe naturi, chiar esoterice sau medievale ori renascentiste, pe care le introduce cu discreţie în lucrările ei, îmi arată că Alina Rizea, cum este acum numele ei de doamnă, este o personalitate constituită, are o tandreţe a fiinţei care face ca operele ei să nu fie rezultatul numai al unui act de voinţă.

În afară de creaţie, unde mai găsiţi surse de bucurie?

Am conştientizat în timp că familia este un loc, prin natura sa, favorizant şi benefic pentru creaţie. Acum trăiesc nişte satisfacţii exraordinare în sânul familiei. Fiica mea are o fetiţă, Rebeca, care este marea mea bucurie la această vârstă la care am ajuns. O anumită puritate, o anumită graţie, o lumină care există pe chipul şi în ochii ei sunt uneori suficient pentru a vieţui. Îmi dă putere, energii extraordinare. Apoi, o pasiune veche a mea, care îmi oferă sprijin este muzica. Sunt un vechi meloman. Am şi cântat în copilărie la pian. Fratele meu, Virgil Gherasim, a devenit un profesionist al viorii. A fost şi profesor la Conservatoul din Cape Town. A fost de altfel profesor şi aici, a cânat în Orchestra Radio şi în 1956,  cu evenimentele din Ungaria, speriat de ce urma să se întâmple şi la noi, a plecat în Germania şi apoi la Cape Town, unde a avut o carieră frumoasă. A făcut muzică de cameră… Muzica este un reper major al vieţii mele. Îmi dă echilibru şi linişte, dar, uneori şi neliniştea necesară. Apoi natura, în care dacă vezi mai mult decât aparenţa apelor, copacilor cerului, simţi prin transparenţă că acolo este vorba de o manifestare a creaţiei divine şi ai un sentiment de integrare într-o lume de o vastitate şi de o semnificaţie tulburătoare. O altă bucurie de care am putut să beneficiez, în special după 1989, este ieşirea cu familia, cu soţia mea, Amelia Gherasim, care este tot pictor, în străinătate. Am avut şansa unei burse în Italia, am vizitat împreună cu ea şi cu fiica mea Italia în amănunţime, apoi Grecia, Spania, Franţa… Acestea sunt zonele în care îmi încarc şi poate îmi perfecţionez fiinţa.

Reconstituirea absidei

Ce contracaraţi cu aceste bucurii?

O anume alunecare a mediului social către o zonă inferioară, chiar rudimentară a fiinţei. În ‘89 am sperat, şi nu numai eu, că se va făuri o societate pusă pe alte baze, cu alte ţeluri, cu alte idealuri. Că va apărea o generaţie de oameni tineri, idealişti care să-şi pună energiile în slujba comunităţii. Acest lucru nu s-a întâmplat. Şi faptul că societatea românească alunecă tot mai mult spre o zonă periculoasă, dacă nu chiar către dezastru, mă face uneori să recurg la pictura mea, la muzică… Câtă vreme am fost profesor, am avut sentimentul că în contact cu tinerii reuşesc într-o oarecare măsură să-i modelez şi ca oameni. Corecturile, discuţiile în faţa albumelor, a cărţilor aveau şi conotaţii de natură existenţială. Am făcut întotdeauna corelaţii între construirea de imagini şi construirea sinelui, am vorbit despre nevoia de spiritualitate, de credinţă, fără să fac niciun tezism. Am avut sentimentul că sunt util şi pentru modelarea acestor tineri. Am constatat acum că munca mea a avut un oarecare succes. Îi văd venind în expoziţia mea, stau mult, îi simt că pleacă cu o satisfacţie sufletească şi mentală.

Care e diferenţa între această expoziţie şi o retrospectivă?

Este gândită numai pe câteva cicluri. La expoziţia din 1998, de la Muzeul Naţional de Artă, mi s-a oferit un spaţiu mult mai vast. Acolo am reuşit să fac cu adevărat o retrospectivă, pornind de la câteva imagini care datau încă din studenţie, când făceam peisaj, până la ultimele cicluri în care eram angajat atunci. Era şi ciclul de artă abstractă, tema “Megalopolisului”, cu implicarea în pop art, care a aparţinut de altfel unei bune părţi din generaţia mea. Horia Bernea, în aceeaşi perioadă, a avut un ciclu legat de graficele de producţie, în care era şi o fină ironie, care însă n-a fost înţeleasă ca atare. Am făcut atunci şi o donaţie. Foarte multe lucrări ale mele se află în depozitele Muzeului. Din păcate, lipsind o secţie de artă modernă care să ajungă la zi, ele nu pot fi văzute. Eu sper ca odată muzeul să-şi extindă expunerea de artă modernă, care se opreşte acum la Baba, Ciucurencu, Ţuculescu. Se pare că MNAC vrea să facă o expunere permanentă de artă românească. De la Ţuculescu până azi s-au întâmplat foarte multe lucruri, a fost o seamă de personalităţi, ca Almăşanu, Paul Gherasim, Alin Gjheorghiu, Octav Grigorescu, Georgeta Năpăruş… Se împlinesc 10 ani de când s-a înfiinţat Muzeul de Artă Contemporană şi să sperăm că se va face această reparaţie necesară.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.