Invitaţie la lectură

“Ultimul nud”

„Era o zi caldă, însă între răcoarea din Bois şi maşina decapotabilă rochia mea de vară era cea care părea nepotrivită, şi nu pelerina subţire şi casca de aviator ale Tamarei, nici măcar mănuşile ei lungi de condus. Mi s-a tăiat un pic respiraţia, în scaunul meu de piele cenuşie: nu mai mersesem niciodată atât de repede. La un stop, Tamara m-a întrebat cum mă cheamă şi mi-a notat numele.

– Rafaela, a repetat ea, lungind cele două silabe din mijloc”.

„Ultimul nud“ de Ellis Avery, unul dintre cele mai îndrăzneţe romane publicate în 2012, reînvie atmosfera boemă din Parisul anilor nebuni, evocând atât figura fascinantă şi scandaloasă a pictoriţei Tamara de Lempicka, cât şi pe cea a celebrului ei model, Rafaela, care i-a fost marea iubire.

Rive Gauche, anii ’20, pictori celebri, aristocraţi, bancheri şi artişti, eros şi trădări.

Paris, Bois de Boulogne, 1927. Tânăra Rafaela Fano are parte de o întâlnire neobişnuită: o femeie care coboară dintr-un strălucitor Bugatti verde îi cere să-i pozeze. Misterioasa şi extravaganta străină este Tamara de Lempicka, artista emblematică a curentului Art Deco. Senzuala Rafaela, ale cărei forme voluptuoase atrag privirile bărbaţilor şi femeilor deopotrivă, ajunge nu doar muza, ci şi iubita contesei de Lempicka, devenită o artistă respectată în efervescentul Paris al epocii jazzului după ce revoluţia bolşevică a silit-o să fugă din Sankt Petersburg. Rafaela inspiră cele mai celebre pânze ale artistei, captând “l’air du temps” al acelei epoci de emancipare erotică şi abandon în voia simţurilor. Însă relaţia lor va fi pusă în pericol mai întâi de inconstanţa şi orgoliul Tamarei, pentru ca apoi istoria sumbră a secolului XX să aibă ultimul cuvânt.

“Odată, când eram copil, am primit, de Crăciun, un calendar cu imagini din anii ’20. Printre ele se afla un tablou de neuitat, al unei femei blonde, de o energie debordantă, care conducea un automobil verde: era autoportretul Tamarei de Lempicka din 1929, Tamara în Bugatti-ul verde, iar mie mi s-a părut că reprezintă esenţa farmecului feminin.

Două decenii mai târziu, am avut posibilitatea să văd tabloul cel mai apreciat de critică al Tamarei de Lempicka, un ulei pe pânză din 1927, intitulat «Frumoasa Rafaela», lăudat de ziarul Times ca fiind «unul dintre cele mai valoroase nuduri din secolul XX». Când am vazut tabloul, a cărui reproducere împodobeşte acum coperta ediţiei în limba română a «Ultimului nud», la expoziţia dedicată Tamarei de Lempicka de la Royal Academy din Londra, pur şi simplu mi s-au înmuiat genunchii în faţa acestei imagini de un erotism atât de pregnant. Şi am fost la fel de impresionată să citesc pe afişul de pe perete, tipărit de curatori cu litere îngrijite, că în 1927, în toiul unui divorţ amar, de Lempicka a întâlnit-o pe Rafaela în timpul unei plimbări prin Bois de Boulogne şi a luat-o cu ea acasă. Rafaela i-a devenit model şi iubită, iar relaţia lor a durat între şase luni şi un an, fiind sursa de inspiraţie a şase tablouri. Povestea lor mi s-a părut foarte incitantă. În următorii doi ani, în timp ce terminam de lucru la primul meu roman, «Foc în pavilionul de ceai», am citit pe rupte despre Parisul dintre cele două războaie şi Tamara de Lempicka, inclusiv un Catalogue Raisonné, alcătuit de Alain Blondel, curatorul, căruia îi revine cel mai mare merit în generarea renaşterii interesului pentru de Lempicka în anii ’70 şi ’80. Închipuiţi-vă ce surprinsă am fost când am ajuns la finalul acestui Catalogue şi am descoperit că ultima pictură la care lucra Tamara, la moartea sa, în 1980, a fost o copie după Frumoasa Rafaela. Tamara a murit pictând o fată pe care o cunoscuse cu o jumătate de secol înainte! Mi se face pielea de găină şi acum, doar gândindu-mă la asta. De ce a fost Frumoasa Rafaela ultimul ei tablou? De ce a pictat-o pe Rafaela cu ochii închişi, în 1927, dar cu ochii deschişi, în 1980?

«Ultimul nud» încearcă să dea un răspuns acestor întrebări, şi făcând asta, să pună şi altele: despre relaţia dintre artă şi bani, despre condiţia de geniu şi cea de artizan, despre prietenie şi natura dorinţei. Romanul meu imaginează povestea de dragoste dintre Tamara şi Rafaela, din 1927, din punctul de vedere al modelului, şi ultima zi din viaţa Tamarei, pe care aceasta şi-a petrecut-o lucrând la copia din 1980 a Frumoasei Rafaela, din punctul propriu de vedere al pictoriţei.

Îţi mulţumesc, cititorule, că ai ales să petreci un timp cu Tamara şi Rafaela, şi cu romanul meu”, nota autoarea romanului Ellis Avery la New York, în 23 martie 2014.

“Rat Pack”

Frank Sinatra şi prietenii lui în anii lui Kennedy şi ai Mafiei.

În 1960, filmările la prima versiune a peliculei “Ocean’s Eleven” au reunit la Las Vegas cinci mari artişti ai lumii spectacolului: Dean Martin, Sammy Davis Jr., Peter Lawford, Joey Bishop şi, în fruntea lor, Frank Sinatra. Pe parcursul a două săptămâni aceştia au oferit o serie de spectacole memorabile care aveau să facă cunoscut grupul, devenit faimos ulterior ca “Rat Pack”. Dar în spatele acestor nume se ascundeau mult mai multe nume, nu doar cântecele şi glumele trecute în scenariu. Aventurile cu actriţe precum Marilyn Monroe, Kim Novak şi Ava Gardner, dar şi Rita Hayworth, legăturile şi relaţiile dubioase cu preşedintele John Fitzgerald Kennedy, dar şi cu unul dintre cei 12 capi ai Cosa Nostra, Sam Giancana: chefurile cu Jack Daniel’s şi hainele din păr de cămilă…

Povestea lui Frank, Dean şi Sammy, “Rat Pack” este cronica unui stil de viaţă care a rămas cunoscut ca prototip al eleganţei, hedonismului, al distracţiei şi al pericolului.

Când Dean şi Jeanne s-au mutat în spaţioasa reşedinţă din Beverly Hills, primii vecini care le-au urat bun venit au fost Humphrey Bogart şi Laureen Bacall. Acolo nu era nevoie să întrebi care este proprietarul unei case, dat fiind că în toate locuinţele de pe acea colină trăiau vedetele de cinema, de muzică şi de varietăţi. Dacă era cineva nelipsit din casa Bogart, acesta era Frank Sinatra. Iar Frank era încântat. Bogart îi dădea sfaturi despre băutură, femei sau lumea filmului, deşi lecţiile care îl interesau pe Frank erau cele pe care Bougie, cum îi spuneau prietenii, i le oferea fără să îşi propună asta, doar prin felul de a vorbi, atitudinea şi filosofia sa de viaţă. Sinatra a devenit fără întârziere un al doilea lider al acelui grup de prieteni care erau văzuţi ca un întreg, marcaţi toţi de consumul nelimitat de alcool. Pe scurt, o afurisită “haită de şobolani”, cum îi plăcea lui Lauren Bacall să-i numească. În noul club, Frank Sinatra a fost desemnat lider, Bacall era casieria, Judy Garland, vicepreşedinta, Irving Lazar, secretarul şi trezorierul, iar Bougie s-a autoproclamat responsabil de relaţii publice. Grupul lua fiinţă pentru a combate plictiseala şi a glorifica independenţa.

Frank Sinatra, Dean Martin şi Sammy Davis Jr. simbolizau o altă epocă, o altă lume şi un stil de viaţă foarte special.

Dacă cineva îl invita la o petrecere pe Frank trebuia să se împace cu gândul că trebuia să găzduiască mult mai mulţi oaspeţi. Nu mergea nicăieri singur. Acesta începuse să bea prin 1940. O poveste amuzantă este aceea când medicul de familie, făcându-i un examen general, l-a întrebat despre înclinaţia lui spre băutură: “Cât beţi?”. Şi acesta i-a răspuns: “În jur de 36 de pahare pe zi”. “Cum puteţi fi atât de sigur?”, dori medicul să ştie: “Să vedeţi, domnule doctor, beau zilnic câte o sticlă de Jack Daniel’s, ceea ce este echivalent cu 36 de pahare”. “Şi cum vă simţiţi dimineaţa?”. “Nu ştiu. Nu mă trezesc niciodată dimineaţa”.

Când Sinatra pornea într-unul dintre turneele sale, mai multe camioane parcurgeau traseele între localităţile concertelor. În ele se găseau tot echipamentul tehnic pentru montarea scenei şi pentru sonorizare, instrumentele orchestrei, dar şi o încărcătură completă de Jack Daniel’s.

În 1965, cu câteva luni înainte de a împlini 50 de ani, un ziarist l-a întrebat pe Frank Sinatra cum i-ar plăcea să rămână în memoria publicului. “Cred că aş vrea să-şi aducă aminte de mine ca de un om care a adus inovaţii în muzica uşoară, într-un mod special şi unic. Mi-ar plăcea să fiu ţinut minte ca un om care a trăit excelent, a avut prieteni buni şi o familie minunată”.

În 1998, anul morţii lui Frank Sinatra, HBO a lansat un film despre “Rat Pack” în care apăreau băieţii în anii de apogeu, relaţiile lor cu Kennedy, Giancana, Marilyn, Ava şi cu o naţiune care îi admira.

Dar despre toate aceste poveşti fascinante şi pline de umor despre gustul succesului veţi afla citind acest volum semnat de Javier Marquez.

“Pontonul negru”

O femeie porneşte pe urmele unui asasin – în inima întunericului…

Corpul mutilat al unei femei este găsit într o cabană pe un lac îngheţat. Inspectoarea Anna-Maria Mella îşi dă seama imediat că are nevoie de ajutor: victima era o persoană cu multă influenţă în mediul de afaceri. Anna-Maria ştie exact la cine să apeleze…

Pentru avocata Rebecka Martinsson, noul caz reprezintă o provocare: intuieşte că acea crimă atroce e legată de afacerile companiei pe care o conducea victima. Rebecka şi inspectoarea de poliţie sunt pe cale să descopere o poveste pe cât de şocantă, pe atât de tristă despre obsesia unui bărbat, moartea brutală a unei femei şi inima rece a unui asasin.

„Îndreptă lanterna către picioarele femeii.

– N-are vânătăi, n-are zgârieturi. Observi că a fost lovită peste faţă, aici şi… uite aici, sânge în cavitatea nazală şi o uşoară inflamaţie deasupra nasului, şi cineva i-a şters sângele de pe buza superioară. Dar nu a fost strangulată, n-are urme nici la încheieturi, deci n-a ţinut-o nimeni de mâini. Dar chestia asta e neobişnuită.

Arătă spre glezna victimei.”

„Åsa Larsson e unică – atât când descrie scene care-ţi taie respiraţia, cât şi atunci când pătrunde în mintea personajelor”, nota cronicarul de la “Washington Post”.

„Tortură, corupţie şi imoralitate: romanul abundă în teme violente. Un exemplu remarcabil de literatură noir scandinavă”, scria în “Sunday Telegraph”.

„Prietenia tot mai strânsă dintre Mella şi Martinsson e unul din punctele forte ale romanelor lui Åsa Larsson, tot mai substanţiale cu fiecare volum”, comenta “Sunday Times”.

Åsa Larsson s-a născut în Uppsala, dar a crescut în Kiruna, un oraş aflat în nordul Suediei. Înainte de a deveni scriitoare profesionistă, Åsa Larsson a fost avocat specializat în drept fiscal, asemenea eroinei sale, Rebecka Martinsson. Premiată cu “Best Swedish Crime Novel Award” pentru “Det blod som spillts”, al doilea roman al seriei Rebecka Martinsson, Åsa Larsson este unul dintre cei mai bine cotaţi scriitori suedezi.

La Editura “Trei”, de aceeaşi autoare, din seria romanelor Rebecka Martinsson au apărut: “Furtună solară” (recompensat cu “Swedish Crime Writers’ Association Prize” pentru cel mai bun roman de debut) şi “Noapte albă”.

“Zaraza”

O seară banală de toamnă din 1928 se transformă, pentru un tânăr student la Conservator, în momentul de graţie când acesta urcă pentru prima oară pe scenă. Trei ani mai tîrziu, la Berlin, Cristian Vasile va înregistra poate cea mai frumoasă piesă de dragoste a epocii, “Zaraza”, devenind repede cel mai iubit cântăreţ al timpului său. Povestea lui, de la glorie la decădere, într-o altă seară banală din 1947, este pusă în scenă bucată cu bucată, după mai bine de doi ani de documentare şi investigaţie continuă ale autorului, care s-au terminat odată cu găsirea mormântului fără nume şi fără cruce al personajului său principal. O călătorie fascinantă în Bucureştiul agitat şi efervescent al interbelicului, presărată cu poveşti de dragoste, de prietenie, de trădare şi de loialitate în vremuri tot mai tulburi, de rezistenţă şi devotament pentru artă şi libertate, o aventură aproape nebună a împlinirii visului de a deveni nemuritor. O perioadă de aur a unei ţări, dar şi o perioadă cu tensiuni politice violente, război şi moarte. Alături de Cristian Vasile, Ion Pribeagu, Ionel Fernic, Jean Moscopol, Zavaidoc, Maria Tănase, Gică Petrescu, Mihail Sebastian sau Mircea Eliade sunt doar câteva dintre personalităţile readuse la viaţă dintr-o lume care s-a vrut a fi ştearsă şi uitată pe nedrept, dar care încă este păstrată în amintire.

„Nu poţi realiza lucruri de excepţie dacă nu ajungi la acea simplitate fascinantă, în măsură să emoţioneze. Să emoţionezi prin sinceritate şi firesc. Să păşeşti în scenă ca pe stradă”, scria Cristian Vasile.

Lansarea romanului “Zaraza”, de Andrei Ruse, publicat la Editua “Polirom”, a avut loc vineri 4 aprilie, la Clubul Ţăranului

Andrei Ruse s-a născut în Bucureşti, în decembrie 1985. Este promotor cultural, specialist în comunicare şi PR, mai ales pe zona online. În 2007 a debutat cu volumul de poezie “Black Job”, iar în 2008 a publicat romanul “Soni”, ajuns la ediţia a treia, care a devenit repede una dintre cele mai iubite cărţi în rândul adolescenţilor. În 2011 a publicat romanul “Dilăr pentru o zi”, iar din 2012 a început să lucreze la romanul “Zaraza”, proiect pentru care a primit şi bursa “Jean-Jacques Rousseau” din partea “Akademie Schloss Solitude”. După numeroase colaborări cu site-uri şi comunităţi online, din 2012 a înfiinţat, în calitate de director şi project manager, revista “Hyperliteratura.ro”, în prezent una dintre cele mai citite publicaţii culturale din ţară. A derulat diverse campanii de promovare de carte, a organizat şi a participat la numeroase evenimente (dezbateri, lecturi, conferinţe) şi este cunoscut pentru crearea primului video-trailer pentru o carte românească.

A susţinut mai multe lecturi publice şi a participat la numeroase evenimente în străinătate (Berlin, Stuttgart sau Leipzig), i-au apărut fragmente de roman sau proze scurte în reviste/antologii cunoscute din Europa.

“Jumătatea rea”

Record mondial: cel mai tradus roman al unui autor debutant.

“Jumătatea Rea”, primul volum al unei trilogii, este un thriller supranatural, o poveste despre înstrăinare, despre voinţa de a supravieţui a unui băiat căruia nu i se dă nici o şansă.

În zilele noastre, în Anglia, vrăjitoarele trăiesc la un loc cu oamenii: Vrăjitorii albi, care sunt buni; Vrăjitorii negri, care sunt răi; şi Nathan, în vârstă de şaisprezece ani, fiul unei Vrăjitoare albe şi al celui mai temut Vrăjitor Negru.

Ţinut captiv într-o cuşcă, Nathan trebuie să scape înainte să împlinească şaptesprezece ani, când va primi trei daruri de la tatăl său şi va deveni el însuşi vrăjitor – iar dacă va greşi va muri.

Încercarea lui Nathan de a-şi găsi tatăl devine o luptă crâncenă pentru supravieţuire, cu provocări la tot pasul şi în care binele şi răul se dovedesc mult mai complicate decât şi-ar fi imaginat.

„O poveste tulburătoare şi palpitantă… un protagonist de neuitat”, comenta “Publishers Weekly”.

„O trilogie înfricoşătoare, convingătoare care împinge limitele a ceea ce credem că este bine şi rău… supravieţuirea lui Nathan este fragilă şi minunată – şi este doar începutul.” – Booklist.

„Periculos de captivantă!” – exclama cronicarul de la “Time Magazine”.

„Un antierou care te… vrăjeşte”, afirma “Wall Street Journal”.

Romanul “Jumătatea Rea” / “Half Bad” de Sally Green, care va fi publicat la jumătatea acestei luni de Editura Trei, a stabilit un nou record mondial, potrivit “Guinness World Records”. Este cel mai tradus roman al unui autor debutant.

“Jumătatea Rea” a fost vedeta Târgului de Carte pentru Copii de la Bologna 2013, intrând în atenţia editurilor din întreaga lume.

Drepturile de publicare au fost vândute până în prezent în 47 de ţări, iar “Fox 2000” le-a achiziţionat pe cele de ecranizare. Filmul “Jumătatea Rea” va fi produs de Karen Rosenfelt, care a mai realizat seria “Twilight”, “Hoţul de cărţi”, “Diavolul se îmbracă de la Prada” sau seria “Alvin şi veveriţele”.

Sally Green locuieşte în nord-vestul Angliei. A avut diverse slujbe (plăcute şi mai puţin plăcute), apoi a deţinut chiar o funcţie importantă într-o companie. Însă viaţa ei s-a schimbat când şi-a descoperit bucuria de a scrie şi a început să pună pe hârtie poveştile la care a visat dintotdeauna. E o cititoare pasionată şi adoră plimbările în natură. În fiecare dimineaţă îşi propune… să bea mai puţină cafea. “Jumătatea Rea” este primul ei roman.

“Negustorul de începuturi de roman”

Cel mai recent titlu semnat de Matei Vişniec, editat la „Cartea Românească”, se numără printre nominalizările “Premiului pentru Proză” al revistei “Observator cultural”.

“Omul contemporan, devenit un mutant genetic al societăţii de consum, este mai mult decât obsedat de începuturi, el are o foame de începuturi. Nimic ontologic sau metafizic în goana sa după începuturi, ci doar o fugă de responsabilitate, o evitare a implicării în profunzime, o plăcere de a surfa pe suprafaţa vieţii. Societatea apasă butonul fast-forward din ce in ce mai des, refuzând să înfrunte dificultăţile iniţierii treptate. Facem copii, dar nu mai avem răbdare să-i educăm. Cumpărăm lucruri de care ne plictisim imediat. Declanşăm revoluţii, dar nu mai avem energia de a construi societăţi juste şi trainice pe ruinele emoţiilor iniţiale… Oare ce ne lipseşte în această lume ca să fim atât de dispuşi să luăm totul de la început, iar şi iar, cu un fel de veşnică speranţă că secvenţa următoare va fi mai bună, eventual mai distractivă, mai excitantă? Hollywood-ul a înţeles demult acest lucru şi în filmele sale, la fiecare 45 de secunde, intervine o nouă descărcare de adrenalină, întreaga naraţiune este o succesiune de începuturi nervoase…

Iată punctul de plecare al romanului meu, în care încerc să observ evoluţia unui nou tip de drog social: dependenţa de iluzia începutului. Şi de ce să nu scriu, într-o lume în care doar începuturile sunt tentante, un roman format numai din începuturi?”, se întreba Matei Vişniec.

Să nu fiţi uimit dacă într-o bună zi librăriile nu vor mai vinde romane,ci computere concepute să scrie romane, în funcţie de fantasmele dumneavoastră secrete. Absolut nimeni nu va mai fi interesat de cărţile altuia, ne vom citi propriile noastre romane, comandate dispozitivelor personale de scris autoficţiune. Toţi vom fi scriitori. Talentul nu va mai fi un privilegiu. Iar cei mai vanitoşi sau mai frustraţi dintre noi vor încerca, poate, să angajeze şi câte o fiinţă umană căreia să-i ceară să citească romanele scrise în numele nostru de către softuri sofisticate.

Aceşti „cititoride profesie” – ei înşişi scriitori, la rândul lor – vor fi atât de rari, încât vor cere să fie plătiţi foarte scump, iar uneori, chiar cu preţul vieţii.

Matei Vişniec s-a născut pe 29 ianuarie 1956 în Bucovina, la Rădăuţi. Debutează în 1972 cu poezie în revista “Luceafărul” şi apoi în volum în 1980 cu culegerea “La noapte va ninge” (Editura Albatros). Studii de filozofie şi istorie la Bucureşti, unde s-a lăsat însă aspirat de literatură şi a devenit foarte activ în sînul generaţiei ’80. Membru fondator al “Cenaclului de luni”. A crezut în rezistenţa culturală şi în capacitatea literaturii de a demola totalitarismul, prostia şi răutatea. Mai crede şi astăzi că teatrul, poezia şi romanul pot atenua spălarea pe creier operată de societatea de consum, de mode, de industria de divertisment şi de noile tehnologii care însingurează omul. Din 1987 trăieşte la Paris, unde lucrează ca jurnalist la „Radio France Internationale”. Într-un fel sau altul, numele său a figurat pe afişe teatrale în peste 30 de ţări. După 1989 a redevenit activ în România prin piesele sale de teatru, jucate pe toate scenele din ţară, şi prin cărţile sale (teatru, roman, poezie).

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.