Întoarcerea lui Ştefan Râmniceanu

Întoarcerea lui Ştefan Râmniceanu a impresionat peste măsură. O mega-expoziţie la Palatele Brâncoveneşti de la Mogoşoaia, un muzeu uriaş dedicate artei sale şi, în aceste zile, un album substanţial, în două volume (apărut la Editura ICR şi cu o sponsorizare Bulboacă şi Asociaţii). Aceste trei isprăvi semnalează publicului din România o revenire neaşteptată şi spectaculoasă. Reapare în Bucureşti talentul rebel al anilor ‘80, pe care cronicarii de serviciu al artei româneşti îl îngropaseră demult. Mulţi dintre obişnuiţii galeriilor bucureştene au rămas cu gura căscată. Parcă se întorcea unchiul bogat din poemul lui Cesare Pavese, parcă se întorcea un general victorios în faţa neantului, parcă s-ar fi dat vestea că fantoma de aur dispărută de zeci de ani în condiţii misterioase începe să colinde iar străzile din centrul vechi, din Armenească şi din Popa Nan. Inaugurarea Casei Râmniceanu, un muzeu modern şi trăsnit în pădurea de la Băneasa, a avut darul să contrarieze şi să şocheze şi ea peste măsură. Cum Dumnezeu să fie posibilă o asemenea metamorfoză? Artistul rebel al anilor ‘80-‘90, cel care a şocat cu imaginile abstracte ale tragismului brâncovenesc, despre care se ştia că este plecat din ţară pentru totdeauna, s-a întors mai bogat decât generaţia sa, cu mai multe lucrări vândute prin oraşelele lumii decât majoaritatea colegilor săi de breaslă. Tăcut, căzut în sine, superior şi prizat de bogătaşi, Râmniceanu a avut curajul să anunţe reîntoarcerea din exilul francez cu inaugurarea unui muzeu dedicat operei sale. Râmniceanu a avut curajul să se repatrieze spectaculos, nu ca un zburător cu aripile pârlite, ci mândru, semeţ, cu o strategie de învingător şi cu planul de a produce un boom pe piaţa de artă. La un moment dat, am fost tentat să cred că întoarcerea lui Râmniceanu seamănă cu o subtilă operaţiune de marketing. M-am înşelat. Era vorba de cu totul altceva. Parcă exploratorul a revenit acasă nu pentru odihnă şi oblojirea rănilor, ci pentru aplauzele aroganţilor, pentru admiraţia şi oftica celor care nu i-au acordat o şansă. Întoarcerea lui Ştefan Râmniceanu seamănă mai degrabă cu o revanşă subtilă decât cu o simplă sau sentimentală relocare. Ştefan Râmniceanu s-a întors în ţară cu muzeul său neobişnuit, re-inserându-se în peisajul bucureşten cu siguranţa unui jucător pe mize mari.

Anii ‘90 ne-au arătat o armată de artişti melancolici, tuflită ca sălciile văduvite de apă.

– Nu mai este ce a fost, nu mai cumpără nimeni artă modernă, statul nu mai comandă lucrări…

Acestea au fost locurile comune în lamentaţia artiştilor români chinuiţi de adaptare. Din peisajul acesta păienjenit de melancolie, Ştefan Râmniceanu a dispărut aproape instantaneu. A emigrat, preferând să rupă pisica îndoielilor. Între resemnare şi riscul garantat al eşecului, a ales Parisul, marele târg de artă al planetei în care poţi supravieţui ca recepţioner de noapte, dar nu poţi vinde un singur desen nesemnat. N-am aflat niciodată cum a supravieţuit şi nici cum şi-a făcut un nume. Sunt convins că şi Columb şi Magelan au urât jurnalele de bord şi însemnările zilnice. De-aia n-au lăsat nici memorii. Există oameni pentru care nu contează decât destinaţia finală, în timp ce pentru alţii capodopera vieţii lor este chiar drumul.

Dacă privim atent la principalele teme ale lucrărilor lui Ştefan Râmniceanu, observăm două subiecte mari. Domină metafora şi credinţa. Sfârşitul tragic al domnitorului Constantin Brâncoveanu, renaşterea spiritului românesc, începutul tiparului în limba română revin ca subiect în majoritatea lucrărilor sale. În 1988, Râmniceanu a prezentat la Palatul Voievodal Curtea Veche o expoziţie dedicată domnitorului la 300 de ani de la înscăunare, o temă în flagrantă contradicţie cu succesele şi realizările socialismului în degringoladă. La puţin timp, expoziţia a ajuns în Grecia, marcând o neaşteptată internaţionalizare a autorului. După 27 de ani, Ştefan Râmniceanu a ţinut să-şi semnaleze reîntoarcerea cu o mega-expoziţie la Palatul Mogoşoaia, tot la un 300 de ani, dar, de data aceasta, de la martiriul Brâncovenilor. Lucrări în lemn, în oţel, ferecături şi pictură în tehnici dintre cele mai diverse au fost la baza unui număr impresionant de lucrări moderne, toate exprimări pe acelaşi subiect Brâncoveanu. Întoarcerea la povestea domnitorului muntean decapitat la Constantinopol împreună cu cei patru copii ai săi ascunde într-un fel chiar secretul preţios al artei lui Râmniceanu. Fiul nu îşi schimbă credinţa şi preferă să moară şi el pentru că şi tatăl său a ales să moară decât să îşi vândă sufletul şi să îşi schimbe limba. Am putea presupune că drama Brâncovenilor are o legătură directă cu biografia artistului. Şi Râmniceanu a ales să înfrunte sistemul totalitar şi să rişte în libertate pentru a urma modelul tatălui său, un luptător lichidat în vânătorile de oameni organizate de comunismul feroce din anii 1950-1955.

Dacă luăm tragismul Brâncovenilor ca oglindă pentru modelul patern, găsim o explicaţie logică şi în acelaşi timp artistică pentru legăturile profunde ale lui Ştefan Râmniceanu cu anii de mare renaştere a spritului românesc. În fapt, Râmniceanu a pictat şi a sculptat cărţile lui Antim Ivireanu şi bibliile ieşite de sub tiparniţele înfiinţate de Brâncoveanu, a revenit mereu la bolţile ferestrelor de la Mogoşoaia, la arcadele şi frescele picturilor de la Văcăreşti şi Brâncoveni, repetând, reluând, ca şi Horia Bernea, elemente dintr-o perioadă de înflorire prin credinţă a culturii române, prin carte şi prin arhitectură. În toţi aceşti ani petrecuţi la Paris, Râmniceanu a pictat şi a sculptat Brâncoveanu şi imagini ale sacrificiului neamului său, trăind mereu în conştient şi în subconştient acelaşi subiect. E greu de ştiut dacă o parte dintre posesorii lucrărilor sale răspândiţi prin civilizaţii şi capitale diverse înţeleg legătura statuilor şi tablourilor semnate Râmniceanu cu acest domnitor român pe care şi românii l-au ignorant nişte decenii şi nişte secole.

Cine are curajul să răsfoiască cele două volume impresionante ale albumului monografic Râmniceanu ”Urme” nu poate să nu observe o constantă stilistică, al doilea mare motiv al artistului, o imagine declinată în zeci de variante. Este un bust cu o faţă fără expresie umană, lucrată în ulei, în metal, chiar şi în aur şi care se numeşte când Cavalerul, când Colonelul, când foarte des Omul Universal, când Generalul. O figură impunătoare, dar fără trăsături, un contur de om care lasă loc oricărui portret imaginar, un bust măcinat de întuneric, un cap care îşi caută o expresie a feţei, toate, în zeci de variante, alcătuiesc acelaşi simbol al omului fără identitate, al eroului cu faţa sublimată, al necunoscutului care nu trece dincolo de o linie. Toate alcătuiesc un şir de lucrări monumentale ce pot ocupa o simeză într-un mare muzeu şi pe lângă care nu poţi trece fără să te contrarieze măcar.

Volumele “Urme” (lansate joi în vila monumentală de pe Strada Dumbrava Roşie, aparţinând casei de avocatură Bulboacă şi Asociaţii) se vor o monografie de artist contemporan şi un un album de operă completă.

Şi fără nici o îndoială că asta şi sunt!

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.