Întreaga mitologie a tangoului: sex, dragoste, trădare

O vizită în Argentina înseamnă în primul rând o călătorie în căutarea muzicii, ritmului, figurilor şi spiritului tangoului. “Un gând trist care se dansează”, cum îl numea Jorge Luis Borges. Gânduri, tristeţe, dans se găsesc toate în tango, în care fiecare îşi poate proiecta dorinţele, fantasmele, visurile.

Eveniment unic în lume, “Festivalul Internaţional de Tango” de la Buenos Aires,  care se desfăşoară între 14 şi 28 august, primeşte pasionaţi din peste 20 de ţări ale globului. Dansatorii de tango evoluează pe străzi şi în cartierul La Boca. Şi anul acesta, în competiţie s-au înscris 100 de perechi în Milongas din capitala argentiniană în care s-a născut acest dans.

Timpul tangoului

Descris de filosoful argentinian Ricardo Gomez ca “muzica singurătăţii şi a dorinţei”, tangoul este menit să trezească cele mai intense emoţii. Deşi în istoria muzicii persistă controversele legate de originea exactă a tangoului, Milonga este recunoscută ca elementul care uneşte şi domină acest creuzet de ritmuri. În ceea ce priveşte numele dansului, se pare că acesta vine din latinescul “tangere”. Tangoul este dansul durerii. În 1918, era în mare vogă tangoul însoţit de versificaţie lirică, melodiile fiind interpretate la bandoneon şi la vioară, cu variaţii puternice şi contra-melodii.

“Este un eveniment care rezervă o mulţime de surprize şi care reuneşte persoanele cele mai motivate, cele mai interesate. Festivalul este deschis diversităţii prin prezenţa mai multor generaţii şi exact asta face originalitatea tangoului”, explica Gustavo Mozzi, directorul artistic al festivalului.

Înscris de trei ani în Patrimoniul Imaterial al Umanităţii de către UNESCO, tangoul continuă să atragă turişti din toată lumea.

Spre deosebire de Carnaval, un eveniment pentru mase, Festivalul de Tango este un amestec de reprezentaţii în decoruri mai intime, mici teatre şi parcuri răspândite prin oraş. Unele Milongas au şi concerte cu muzicieni profesionişti care sunt deseori aşezaţi atât de aproape de public încât le pot atinge braţele. Festivalul de Tango a fost ţinut pentru prima dată pe 11 decembrie, aniversarea zilei de naştere a legendei tangoului, Carlos Gardel.

Întâlnim aceleaşi nume ca de obicei: Leopoldo Federico, Atilio Stampone, Horacio Molina, Luis Salinas, Raúl Garello, Pablo Agri… Şi, ca noutate, o seară întreagă de tango la “Teatro Colon”, cu “Tango ConTempo”.

Campionatul Mondial de Tango va avea loc, la această ediţie,  în acelaşi timp cu festivalul.

Gardel, o voce excepţională, un nor de logodnice, un mister savant

La aproape 80 de ani de la dispariţia sa tragică, amintirea celui mai mare compozitor şi interpret de tango dăinuie încă în fiecare cartier al capitalei argentiniene.

Tango care infierbanta imaginatia

Pentru a descoperi tangoul în capitala Argentinei, trebuie să-l regăseşti întâi pe Carlos Gardel, pentru că numele, vocea, persoana lui sunt indisociabil legate de aceast dans. “El Francesito” a marcat istoria tangoului şi i-a grăbit strălucirea, transformându-l în simbol naţional.

Era supranumit “privighetoarea creolă”. Se născuse, în 1890, sub numele de Charles Romuald Gardes, fiul unei călcătorese şi al unui tată necunoscut, probabil un seminarist.

Locul naşterii era Toulouse sau Tacuarembó, în Uruguay. Nu se ştie sigur, mai ales că el însuşi declara că s-a născut la Buenos Aires… “la doi ani şi jumătate”.

Sigur este că, în 1917, cântecul său “Mi noche triste” a devenit emblematic. În cuvintele lui se găseşte întreaga mitologie a tangoului: sex, dragoste, trădare. Totul pe o muzică melancolică, interpretată de o voce tulburătoare, fascinantă.

Gardel seduce pentru că el corespunde imaginii pe care călătorul meloman o regăseşte pe străzile din Buenos Aires, în surâsul şi în părul lucios specific unui urmaş al lui “Carlito”. El reprezintă mitul cu care se pot identifica argentinienii obişnuiţi, de la micul burghez la fiul sau la nepotul unui emigrant. Este omul care a reuşit în pofida unei extracţii sociale obscure, dar care poseda totul pentru a deveni legendă: o voce excepţională, un nor de logodnice şi niciodată o soţie, un mister savant  întreţinut asupra vieţii sale particulare, o apropiere sufletească puternică cu mama sa şi o moarte prematură şi tragică, în plină glorie şi aproape “în direct”.

La 24 iunie 1935, camerele de televiziune ale emisiunii “Actualităţi” se aflau pe aeroportul din Medellin, în Columbia, de unde regele tangoului trebuia să se întoarcă la Buenos Aires. Era într-un superb costum alb, surâdea miilor de fani care se înghesuiau în jurul micului sau avion. Uşa s-a închis, avionul a decolat şi s-a strivit la capătul pistei.

Disperarea a cuprins asistenţa.

Carlos Gardel a rămas pentru totdeauna eroul venit de nicăieri, mereu tânăr şi disponibil, care nu putea fi căsătorit decât cu tangoul.

Dincolo însă de legendă, vocea lui Gardel îi justifică celebritatea. Avea un timbru superb, cald şi catifelat, mai aproape de un bariton de operă decât de un cântăreţ al străzii. O precizie, o artă de a fraza care punea în valoare cuvintele printr-o folosirea caracteristică a rubato-ului. Acest simţ al interpretării care a emancipat tangoul în lumea dansului i-a conferit statutul de mare cântăreţ  şi explică de ce el este şi acum prezent în inimile oamenilor.

În capitala argentiniană, portretele lui sunt peste tot, tangourile lui sunt reluate de toţi tinerii dansatori, de la “Volver” la “Mi Buenos Aires querido”. Şi dacă nu exsistă o casă a lui Gardel, mormântul lui de la Chacarita merită văzut. Este un mausoleu întotdeauna plin de flori, cu o ţigare mereu aprinsă între degetele de bronz ale statuii sale în mărime naturală, cu ex-voto-uri aduse zilnic de sute de fani şi cu fraza gravată în marmură: “Carlito cântă mai bine cu fiecare zi care trece”.

Festivalul Mondial de Tango

 

Tango reaprinde iubirea

Cartierul La Boca, astăzi un foc de artificii vizual, este locul în care s-a născut tangoul în secolul al XIX-lea.

La origine, el era rezervat numai bărbaţilor. Tangoul, a cărui eternă icoană este Gardel, este impregnat în zidurile oraşului Buenos Aires. În primul rând, în celebra stradă care poartă numele unui tango al lui, “Caminito”. Cu casele sale cu pereţi de tablă, vopsite în mii de culori, un etaj turcoaz, un altul portocaliu, cu o suprafaţă galbenă, obloane albastre la ferestrele cu ancadramente roşu aprins, cu o uşă oliv, o alte roz, este un adevărat foc de artificii. Aici s-a născut tangoul în ultimul sfert al secolului al XIX-lea. La capătul cartierului Boca se găsea vechiul port. Pentru a-i distra pe marinari, s-au înfiinţat rapid cafenele şi lupanare. Primul tango, “El Entrerriano”, a fost semnat, în 1879, de un oarecare Rosendo Mendizábal şi era cântat de un pianist mulatru care se producea în mai multe bordeluri din Buenos Aires.

Sute de mii de emigranţi din Europa debarcau atunci la Buenos Aires, fără bani, înghesuindu-se în cabane pe care le repictau cu resturile de vopsea de vapor, pentru a le împrospăta. În cafenelele în care îşi omorau timpul, bând şi plictisindu-se, îşi mărturiseau nostalgia într-un argou complicat, “lunfardo”, un amestec uluitor din limbi de diferite origini. Unii vorbeau, alţii fredonau.

Într-o zi, unul dintre ei a văzut o chitară cu trei corzi care zăcea într-un colţ. Sunetul era dezacordat, ambianţa fetidă, noaptea către sfârşit. În curând, un altul sărea de pe scaun, îşi lua partenerul şi schiţa ironic câţiva paşi de dans, pentru a reînvia nostalgia după femeile de odinioară. Chitarei i se adaugă curând unul sau două flaute. Treptat se elaborează figurile care vor constitui vocabularul tangoului. Muzica este sincopată. Este, ca şi lunfardo, un amestec complex, în care se observă o influenţă africană. Cuvântul tango vine de la tambo, locul în care sclavii africani eliberaţi îşi celebrau sărbătorile în ritmul tobelor. Dar ritmul pe care se bazează tangoul este cel de milonga, de asemenea african.

Apare şi influenţa habanerei cubaneze, o adaptate a unui contre-danse francez în acest metisaj, dând tangoului tempoul său languros. 

Tangoul era rezervat iniţial bărbaţilor, mai ales pentru că lipseau femeile din viaţa acestor emigranţi sau a tinerilor ţărani care veneau la oraş şi a tinerilor europeni celibatari şi certăreţi  care creau pe această muzică coregrafii virile şi lascive în acelaşi timp.

Dar, în bordelurile care devin din ce în ce mai numeroase, femeile sunt cooptate în acest dans care încă nu are un nume. Şi tradiţia îşi spune cuvântul. Păstrându-şi afirmarea virilă, tangoul include latura macho, care corespunde argentinienilor de atunci, pe care îi descrie foarte frumos Borges: “ca tigrii, aliind graţia şi cruzimea”.

Tangoul era asociat deci, în epocă, fiicelor plăcerii şi pungaşilor şi desena un teatru erotic sugestiv. Dar, dacă tangoul este un dans lasciv, el este şi o muzică a cărei melopee sfâşietoare face să vibreze sufletul şi trupul. Această dimensiune apare odată cu descoperirea de către oamenii porturilor a noilor instrumente: pianul, vioara şi, mai ales, a sosirii, odată cu marinarii germani, a bandoneonului, instrument care, contrar legendei, nu s-a născut în Argentina, ci în Germania, în 1849.

Străzi închise duminica pentru a lăsa loc liber orchestrelor şi dansatorilor. Din prima epocă a tangoului, astăzi a rămas numai un folclor pentru turişti, ce poate fi văzut şi auzit în La Boca, pe strada Caminito, unde tineri îmbrăcaţi în guapos, tinerii periculoşi din textele tangourilor, schiţează câţiva paşi de dans pentru a primi un ban… Mai poate fi regăsit şi la San Telmo, celebru pentru străzile sale înguste, cu câteva vile cu vechi faţade coloniale, unde, în piaţa Dorrego, se poate bea un pahar la o terasă privind dansatorii de tango care evoluează în stradă.

Totuşi, atmosfera tangoului se relevă mai ales seara, la Bar Sur, în sala cu numai 12 mese, unde tangoul originar se cântă şi se dansează, cu avantajul sau inconvenientul pentru spectator de a fi invitat la dans.

În afara marilor săli pentru turişti, San Telmo oferă posibilitatea de întoarcere în timp cu un veac, la originile tangoului, regăsind parfumul unor piese ca “El Querandi”, “El Viejo” sau “La Cumparsita”.

Strazile din Buenos Aires sunt invadate de iubitorii tangoului


Desigur, tangoul este prezent în tot oraşul, dar în forme mai puţin emblematice. La Palermo Viejo, cartier şic şi burghez-boem, sau la La Vitura, unde milonga este dansată de personaje impecabil îmbrăcate, cu paşi complicaţi. Acelaşi lucru la “El Nino”, unde dansul este însoţit de muzica vechilor discuri ale lui Gardel sau la “Confiteria Ideal”, unde Borges a venit să danseze în anii 30, ca şi o oarecare Eva care încă nu se căsătorise cu Juan Peron. Când Peron a venit la putere în 1946, tangoul a atins din nou culmile popularităţii în Argentina, Evita îmbrăţişându-l din tot sufletul, de multe ori reuşind să îmbine spiritul Argentinei cu magia Broadway-ului, anume, extazul dansului. Dansatorii par coborâţi dintr-un tablou, creează o atmosferă exotică şi sunt învăluiţi de ritmurile irezistibile şi senzuale. Nu există o poveste, există numai atmosferă şi amintiri, iar ele creează exotismul. Iubitorii tangoului vor recunoaşte paşii de gauchos, ocho şi boleo executaţi la perfecţiune.

Se dansează pe muzica lui Gardel, sau pe cea a unui compozitor contemporan ca  Homero Manzi: “Nostalgia lucrurilor care nu mai sunt/ Nisip pe care viaţa l-a risipit/ Tristeţea cartierelor care s-au schimbat/ Şi amărăciunea visului care a murit”.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Magdalena Popa Buluc 7431 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.