Intrare în labirint

O scenă presărată cu plută sfărâmată ce dă impresia nisipului, împărţită în mai multe spaţii de joc, fie prin mobilier, fie cu ajutorul a două ecrane, patru actori, doi cu un palmares incontestabil, Maia Morgenstern şi Mircea Rusu, şi doi din ce în ce mai apreciaţi de public, Diana Cavallioti şi Alexandru Pavel, şi intervenţia filmată a unui povestitor interpretat de Emil Hurezeanu. Acestea sunt datele iniţiale a spectacolului „Love Stories”, pus în scenă de Claudiu Goga, la Teatrul Metropolis, după „Labirintul”, piesa dramaturgului şi omului politic Radu F. Alexandru, care a obţinut Premiul UNITER pentru „Cea mai bună piesă românească a anului 2010”.

Povestea în sine a tentat mulţi dramaturgi de-a lungul vremii. Două generaţii – părinţi şi copii -, două iubiri, una eşuată, cealaltă în curs de disoluţie… Un subiect generos pentru scenă, poate mai actual decât oricând în zilele noastre în care căsătoria a pierdut destul de mult şi din aura romantică, şi din caracterul ei de „instituţie durabilă”.

Poveştile celor două cupluri se întretaie, se desfăşoară în oglindă, drama părinţilor, aparent banală, îşi găseşte sublimare în cazul mamei în încercarea disperată de a conduce viaţa fiului, este privită cu detaşare „filosofică” şi sarcasm de către tată, care susţine mariajul tânărului. Prins între atmosfera casei părinteşti şi noua familie întemeiată în primul rând pentru că urmează să se nască un copil, Dan (fiul) îşi apără independenţa care nu-i foloseşte în niciun fel la salvarea propriei căsătorii, iar tânăra noră, poate cel mai viu prsonaj creat de autor, propune spectatorului glosarea asupra unui subiect familiar zilelor noastre, căutarea unei identităţi rezolvate prin întoarcerea decisivă către lesbianism.

De la un capăt la altul, spectacolul urmăreşte drama celor patru personaje, analizate în acelaşi timp ca indivizi şi în cuplu.

Autorul se implică în desfăşurarea tramei, asumându-şi rolul povestitorului, jucat „alb” de Emil Hurezeanu, a cărui figură pe marele ecran din fundal introduce o notă de familiaritate cu cotidianul nostru televizat.

Maia Morgenstern, Mircea Rusu, Alexandru Pavel şi Diana Cavallioti, a cărei prezenţă este evocată pe ecran

În rolul Danei (mama), Maia Morgenstern mizează pe o paletă interpretativă ale cărei tonuri le stăpâneşte pe deplin: amărăciune, tristeţe, furie conţinută sau etalată cu violenţă. Actriţa găseşte nuanţele necesare pentru relaţia cu fiecare dintre celelalte trei personaje, dezvăluind, fragmentat, identitatea eroinei interpretate, până la bănuita confuzie privind propriile pulsiuni, dezvăluită brusc în timpul unui sărut disperat cu propria noră. Mircea Rusu găseşte un echilibru cu jocul partenerei, creând un Cristian (tatăl) ce-şi acoperă deziluziile cu masca filosofului, de altfel aceasta îi este şi profesia, refugiindu-se în consideraţii generale asupra vieţii şi în sarcasm, cu o bine gândită economie de mijloace. Între tânăra implicată într-o pasiune sexuală cu Dan (fiul) şi incompatbilitatea de aceeaşi natură cu soţul ei după naşterea copilului, Diana Cavaliotti construieşte un personaj în care violenţa reacţiilor în relaţiile cu ceilalţi se împleteşte cu „luciditatea” descifrării caracterelor lor. În sfârşit, Alexandru Pavel, tânărul prins între atmosfera apăsătoare din casa părinţilor şi inexplicabila pentru el îndepărtare a soţiei, încearcă cu disperare să-şi salveze mariajul, cu o dezarmantă sinceritate.

Desfăşurarea acţiunii se bazează pe aducerea în scenă a două sau trei personaje ce glosează, fără o comunicare reală între ele, asupra situaţiei, încercând să-şi apere propria cauză, să-şi perpetueze propriile frustrări.

Datele spectacolului sunt promiţătoare. Şi totuşi…

Diana Cavallioti şi Alexandru Pavel, adus în scenă de ecranul-tablou

Jocul între „labirintul” sentimental al fiecărui personaj în parte şi al tuturor actanţilor la un loc are pe alocuri un ton livresc, unele replici devin pledoarii pro domo, ca în cazul poveştii de dragoste petrecute undeva în America de Sud între Giulia şi Frederica, succesiunea replicilor îşi pierde vioiciunea lăsând loc „reflecţiei” asupra motivelor de alienare ale personajelor, expusă cu o tentă „filosofică”.

Autorul textului şi, pe urma lui, regizorul încearcă să dinamizeze montarea prin balansul între teatru şi film, cel din urmă având menirea de a completa persoajele fie prin prezenţa lor „în oglindă”, fie prin aducerea lor în scenă chiar atunci când, fizic, lipsesc. Procedeul nu reuşeşte însă întotdeauna să ofere o ieşire din labirint, ba dimpotrivă. Coborârea din zona „abstractă” a discursului despre destinul oamenilor în contemporaneitate l-a preocupat, de asemenea, pe autor. O descoperim în câteva momente, din păcate needificatoare şi uneori chiar deranjante: devierea sexuală (la modă), apelul la un limbaj frust, în neconcordanţă cu tonul general, intelectual, al textului, rememorările privind perioada comunistă care nu elucidează în niciun fel dramele personajelor prăbuşite în interior şi trăind de fapt ca într-un laborator de psihologie, în care cercetătorul încearcă de desluşească pe studii de caz misterele existenţiale.

Emil Hurezeanu, în rolul autorului povestind întâlnirea sa cu personajele la Albena

De remarcat, ilustraţia muzicală, semnată de Claudiu Goga, cu accente menite să potenţeze trăirile în anumite momente, cum ar fi scena sărutului dintre Dana şi Giulia, unele subtilităţi ale decorului, creat de Lia Dogaru, care preiau o parte din încărcătura sentimentală a tramei.

În concluzie, un spectacol cu indiscutabile valenţe emoţionale la nivelul textului şi al jocului actoricesc, din păcate umbrite pe alocuri de alunecări pe panta declarativă a discursului.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.