Între excelenţă arhitecturală şi legendă

O generoasă expoziţie pariziană, intitulată „Un arhitect pentru un imperiu”, a readus în atenţie istoria construirii uneia dintre emblemele culturale ale oraşului de pe Sena, Opera Garnier, primul edificiu din Franţa care poartă numele autorului lui. Aproximativ 300 de opere ale lui Charles Garnier, desene, planuri, dar şi picturi, fotografii, au format cea mai mare expoziţie dedicată vreodată arhitectului, oferind, în acelaşi timp, o panoramă a întregii sale creaţii.

Opera născută dintr-un atentat

După ce a scăpat dintr-un atentat la ieşirea din vechea sală a Operei, din strada Le Peletier, organizat de anarhiştii italieni, conduşi de Felice Orsini, Napoleon al III-lea a decis construirea unui teatru liric într-un loc mai sigur.

Un concurs pentru înfiinţarea unei „Academii Imperiale de Muzică şi Dans”, deschis şi participării internaţionale, are loc în 1860. S-au înscris 171 de candidaţi, iar evenimentul a fost urmărit de întreaga Franţă. Câştigătorul acestui concurs, în care arhitecţii francezi cei mai importanţi ai momentului, Viollet-le-Duc şi Rohault de Fleury, au fost eliminaţi din primul tur, este tânărul Charles Garnier (6 noiembrie 1825 – 3 august 1898). Juriul fusese prezidat de prinţul Alexandre Walewski, fiul lui Napoleon I şi al contesei Maria Walewska. A fost alocat iniţial un buget de 29 de milioane de franci, micşorat apoi cu 30% de ministrul Finanţelor.

Edouard Detaille, Inaugurarea Operei

Plasat în centrul cartierului de afaceri, edificiul este simbolul standardelor burgheze de la sfârşitul secolului al XIX-lea. Spaţiile interioare au scări şi foaiere care permit întâlnirile cele mai elegante ale unei societăţi pentru care spectacolul era un bun prilej de a se arăta în lume.

De dimensiuni impresionante, cu laturile de 172 de metri pe 101 şi o suprafaţă de 11.000 de metri pătraţi, cu faţada policromă pe care se pot citi numele marilor compozitori, cu o decoraţie foarte bogată la interior, Opera oferă o sală modernă spectatorilor vremii.

Comanditarul Operei, Napoleon al III-lea, împreună cu împărăteasa Eugenia au vizitat şantierul. Împărăteasa ar fi vrut să fie încredinţată comanda arhitectului său favorit, Viollet-Le-Duc. Ea l-a apostrofat pe Garnier: „Ce stil e acesta? Nu este nici grecesc, nici Ludovic al XV-lea, nici măcar Ludovic al XVI-lea”. Tânărul Garnier i-a răspuns cu aplomb: „Aceste stiluri au avut vremea lor… Acesta este stilul Napoleon al III-lea… şi dumneavoastră vă plângeţi!”.

Răspunsul lui este o mărturie a măsurii în care Palatul Garnier se înscrie în larga operă de modernizare a Parisului, datorată baronului Haussmann în a doua jumătate a secolului al XIX-lea. Începută în 1862, construcţia Operei va dura 13 ani. Rezultatul, un edificiu neoclasic uluitor, ale cărui lux, opulenţă şi voluptate erau pe măsura megalomaniei lui Napoleon al III-lea, cu a cărui iniţială, înlănţuită cu litera E de la numele soţiei sale, este decorat frontonul clădirii. A fost încă de la început mai mult decât un teatru, conceput ca un adevărat palat care a transformat cu totul un cartier al oraşului. L’Avenue de l’Opera este una dintre rarele artere pariziene fără niciun copac. Împăratul dăduse acest ordin, temându-se de un atentat care l-ar fi putut pândi de la ferestrele ascunse de crengi. Ca o ironie a istoriei, Napoleon al III-lea n-a asistat la inaugurarea monumentului, care s-a petrecut la 5 ianuarie 1875, sub cea de a Treia Republică, în prezenţa preşedintelui Republicii, Patrice de Mac Mahon, a primarului oraşului Paris şi a celor ai Londrei şi Amsterdamului, a familiei regale a Spaniei şi a altor 2.000 de invitaţi din întreaga Europă. Charles Garnier se pare n-a fost invitat la inaugurare. El a trebuit să-şi plătească un loc într-o lojă de rangul al doilea. Ziarele epocii titrau: „O administraţie care îl pune pe arhitect să-şi plătească dreptul de a participa la inaugurarea propriului monument”. Programul inaugural cuprindea Uvertura la opera „Muta” de Portici d’Auber, primele două acte din „Evreica” de Halévy, uvertura la „Wilhelm Tell” de Rossini, scena binecuvântării pumnalelor din „Hughenoţii” de Meyerbeer şi baletul „Izvorul” de Léo Delibes. S-a spus că excepţionala acustică a sălii a permis spectatorilor să-şi dea seama de numeroasele greşeli ale libretelor. Ceremonia a fost imortalizată de pictorul Edouard Detaille.

Marea scară a Operei

O primă inaugurare numai a faţadei avusese loc însă în 1867, la cererea împăratului, cu ocazia expoziţiei universale. Erau gata atunci decorurile faţadei de la mascheroane, ghirlande şi basoreliefuri până la delicata friză a aticului.

Parisul baronului Haussmann şi plafonul lui Chagall

Alegerea locului fusese propusă de prefectul Parisului, baronul Haussmann, terenul urmând a fi înconjurat de imobile înalte. Dimensiunile şi forma foarte specială a locului erau rezultatul noilor planuri urbanistice. Dificultatea de a crea un monument arhitectural de anvergură pe o suprafaţă ingrată nu era de ignorat. Clădirile din jur riscau să umbrească faţadele Operei. Garnier reface planurile, supraînălţând etajul atic, pentru a conferi clădirii prestigiul necesar unui palat al artelor.

Cupola pictată de Marc Chagall

Abia începute săpăturile pentru fundaţie, lucrările au trebuit întrerupte. Pânza freatică cerea funcţionarea unei pompe cu aburi zi şi noapte. S-a creat un bazin din beton, de mari dimensiuni, care, odată umplut cu apă, permitea infrastructurii să reziste infiltraţiilor. Bazinul serveşte astăzi drept sursă de apă pentru pompieri. Episodul a dus la crearea legendei unui lac subteran, alimentat de râul Grange-Batelière, legendă exploatată de scriitorul Gaston Leroux în romanul „Fantoma de la Operă”.

Aventurile nu se termină aici. Foarte curând, după începerea lucrărilor, fondurile sunt reduse drastic, de la 29 de milioane la 15 milioane de franci-aur. Dar cifra iniţială a cheltuielilor fusese deja depăşită. Şantierul este închis de câteva ori, mai ales în timpul războiului împotriva Prusiei. La instalarea celei de a III-a Republici, banii sunt acordaţi cu parcimonie. Demolarea vechii săli din strada Le Peletier aduce o mărire a bugetului necesar decoraţiei interioare. La 30 decembrie 1874, lucrările, deşi incomplete, costaseră 36 de milioane de franci. Opera este considerată gata de inaugurare, deşi Rotonda Oglinzilor şi Galeria Fumoar nu erau terminate. Aceasta din urmă nu a mai fost niciodată amenajată.

Marele Foaier

Faţada de vest a clădirii rămâne neterminată. Decoraţiile din jurul ferestrelor sunt încă abia eboşate. Ceea ce n-a împiedicat Opera să devină un fel de club elitist, al iubitorilor genului, dar şi al evenimentelor mondene. Decoraţia este atât de luxoasă încât Palatul Garnier devine opera cea mai prestigioasă din lume. Zeci de sculpturi în marmură, picturi alegorice, mozaicuri aurite, pereţi şi plafoane pictate. În faţa monumentului se găsesc patru grupuri sculpturale monumentale, printre care, „Dansul”, semnat de Carpeaux, care a produs scandal din cauza prezentării unei bacanale cu nuduri feminine. Grupul original se găseşte la Muzeul Orsay, monumentul ce poate fi văzut acum fiind o copie a sculptorului Paul Belmondo, tatăl vestitului actor.

Charles Garnier a dorit să construiască un edificiu eclectic, inspirându-se din vechea sală Le Peletier a arhitectului Victor Louis, pe care îl admira foarte mult, dar şi din arhitectura vilele italieneşti ale Renaşterii târzii pe care le studiase în Italia.

Arhitectul surprinde prin diversitatea materialelor folosite, de la fierul utilizat în multe dintre elementele structurale, cum ar fi piloni, planşee, o parte din şarpante. Sala propriu-zisă are la bază un asamblaj metalic care suportă sarcinile diferitelor niveluri, complet disimulat de rezolvarea ulterioară a pereţilor. Recunoscând importanţa fierului în construcţie, Garnier îl ascunde totuşi cu grijă sub piatră, stucaturi şi alte procedee decorative pentru că nu-i apreciază aspectul.

Marea faţadă din Place de l’Opera este, într-un fel, profesiunea de credinţă a arhitectului, prin proporţiile savant stabilite, prin policromia bogată. Garnier a ales el însuşi pe cei 14 pictori, mozaicari şi pe cei 73 de sculptori, printre care şi celebrul Jean-Baptiste Carpeaux, care au contribuit la decorarea edificiului. Cele patru grupuri sculpturale principale ale faţadei sunt „Poezia” de Francois Jouffroy, „Muzica instrumentală” de Eugène Guillaume, „Dansul” de Carpeaux, „Drama lirică” de Jean-Joseph Perraud, cu personaje în agonie.

Fastul interior, dat de picturi, sculpturi, imensele candelabre şi dominanta de roşu şi aur

Diferitele sculpturi care încadrează intrările sunt surmontate de medalioane reprezentându-i pe compozitorii Johann Sebastian Bach, Domenico Cimarosa, Joseph Haydn şi Giovanni Battista Pergolesi.

Loggia de deasupra intrării principale, fără utilitate precisă, este gândită pentru echilibrul architectonic, după modelul maeştrilor italieni ai clasicismului secolelor XVII şi XVIII. Deasupra ei se află busturile compozitorilor Daniel-François-Esprit Auber, Ludwig van Beethoven, Giacomo Meyerbeer, Wolfgang Amadeus Mozart, Gaspare Spontini, Philippe Quinault, Gioachino Rossini şi Jacques Fromental Halévy.

Intrarea dinspre est este precedată de o colonadă de marmură verde, cu mai multe figuri feminine. De aici se ajunge uşor la Foaierul de Dans. Faţada dinspre Bulevardul Haussmann, mult mai puţin decorată, asigura intrarea salariaţilor Operei.

La interior, căile de acces vegheau asupra ierarhiei publicului. Galeria principală ducea într-un prim vestibul acoperit cu o boltă în leagăn, decorat cu patru sculpturi în piatră, de mari dimensiuni, ale compozitorilor Rameau, Lully, Gluck şi Haendel.

În Rotonda Abonaţilor, pe plafonul cu arabescuri, poate fi citit numele lui Garnier. Şi tot aici, Jules Thomas a creat cariatide din marmură policromă.

În pauze publicul avea la dispoziţie foaierele bogat decorate, cum ar fi cel al Mozaicurilor şi salone ca Galeria Oglinzilor.

Până în secolul al XIX-lea foaierele erau rezervate exclusiv domnilor, doamnele trebuind să rămână în lojile lor. Obiceiul s-a schimbat odată cu inaugurarea Operei Garnier, când regina Spaniei a dorit să admire marele foaier, unde există la nivelul plafonului două busturi aurite ale lui Apollo cu figura lui Charles Garnier. Acest foaier a fost distus în 1928 de un mare incendiu, iar draperiile şi picturile aurite n-au fost restaurate decât în 2004.

Grupul sculptural de pe acoperişul Operei

Sala mare de spectacol în formă de potcoavă, cu balcoanele, lojile şi stalurile ei, este gândită după planul „à l’italienne” şi avea o capacitate de 2.000 de locuri. Decorul era dominat de roşu şi aur.

Cupola era pictată de artistul preferat al lui Napoleon al III-lea, Jules Eugène Lenepveu, artist distins cu „Marele Premiu al Romei” în 1847. Pictura lui este ascunsă astăzi de aceea realizată de Marc Chagall, la cererea lui André Malraux, reprezentând, în patru secţiuni viu colorate, istoria operei şi a dansului. Diferenţa stilistică dintre opera lui Chagall şi decoraţiile originale ale sălii a provocat critici acerbe care nu au dispărut complet nici astăzi.

Deschiderea scenei, de 16 metri, permitea altădată intrarea cailor în galop. Construită din scânduri de stejar, cu o suprafaţă de 1.350 de metri pătraţi, ea putea primi până la 450 de artişti, cântăreţi, figuranţi şi dansatori. La marile evenimente, scena se putea prelugi cu Foaierul de dans, căpătând o adâncime de 50 de metri pentru defilarea corpului de balet sau pentru baluri.

Acoperişul este decorat cu grupul sculptural al lui Aimé Millet, prezentându-i pe Apollo, Muzica şi Poezia, care susţinea şi paratrăsnetul clădirii.

Opera Garnier a avut o largă influenţă internaţională asupra edificiilor de acelaşi tip, cum ar fi Teatrul Amazonas din Manaus, Teatrul „Juliusz Slowacki” din Cracovia şi Filarmonica din Varşovia, distrusă în 1939 de bombardament, Opera din Lvov, Biblioteca Thomas Jefferson a Congresului din Washington, Teatrul municipal din Rio de Janeiro, Opera din Kiev şi Opera din Hanoi.

„Indianul” şi bătălia pentru Wagner

„Nu trebuie să alegi între arte, trebuie să fii Dumnezeu sau arhitect”, exclama tânărul Charles Garnier, descoperind Parthenonul, în 1851.

La moartea sa, în 1898, Garnier era cel cunoscut arhitect francez al secolului al XIX-lea, în întreaga lume. Comparat adesea cu cei mai mari arhitecţi ai Renaşterii, pentru diversitatea preocupărilor sale, el simbolizează arta celui de la Doilea Imperiu, chiar dacă Opera din Paris, lucrarea sa majoră, a fost terminată sub a Treia Republică.

William Bouguerau, Portretul lui Charles Garnier

Cu o figură romanică, aşa cum apare într-un portret pe care i l-a făcut în 1853 William Bouguereau, brunet, Garnier era poreclit „Indianul”. Împărţit între romantism şi academism, iubea opera lui Gustave Eiffel, dar nu Turnul cu acelaşi nume, adora Italia, Grecia şi Asia, aprecia „en bon vivant”, tutunul şi vinul, ura să fie bolnav, dar era depresiv şi ipohondru. La 23 de ani cucerea „Premiul Romei” şi 13 ani mai târziu, Opera pariziană îi aducea consacrarea definitivă. Ca şi monumentele create de el, printre care trebuie menţionate Obervatorul Astronomic din Nisa şi Cazinoul din Monte Carlo, Charles Garnier era un amestec contradictoriu de clasic şi baroc, de tradiţie şi modernitate.

În 1923, Comisia Superioară a Monumentelor Istorice clasează arhitectura şi decoraţiile exterioare şi interioare ale Operei pariziene drept monument istoric, la numai 48 de ani de la inaugurarea edificiului.

De-a lungul anilor, Opera Garnier a fost restaurată de mai multe ori, ultima intervenţie datând din 2006.

La 24 decembrie 1907, în subsolul ei au fost îngropate două urne sigilate, conţinând 80 de discuri oferite de Alfred Clarck, directorul filialei franceze a Companiei Gramophon. Depozitul a fost îmbogăţit în 1912 şi conţine în principal înregistrări ale celor mai mari cântăreţi de la începutul secolului al XX-lea, cum ar fi Enrico Caruso, Emma Calvé, Nellie Melba, Adelina Patti sau Francesco Tamagno. După 100 de ani, la 19 decembrie 2007, urnele au fost deschise şi înregistrările au fost gravate pe CD de EMI.

Opera a servit în mai multe rânduri drept decor pentru film, ca în cazul peliculei „Funny Face” a regizorului Stanley Donen, în care Audrey Hepburn coboară maiestuos marea scară a edificiului sau în musicalul, devenit film, „Fantoma la Operă”, regizat de Joel Schumacher, cu o distribuţie prestigioasă, în care se remarcă Gerard Butler, Miranda Richardson şi Kevin McNally. Al doilea roman al lui Kate Mosse, „Sepulcrul”, un bestseller internaţional, tradus şi în româneşte şi publicat de Editura RAO, se deschide cu un spectacol Wagner la Opera Garnier, care va prilejui o veritabilă bătălie, în interiorul edificiului şi în afara lui, între susţinătorii compozitorului german (unul dintre ei, din umbră, fiind chiar Claude Debussy) şi opozanţii înverşunaţi ai evenimentului, nu din motive muzicale, ci din acelea ale unei rivalităţi istorice, inflamate şi de războiului franco-prusac.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.