La împlinirea a o sută de zile de când a venit la palatul Cotroceni, Klaus Iohannis a prezentat un bilanţ, preluând astfel o idee ce s-a împământenit în marile democraţii occidentale, precum SUA ori Franţa, în cazul preşedinţilor, Marea Britanie, Spania sau Germania, în ce priveşte şefii de guvern. Gestul m-a determinat să-i acord din start o bilă albă, el atestând dorinţa de a se înseria printre cei ce adoptă transparenţa şi seriozitatea ca mod de a comunica atât cu concetăţenii, cât şi cu mass-media. De altfel, la „casele mari”, bilanţul primelor o sută de zile de guvernare este privit cu grijă extremă, îl pregătesc grupuri de consilieri şi experţi. Din această perspectivă mi se pare grăitor exemplul fostului preşedinte francez Valéry Giscard d’Estaing (19 mai 1974 -10 mai 1981), care a convocat stafful său şi consilierii prezidenţiali spre a organiza cât mai bine acest prim examen în faţa ţării şi a presei naţionale şi internaţionale. Dovadă a atenţiei acordate evenimentului stă faptul că a făcut o repetiţie generală a conferinţei de presă, în sală cei ce au pus 100 de întrebări fiind amintiţii colaboratori, pregătindu-l pentru marea confruntare, în care el trebuia să prezinte conceptul „societăţii liberale avansate” cu care câştigase prezidenţialele şi pe care începuse să-l aplice. Totuşi, cele o sută de întrebări pentru cele o sută de zile de la Élysée nu au cuprins totul, la adevărata conferinţă de presă unul dintre ziarişti a pus o întrebare punctuală, la care nimeni din staff nu se gândise, iar răspunsul lui Giscard, destul de încâlcit, l-a reluat ulterior şi l-a sucit pe toate feţele mai toată presa.
Citând acest episod vreau să subliniez că primele o sută de zile într-un post de cea mai înaltă răspundere într-un stat sunt considerate de politologi sau comentatori şi, în primul rând, de cei implicaţi direct ca momente cruciale, definitorii, pentru ceea ce va face şi cum va face respectivul politician, ele nu doar prefaţează drumul lui, ci îi şi scot în prim-plan calităţile, ezitările şi chiar defectele. Din această perspectivă, revenind la bilanţul primelor o sută de zile ale lui Iohannis la Palatul Cotroceni, cred că el l-a prezentat linear, precum Legea lui Ohm, la lecţia de fizică de la nu ştiu care clasă. Susţin şi azi că a început preşedinţia cu un gest populist care i s-a întors împotrivă, acea decorare a unui fost deţinut politic arătând că exact ceea ce voia să demonstreze preşedintele Giscard, adică nivelul de pregătire al consilierilor, la el nu a funcţionat, aceştia târându-l într-un dezamăgitor act de populism, gratuit şi inutil. În al doilea rând, dacă tot a schimabat şeful SRI, Iohannis trebuia să facă la fel şi în cazul SIE, instituţie fundamentală în sistemul de informaţii al ţării, ce nu are director de la demisia lui Teodor Meleşcanu – 22 septembrie 2014. Să nu fie nevoie tocmai în actualul context internaţional caracterizat îndeosebi de ascensiunea islamismului radical de un şef la SIE? Mă îndoiesc, e mai curând vorba de o ezitare ciudată. La fel în cazul şefului SPP, preşedinţii precedenţi schimbându-i imediat ce au venit la Cotroceni. Aşa s-ar fi putut evita, de pildă, penibilul moment din curtea Palatului Élysée, când Iohannis stătea cu paltonul în braţe, iar sepepistul Lucian Pahonţu admira peisajul. Nu e vorbă, că şi cei de la protocolul său trebuiau să ştie şi să-i spună că de la scara avionului îl ia maşina prezidenţială, care îl duce chiar în faţa uşii palatului prezidenţial francez! Sunt nimicuri, în fond, dar stânjenitoare în public. Dar, unde nu-i cap la SPP, vai de preşedintele ţării! Aş mai evoca aici şi gestul deplasat prin care sasul Iohannis nu a ştiut să gestioneze povestea cu Avram Iancu, legendarul erou al ardelenilor, datorită căreia nu puţini au fost cei care i-au reproşat că pângăreşte memoria marilor fii ai pământului românesc.
Şi acum să intrăm în domeniul rezervat preşedintelui chiar de Constituţia ţării – politica externă. Vizitele în afară vădesc o tendinţă clară de apropiere de statele Vestice, în care există comunităţi româneşti foarte consistente şi implicit o „răsplătire” a celor ce l-au votat masiv. Mă refer la deplasările lui Iohannis la Paris, Berlin, Roma şi chiar la Bruxelles, dincolo de prezenţa sa la reuniunea strict informală a UE (la care, atenţie!, omologii săi nu merg însoţiţi de partenera ori partenerul de viaţă, dar şi acest lucru trebuiau să i-l explice consilierii ori cei de la protocol, iar el trebuia să-i asculte!). La ele adaug Polonia. Pe urmă, din păcate, în fiecare dintre aceste vizite, aspectul bilateral, care ar fi trebuit să capete dimensiuni consistente, pe măsura aşteptărilor românilor şi a importanţei acestora, a rămas la stadiul actual. În cazul Germaniei, s-a introdus în discuţie şi etnicitatea sa, ca element sentimental în plus, dar s-a rămas la acest stadiu doar amintit de cancelara Angela Mekel. Adică dezamăgitor. Sigur, nu se pot face minuni în cele o sută de zile despre care vorbim, dar nici nu putem ignora speranţele mari pe care ni le-au creat cancelariile occidentale respective odată cu alegerea lui Iohannis. Sau, în acele momente euforice, unii dintre noi am supradimensionat felicitările lor, care, de fapt, au fost strict protocolare, în realitate fiind mult mai pragmatice? Deocamdată, notăm că predecesorul său la Cotroceni râde în barbă. Cât priveşte întâlnirile cu reprezentanţii diasporei, acestea nu au făcut decât să scoată iarăşi în faţă disputele cronice dintre membrii ei, pe de o parte, şi, pe de alta, lipsa acută de profesionalism a unora dintre diplomaţii români trimişi la post pe post de fiice, amante, rude sau cumetrii, fenomen cronic în MAE din Bucureşti!
Aş rezerva un capitol aparte vizitei lui Iohannis la Kiev, spunând de la început că această capitală nu e prea frecventată de omologii săi din UE. Întâi de toate, în afara preşedintelui Petro Poroşenko, nu prea există interlocutori, ţara fiind măcinată de o corupţie himalayană, în care oligarhii joacă un rol de prim-plan. Totodată, nici criza cu separatiştii nu este tratată corespunzător, cârmuitorii din Kiev aşteptând totul de la UE şi mai ales NATO. Ce putea face, deci, Iohannis acolo? Nimic concret. Dar cel mai dezamăgitor gest l-a făcut faţă de importanta comunitate românească din Ucraina, exact într-un moment în care se vorbeşte insistent că reprezentanţi ai acesteia sunt preferaţi pentru a fi trimişi pe frontul din Donbas. Iohannis a ignorat total şi neexplicabil românii din Ucraina, ceea ce nu a făcut, de exemplu, un ministru de Externe de la Bucureşti, care, în februarie 2002, la plecarea din Kiev, ne-a anunţat pe ziariştii care-l însoţeam că avionul va face o escală la Cernăuţi, unde vom depune flori la monumentul lui Eminescu şi ne vom întâlni cu reprezentanţii românilor. A fost o seară de neuitat, am întâlnit români fericiţi, entuziasmaţi, sentimente pe care sasul Iohannis nu li le-a trezit. Trist, dar adevărat!
Cât priveşte vizita preşedintelui trurc Recep Tayyp Erdogan la Bucureşti, o spun fără menajamente: este un eşec, datorat lui şi incompetenţei consilierilor, care nu i-au prezentat situaţia acestui politician nefrecventat de nimeni din UE, cu obiceiuri antidemocratice, cu tendinţe de a strecura islamismul radical în Europa, cu ambiţii otomane tot mai vădite, cu dorinţa de a conduce Orientul Mijlociu cum vrea el. Argumentul relaţiilor bilaterale nu ţine în faţa celor de mai sus, iar încheierea vizitei în coadă de peşte dovedeşte acest lucru. Două cuvinte despre vizitele în Polonia şi la Vatican; prima a avut caracter vădit bilateral, dar trebuie evitată rusofobia viscerală a gazdelor; a doua a fost bine pregătită, dar nu de consilierii prezidenţiali, ci de cei de specialitate din Biserica Catolică.
Pe scurt, primele o sută de zile ale lui Iohannis la Cotroceni ne-au arătat un preşedinte care, în demersul extern, prin definirea intereselor noastre punctuale, trebuie să adauge la rigoarea sa etnică coerenţă, competenţă şi consistenţă, pentru a face din România un pol de stabilitate în regiune, prin care să răspundă actualelor provocări politice, geografice şi militare.
Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.