Invitaţie la lectură

”Palatul Puricilor”, o incursiune fascinantă în trecutul Turciei

Editura Polirom publică un nou roman al scriitoarei de origine turcă Elif Shafak, autoarea bestsellerului internaţional Bastarda Istanbulului. Este vorba despre Palatul Puricilor, o metaforă a Istanbulului, cu amestecul lui de vechi şi nou, splendoare şi mizerie şi diversitatea lui culturală cuceritoare, roman apărut în colecţia „Biblioteca Polirom” (coordonator Bogdan-Alexandru Stănescu).

Palatul Puricilor foloseşte cu ingeniozitate structura narativă din O mie şi una de nopţi, ramificând naraţiunea principală în nenumărate poveşti, care mai de care mai amuzantă şi mai uimitoare. Ceea ce leagă toate aceste întâmplări este locul în care se petrec – Palatul Bomboana, o clădire de apartamente de pe strada Cabal, construită pe la jumătatea secolului XX de un cuplu de imigranţi ruşi. Altădată plin de farmec şi cu personalitate, acum însă căzut în paragină, invadat de gunoaie şi de paraziţi de toate soiurile, Palatul Puricilor, aşa cum a ajuns să fie poreclit, este populat de personaje curioase, de la pitoreştii coafori Celal şi Cemal la obsedata de curăţenie Tijen Igiena, familia Fiii-cei-iuţi-din-fire, urmărită de blestemul nasurilor, sau frumoasa Amanta Trista.

Palatul Puricilor este, de fapt, o metaforă a Istanbulului, cu amestecul lui de vechi şi nou, splendoare şi mizerie şi diversitatea lui culturală cuceritoare.

„Elif Shafak are talentul rar de a găsi scenele cele mai ascunse, mai tainice, ale Istanbulului, unde nenumărate rămăşiţe ale culturii vechiului Imperiu Otoman răsar în arborele genealogic al oricărei familii turce”, scrie cronicarul de la The New York Times Book Review.

„Palatul Puricilor este începutul unei călătorii neobosite, uneori amuzante, alteori amestecând farsa cu pasiunea, în trecutul Turciei”, nota The Independent.

Scriitoare de origine turcă Elif Shafak s-a născut în Franţa, la Strasbourg, în 1971. Şi-a petrecut copilăria şi adolescenţa în Spania, apoi a revenit în Turcia, împreună cu familia sa. În prezent este profesor la Departamentul de Studii despre Orientul Apropiat al Universităţii din Arizona. A debutat în literatură în 1994, cu povestirea Kem Gözlere Anadolu, însă a obţinut succesul şi recunoaşterea publicului turc cu primul său roman, Sufiţii, publicat în 1997. Cel de-al doilea roman, Oglinzile oraşului, publicat în 1999 şi distins în 2000 cu Premiul Uniunii Scriitorilor Turci, a impus-o definitiv în literatura turcă. Acestuia i-au urmat Privirea (2000) şi Palatul Puricilor (2002). La Editura Polirom i-au apărut romanele Bastarda Istanbulului (2007, 2012, 2013), Sfântul nebuniilor incipiente (2009), Cele patruzeci de legi ale iubirii (2011, 2014), Lapte negru (2012), Onoare (2013).

”Când şi‐a văzut subiectul de bârfă preferat intrând pe uşă, lumea din salonul de coafură s‐a cufundat într‐o tăcere stingherită, tipică celor prinşi asupra faptului. Să te trezeşti în faţa ochilor tocmai cu persoana pe care o bârfeai fără milă cu un minut în urmă îţi poate da de bănuit că aici se petrece ceva misterios. La fel, şi celor din coafor li s‐a părut că Tijen Igienă îi auzise din lumea duhurilor cum îi pomeneau numele. Dar pricina nervozităţii pe care o simţeau în prezenţa ei nu venea numai din neputinţa lor de a‐şi da seama cum să dreagă expresiile pe care le adoptau cu atâta nepăsare în timp ce bârfeau. Erau uluiţi şi să vadă o persoană care nu mai ieşise din casă de luni întregi vizitând un loc ce era, probabil, unul dintre ultimele de pe «lista ei cu eventuale locuri prin care să treci dacă şi când s‐a făcut timpul să ieşi din casă».

Primul care s‐a scuturat de această încremenire a fost Cemal. S‐a îndreptat către uşă, zicând pe un ton aproape vesel «Bine aţi venit, intraţi, doamnă Tijen!», fără să‐şi dea seama cât de nepoliticos era să‐i spui pe nume cuiva pe care nu l‐ai mai întâlnit niciodată. Acestea sunt efectele secundare ale dependenţei de bârfă: când bârfeşti prea mult şi prea des pe cineva, poţi ajunge să crezi că îl cunoşti personal de o grămadă de timp. Dacă familiaritatea lui Cemal ar fi fost împărtăşită câtuşi de puţin, s‐ar fi putut lăsa într‐o asemenea măsură în voia acestei iluzii, încât poate chiar i‐ar fi reproşat lui Tijen Igienă că nu trece pe‐acolo mai des, cum făcea cu clientele sale obişnuite… însă asta nu s‐a întâmplat. După ce l‐a măsurat din creştet până‐n tălpi, cu o răceală care dovedea că nu era deloc încântată de primire, femeia a întors capul fără să‐i răspundă şi s‐a pornit să cerceteze totul. Privirea i‐a fost atrasă, pe rând, de părul tuns de pe jos, ce aştepta să fie măturat, de prosoapele ponosite care se decoloraseră de‐atâta spălat, de petele de pe pelerinele cu model de leopard legate la gâturile clientelor, de fisura subţire din oglinda ce se întindea de la un perete la celălalt, de ţânţarii morţi ce zăceau lângă marginea blatului de sub oglindă, de praful de pe raftul unde erau aliniate cutii cu aceeaşi marcă de gel de păr, spumă de păr şi briantină, de ghemotoacele de păr înţepenite în perii, de buretele care se iţea prin găurile din scaune, de mobila uzată şi apa plină de bule cu conţinut dubios de pe căruciorul pentru manichiură cu trei sertare. Nemulţumirea pe care o încerca dinaintea acestei privelişti era atât de adâncă, iar dorinţa ei de‐a părăsi imediat coaforul, atât de evidentă, încât Cemal – care simţea că şi el, şi locul unde lucra fuseseră înjosiţi – şi‐a înghiţit toate urările de bun venit care‐i stăteau pe limbă şi a amuţit”.

”Winston Churchill, tânărul titan”, glorie şi eşecuri

Cartea lui Michael Shelden urmăreşte biografia lui Winston Churchill începând din 1901, anul debutului său ca parlamentar, şi până în 1915, când, după dezastrul militar de la Gallipoli, este nevoit să demisioneze din funcţia de Prim Lord al Amiralităţii. Este răstimpul în care se formează uriaşa sa personalitate politică, este vremea ascensiunii sale fulminante ca om politic: primul discurs în Camera Comunelor, în calitate de conservator, trecerea în tabăra liberalilor, apariţia în Cabinetul britanic, mai întâi ca subsecretar de stat la Ministerul Coloniilor, mai apoi ca preşedinte al Consiliului Comerţului şi ministru de interne, până la prima poziţie în Amiralitate.

Este povestea unui Winston Churchill animat de un avânt romantic surprinzător, dacă ne raportăm la imaginea, mult mai prezentă în conştiinţa noastră, a personajului politic decisiv din anii celui de al Doilea Război Mondial. În paralel cu viaţa politică, Shelden prezintă şi evoluţia vieţii sale private, cu iubirile sale neîmpărtăşite, căsătoria cu Clementine Hozier, naşterea copiilor.

”Despre Churchill s-au scris tomuri întregi, însumând mii, poate chiar zeci de mii de pagini (numai trilogia lui William Manchester, The Last Lion, are aproximativ 3.000). Este omul de stat despre care s-a scris cel mai mult din toată istoria modernă a Marii Britanii, ceea ce nu e puţin lucru, dacă ne gândim că instituţia prim-ministrului datează în acest sistem politic tocmai din1721. Ţinând cont de avalanşa de biografii disponibile despre Churchill, este reconfortant să descoperi o nouă încercare, care nu îşi propune să genereze o imagine a întregului spectru de realizări, nici măcar să se axeze pe acea perioadă pentru care Churchill a rămas în istorie, întipărit în mentalul colectiv ca eroul providenţial al celui de al Doilea Război Mondial sau ca autor al Discursului de la Fulton care a lăsat posterităţii sugestiva expresie a Cortinei de Fier.

Autorul alege în schimb un interval de doar câţiva ani din viaţa acestuia, de multe ori ignorat, tratat alteori cu superficialitate, o perioadă în care a cunoscut gloria, dar şi eşecuri răsunătoare ce nu l-au scutit de ironia şi de blamul semenilor. Suntem puşi în faţa unui Churchill plin de zvâc şi de sclipirea tinereţii, genial, insuportabil şi inepuizabil din momentul în care ocupă pentru prima oară băncile Camerei Comunelor, în 1901, până la demisia din funcţia de Prim Lord al Amiralităţii, după dezastrul de la Gallipoli din 1915. Doar 14 ani şi totuşi atât de plini de evenimente şi de răsturnări de situaţii, încât nici aceştia nu pot fi trataţi exhaustiv într-un singur volum, meritul lui Shelden fiind că o face în mod plăcut, fluid, reuşind imposibilul prin faptul că adaugă unele momente de noutate (în special în spaţiul vieţii intime) pletorei de informaţii din volumele anterioare dedicate lui Winston”, scrie George Cristian Maior.

La vârsta de 20-30 de ani, a curtat trei dintre cele mai frumoase femei de la vremea respectivă, cărora le-a făcut o impresie atât de puternică încât, deşi au refuzat cererile sale în căsătorie, i-au rămas prietene până la bătrâneţe. Toate trei l-au descris nu ca fiind un tânăr neexperimentat şi nesigur, ci ca pe un individ stilat care se dădea în vânt după galerii şi muzee, se ducea deseori să vadă piese la West End, era un cititor împătimit.

Frumoasa şi eleganta Consuelo Vanderblit – vara sa prin alianţă – l-a descris ca fiind „înfocat şi pătimaş”, care „intenţiona să profite la maximum de ceea ce îi oferea viaţa, indiferent dacă era vorba de sport, dragoste, aventură sau politică”.

Burlac fiind se prezenta ca un adevărat dandy, purtând baston şi joben lucios, guler apretat şi redingotă din care ieşea lanţul lustruit al ceasului. Gusturile sale fine în materie de haine se aplicau şi în privinţa lenjeriei intime, care era lucrată dintr-o ţesătură fină de mătase. «Este esenţial pentru starea mea spirit», afirma el, încercând să justifice sumele enorme cheltuite pe lenjeria de mătase. Îi plăceau extravaganţele. «Nu a existat nicio zi în viaţa mea în care să nu pot comanda o sticlă de şampanie pentru mine şi să nu pot oferi o alta unui prieten».

Interesant şi capitolul Tânăra neprihănită a politicii, în care se vorbeşte despre întâlnirea lui Churchill cu Violet Asquit. ”Ea abia împlinise 20 de ani şi se bucura de viaţa în lumina reflectoarelor, fiind singura fiică a ministrului de finanţe. Poate că nu a fost o coincidenţă că prietenia între cei doi a început cu adevărat într-un weekend din 1907. După cum avea să menţioneze Violet, într-o scrisoare adresată unui prieten, şederea a fost memorabilă, mai ales pentru că i-a oferit pentru prima dată ocazia de a purta lungi conversaţii cu Winston. Umorul lui şi discuţiile pe teme politice erau total diferite de ceea ce auzise de la alţi bărbaţi. Era incitant… Se întâlneau la baluri şi dineuri. La baluri, de îndată ce el îşi făcea apariţia, ea lăsa baltă toate angajamentele şi-l conducea într-un colţ unde vorbeau ore în şir în timp ce alţii dansau. Semănau foarte mult. Amândoi erau hotărâţi, încăpăţânaţi, idealişti, romantici, pătimaşi. Violet avea uneori impresia că a găsit în Winston o copie a propriei gândiri. Dar ea… nu era suficient de atrăgătoare pentru el. Winston nu pare să fi simţit vreodată acea scânteie de pasiune care înflăcăra ataşamentul ei faţă de el. El căuta o mare frumuseţe, iar ea nu era, chiar şi cu aura de mister”.

”Povestea anticarului”: mister şi suspans, crimă şi seducţie

Peter Byerly, un anticar american, se mută la Oxfordshire după moartea soţiei sale. Într-o librărie veche din Hay-on-Way, celebrul oraş al cărţilor, găseşte într-un volum despre falsurile shakespeariene o acuarelă victoriană. Anticarul Peter Byerly se cufundă în muncă pentru a putea trece peste suferinţa pricinuită de moartea soţiei sale. Din întâmplare găseşte un mic portret în acuarelă care înfăţişează o femeie care seamănă izbitor cu răposata sa soţie. Astfel începe o vânătoare obsedantă pentru a afla originea acestei picturi. Urmează o pistă care îl duce mai întâi în epoca victoriană, iar mai apoi în vremea lui Shakespeare. Peter comunică cu spiritul Amandei, află adevărul despre propriul trecut şi descoperă o carte care ar putea demonstra o dată pentru totdeauna că Shakespeare este cu adevărat autorul tuturor pieselor care îi sunt atribuite.

Scris cu intenţia de a cuceri inimile tuturor celor care iubesc literatura, în special pe cea din epoca de aur a lui Shakespeare, Povestea anticarului este un roman strălucit şi o explorare captivantă a unuia dintre cele mai chinuitoare mistere ale literaturii. Autorul împleteşte cu măiestrie istoria artei cu o emoţionantă poveste de dragoste. Un adevărat omagiu adus puterii magice a cărţilor.

Autorul Charlie Lovett este un tânăr scriitor, profesor şi dramaturg american din Carolina de Nord. Este un fost anticar şi un împătimit colecţionar de cărţi.

”În faţa lui se afla un volum subţire, legat în piele maro – închisă, uzată, fără însemne pe copertă. Lângă el se găsea o pereche de mănuşi albe de bumbac. După câteva minute de aşteptat într-o tăcere netulburată nici măcar de ticăitul unui ceas, Peter decise că probabil era un test. Îşi trase mănuşile şi deschise cu grijă cartea. Ajunse la pagina de titlu şi citi: Tragica istorie a lui Hamlet, prinţ al Danemarcei. În partea de jos a paginii era trecută data publicării: 1603. Shakespeare încă mai trăia atunci, reflectă Peter şi, pentru a doua oară în ziua aceea simpla combinaţie de cerneală şi hârtie îi tăie efectiv răsuflarea. Paginile erau roase pe margini şi păreau moi ca flanela. Se simţea încântat, uluit, privilegiat. Câţi oameni avuseseră vreodată ocazia de a ţine în mână un exemplar din Hamlet tipărit pe vremea când trăia Shakespeare? Cu degete tremurătoare întoarse foaia la prima pagină de text. Adora să simtă între degete hârtia grea din secolul al XVIII-lea, textura amprentelor lăsate pe pagină de presa de tipar înalt. Răsfoi câteva pagini şi citi. Zâmbi amintindu-şi că citise acele scrieri valoroase chiar dintr-un exemplar autentic din primul volum in folio al operelor lui Shakespeare, o carte masivă publicată în 1623, în care multe dintre piesele lui văzuseră lumina tiparului pentru prima dată. Amintindu-şi cum acel volum in folio se deschisese întotdeauna la actul trei din Hamlet, deschise copertele acelei cărţi de Malone, lăsând paginile să-l ducă oriunde voiau ele. Cartea se deschise la pagina 289, dezvăluind o bucată de hârtie de circa zece centimetri pătraţi. Întoarse hârtia.

Durerea ascuţită care îi străpunsese pieptul aproape că îl făcu să scape cartea pe podeaua prăfuită. Crezuse că reuşise să lase în urmă acea durere. Genunchii i se muiară brusc. Se prăbuşi peste un raft de cărţi şi privi ca într-un vis hârtia plutind încet spre podea. Inspiră adânc şi deschise ochii. Chipul era tot acolo. Calmă, senină, uitându-se de jos spre el, aşteptând. Era soţia lui. Era Amanda. Dar Amanda era moartă – îngropată cu nouă luni în urmă în pământul roşu din Carolina de Nord, despărţită de el de un ocean. Despărţită de el de o bătaie de inimă. Iar această pictură, cu mult mai bătrână decât Amanda, nu ar fi putut niciodată să fie un portret al ei. Şi totuşi era. Era o acuarelă expert realizată, aproape imperceptibil semnată cu iniţialele B.B. … Desigur, chipul nu putea fi al ei. Ea se născuse în 1966. Acuarela data, fără îndoială, din epoca victoriană. În pictură era o femeie care stătea în faţa unei oglinzi pieptănându-şi o şuviţă lungă de păr negru. Umerii erau goi, iar părul îi ajungea exact cât să-i acopere sânii. Părul întunecat şi pielea palidă îi aparţineau Amandei, aţâţătoare, provocatoare”. Chiar şi aşa, Peter rămase în faţa Amandei, cu ochii aţintiţi în ochii ei, întrebându-se de unde venise şi dorindu-şi să nu fi plecat niciodată…

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.