„Ion Budai-Deleanu a lucrat toată viaţa la o istorie a românilor. Un capitol avea treisprezece variante în latină”

Profesorul Ladislau Gyemant lucrează temeinic, fie şi în desăvârşită discreţie, la o operă istoriografică asupra Transilvaniei, care este de mult de referinţă.

Ce v-a determinat să optaţi pentru o carieră ştiinţifică în domeniul cercetării istorice?

Mă consider un adevărat privilegiat al sorţii prin faptul că foarte de timpuriu, din timpul anilor de gimnaziu de la Oradea, ştiam cu precizie că mă voi dedica toată viaţa istoriei. Consecvent cu această convingere am ales în liceu secţia umană, determinînd o adevărată revoltă a celor apropiaţi din şcoală şi din afara ei, care însă nu a reuşit să mă abată din drum. Admiterea la Facultatea de istorie a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj mi-a permis accesul la îndrumarea unei generaţii de profesori de excepţie (Nicolae Lascu, Francisc Pall, Ştefan Pascu, Pompiliu Teodor), cărora li s-au alăturat din afara mediului universitar David Prodan şi Aurel Răduţiu, avînd astfel parte de o ucenicie pentru care le port o veşnică şi îndreptăţită recunoştinţă. Calitatea de şef de promoţie pe ţară mi-a permis în 1970 alegerea, în sistemul de atunci de repartiţie, a unicului post de cercetare la Institutul de istorie de la Cluj, unde am lucrat fără întrerupere peste patru decenii, rezistînd multă vreme la tentaţii (profesură universitară, directorat de institut, prodecanat şi decanat de facultate) pe care le-am acceptat de-abia în ultimul deceniu şi jumătate al vieţii mele active. Cercetarea istorică a rămas domeniul meu preferat pe care îl practic şi astăzi, după retragerea din viaţa instituţională universitară şi academică.

Care a fost prima realizare importantă pe care aţi înfăptuit-o în acest domeniu?

Fără îndoială, teza mea de doctorat la care am lucrat timp de un deceniu, susţinînd-o în anul 1982 şi reuşind să o public la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică în anul 1986. Această lucrare de 512 pagini se intitula Mişcarea naţională a românilor din Transilvania 1790-1848 şi îşi propunea acoperirea unei jumătăţi de veac din istoria acestei mişcări cuprinsă între Supplexul din 1791 şi Revoluţia de la 1848, căreia istoriografia tradiţională îi acorda, de obicei, doar cîteva rînduri sau eventual pagini. Ceea ce mi-am propus, la sugestia profesorului meu Pompiliu Teodor, a fost reconstituirea căilor şi modalităţilor prin care programul renaşterii naţionale moderne a românilor din Transilvania, elaborat printr-un efort singular de Inochentie Micu la mijlocul secolului al XVIII-lea şi fundamentat din punct de vedere istoric, filosofic şi filologic de mîna de intelectuali care au constituit generaţia Şcolii Ardelene şi a Supplexului, devine în primăvara revoluţionară a anului 1848 programul unei întregi naţiuni prin hotărîrile istorice ale Adunării Naţionale de la Blaj. Punînd la contribuţie multitudinea de surse oferite de cercetarea arhivelor din ţară şi străinătate (Budapesta, Viena), de presa, corespondenţa, memorialistica şi literatura vremii, lucrarea a relevat procesul prin care ideile programului naţional au pătruns în toate categoriile societăţii româneşti a vremii (mica nobilime, cler, intelectualitatea laică, orăşenime, ţărănime liberă şi dependentă), inspirînd iniţiative revendicative legate de interesele lor specifice, dar argumentate similar prin invocarea vechimii, continuităţii, latinităţii românilor şi a limbii lor, a contribuţiei lor la propăşirea ţării în proporţia numărului lor preponderent. Din memoriile adresate oficialităţilor vremii, dintr-o presă militantă ce se înfiripă, se cristalizează în aceste decenii o mişcare politică naţională care reuşeşte depăşirea diferendelor confesionale, traversează un semnificativ proces de laicizare, îşi constituie structuri instituţionale proprii (şcolare, eclesiastice, de presă, societăţi culturale), promovează ideea şi idealul unei unităţi naţionale care depăşeşte graniţele despărţitoare ale provinciilor istorice pe care românii le locuiau. Se crează astfel premizele unităţii de voinţă şi acţiune pe care Revoluţia română de la 1848 o reliefează pentru prima oară în toată plenitudinea ei.

A fost o lucrare în care am pus în valoare accesul la izvoarele în limbile indispensabile unui cercetător al istoriei Transilvaniei (latină, maghiară, germană), la sursele în chirilică, optînd totodată pentru o viziune comparatistă în ceea ce priveşte mişcările similare ale altor popoare din aria central-sud-est-europeană şi încadrînd în permanenţă mişcarea naţională românească în contextul politic al istoriei Transilvaniei şi al întregii Europe central-răsăritene. Am lucrat cu multă implicare şi adevărată plăcere la această teză şi finalizarea ei a fost una din marile satisfacţii ale carierei mele profesionale.

Care este lucrarea de care sînteţi astăzi cel mai mîndru?

Mărturisesc că sînt pînă astăzi profund recunoscător profesorului Ştefan Pascu care a avut fericita inspiraţie de a-mi solicita să mă ocup de opera istorică inedită a lui Ion Budai-Deleanu în cadrul unei colecţii exhaustive pe care o preconiza din lucrările generaţiei Şcolii Ardelene. Lucrarea lui Ion Budai-Deleanu, De originibus populorum Transilvaniae, la care a trudit întreaga sa viaţă petrecută la Lemberg ca preşedinte al tribunalului nobililor din capitala Galiţiei, a avut destinul ei tragic, rămînînd în manuscris timp de peste un secol şi jumătate, fiindu-i rezervate doar cîteva menţiuni trecătoare spre deosebire de ediţiile şi studiile numeroase consacrate iluştrilor săi contemporani Samuil Micu, Gheorghe Şincai şi Petru Maior. Textul latin, structura sa complicată, cu numeroase variante, erudiţia sa barocă greu de urmărit au descurajat puţinele tentative de punere în valoare a acestei opere. Dedicîndu-mă traducerii, reconstituirii raporturilor între diferitele variante (primul capitol privind perioada dintre Facerea Lumii şi expediţia lui Darius în Dacia avînd, de pildă, numaipuţin de 13 versiuni de redactare), elaborării unui aparat critic pe mai multe paliere şi, în sfîrşit, unui studiu introductiv care să-l plaseze pe autor în contextul istoriografiei Şcolii Ardelene, dar şi a celei europene a vremii, a rezultat, în final, imaginea unei opere istorice care se situează în prim-planul generaţiei sale intelectuale pe care o depăşeşte net ca şi cultură universală şi ca viziune istoriografică inspirată de cea mai avansată şcoală istorică a epocii – cea germană de la Göttingen, marcată cu deosebire de numele lui Schlötzer.

A fost o satisfacţie deosebită contactul cu acest istoric de anvergură europeană, cunoscător al marilor limbi de cultură, primul ebraist al iluminismului românesc, cu formulări memorabile, deseori invocînd prin fineţea remarcilor sale pe cel cunoscut îndeobşte ca unul din marii începători ai literaturii noastre moderne. În vremuri deloc prielnice (erau ultimii ani ai regimului ceauşist) cu pauzele de curent care m-au obligat la procurarea şi utilizarea unei lămpi de petrol, munca la această ediţie critică, publicată în două volume de Editura Enciclopedică în 1991 şi distinsă la Salonul naţional de carte din acelaşi an cu premiul Erudiţie şi rigoare, mi-a provocat poate cele mai depline satisfacţii profesionale care pot fi hărăzite unui cercetător.

Ce alte domenii aţi abordat în decursul a aproape cinci decenii de activitate profesională?

Rămînînd la acest domeniu preferat al istoriei Transilvaniei în zorii epocii moderne, reprezentate la noi de secolul XVIII şi prima jumătate a secolului XIX, am avut prilejul colaborării cu d-l Aurel Răduţiu, prieten şi coleg mai experimentat de la Institutul de istorie din Cluj, care a asigurat şi direcţia acestei instituţii în primii ani de după 1990, împreună cu care am elaborat şi publicat trei cărţi care rămîn, după cum cred cu tărie, instrumente de lucru şi surse la care vor recurge mulţi ani şi de-acum înainte cercetătorii domeniului. A fost vorba mai întîi de publicarea variantelor româneşti de la Şcheii Braşovului ale Supplexului din 1791, comparativ cu celelalte variante româneşti cunoscute ale textului latin original al actului programatic fundamental al mişcării naţionale româneşti, lucrare publicată la Editura Dacia din Cluj în 1975 şi care s-a bucurat de aprecierea patriarhului recunoscut al domeniului, acad. David Prodan, care m-a încurajat să prelucrăm, împreună cu un alt prieten şi coleg foarte apropiat, Konrad Gündisch, răspunsurile săseşti la Supplex. A rezultat un text la care profesorul Prodan trimite de nenumărate ori în ediţiile ulterioare ale monografiei sale fundamentale privind Supplex libellus Valachorum, dar din care, datorită vicistudinilor politice ale epocii ceauşiste, a putut vedea lumina tiparului doar o mică parte (repertoriul acestor răspunsuri).

Tot împreună cu Aurel Răduţiu am realizat în 1981 Repertoriul actelor oficiale privind Transilvania tipărite în limba română (1701-1847), apărut la Editura Ştiinţifică şi Enciclopedică din Bucureşti, pentru care am obţinut Premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române. Prin cele peste 600 de acte repertorizate din toate domeniile vieţii economice, sociale, culturale, instituţionale a Transilvaniei vremii se vădea cu evidenţă că în viziunea pragmatică a reformismului austriac comunicarea directă pe această cale cu majoritatea populaţiei principatului a transformat efectiv limba română în una din limbile oficiale recunoscute de facto, în pofida rezistenţei înverşunate a Stărilor privilegiate.

Colaborarea noastră fructuoasă cu Aurel Răduţiu a fost încununată prin elaborarea şi publicarea în 1995 a Repertoriului izvoarelor statistice privind Transilvania 1690-1847, 895 de pagini, la Editura Univers Enciclopedic, un instrument de lucru care sper că va constitui multă vreme un sprijin de nădejde pentru toţi cei interesaţi în cercetarea istoriei transilvănene şi care a fost declarată Cartea anului la Salonul naţional de carte din 1995.

Consacrându-mă acestor proiecte, am rezistat eroic cîţiva ani tentativelor de a fi atras spre alte domenii cu oferta unei profesuri universitare, atrăgînd supărarea şi reproşurile unor prieteni apropiaţi care invocă pînă astăzi acest episod. Am acceptat, totuşi, la stăruinţele decanului şi apoi rectorului Andrei Marga, a profesorului Pompiliu Teodor şi a regretatului şef-rabin Moshe Carmilly, să preiau conducerea primului institut academic de studii iudaice din istoria de multe secole a prezenţei evreieşti în spaţiul românesc. În cele două decenii petrecute în fruntea acestei instituţii m-am apropiat evident de problematica istoriei evreilor din România, rezultînd, pe lîngă cele 20 de volume ale anuarului Studia Judaica, editate în limba engleză şi care a devenit o publicaţie de referinţă în domeniu la nivel universal prin calitatea contributorilor săi din Israel, Europa şi Statele Unite, două cărţi dedicate reconstituirii istoriei evreilor din Transilvania. Evreii din Transilvania. Destin istoric, Cluj-Napoca, 2004, 313 p. şi-a propus realizarea unei sinteze a acestei istorii de la începuturile prezenţei evreieşti în Dacia romană pînă la contemporaneitate, reliefînd atît momentele luminoase ale unei ascensiuni demografice, economice, instituţionale şi culturale încununate de dobîndirea drepturilor cetăţeneşti depline şi integrarea cu contribuţii de netăgăduit în toate domeniile societăţii receptoare, dar şi vicisitudinile, încercările, respingerile care au culminat cu tragedia Holocaustului şi au generat pentru supravieţuitorii dezastrului opţiunea majoritară a emigrării în statul propriu nou-înfiinţat. În cealaltă carte, Evreii din Transilvania în epoca emancipării 1790-1867, Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2000, 495 p. am optat pentru cercetarea aprofundată a perioadei din istoria evreilor transilvăneni în care fiecare pas în vederea integrării în societatea principatului (imigrarea, constituirea structurilor instituţionale proprii, intrarea în oraşe, practicarea neîngrădită a activităţilor economice) a fost rodul unor strădanii şi lupte zilnice împotriva tendinţelor de excludere şi respingere, încheiate, în cel din urmă, în 1867, prin dobîndirea drepturilor cetăţeneşti.

În sfîrşit, îndeplinind între 1997 şi 2012 cîte două mandate de prodecan şi respectiv decan în fruntea Facultăţii de Studii Europene a Universităţii „Babeş-Bolyai” din Cluj, am elaborat şi publicat în Editura EFES a facultăţii lucrarea Preistoria construcţiei europene,Cluj-Napoca, 1999, 463 p., în care am trecut în revistă proiectele de unificare europeană care s-au formulat din evul mediu şi pînă la sfîrşitul celui de-al doilea război mondial, care se constituie într-o veritabilă preistorie a procesului de construcţie a unităţii europene care s-a declanşat la sfîrşitul deceniului cinci al secolului trecut şi se află în plină desfăşurare în zilele noastre, constatînd că marea majoritate a principiilor generale şi soluţiilor concrete înregistrate în cursul acestui sinuos şi complex proces se regăsesc în proiectele formulate cu secole sau decenii în urmă.

La ce lucraţi în prezent şi care sînt proiectele care vă animă?

Acum circa două decenii am început proiectul publicării şi prelucrării conscripţiei fiscale a Transilvaniei din anul 1750, cea mai completă înregistrare statistică a realităţilor societăţii contribuabile a principatului în secolul al XVIII-lea. Reformismul austriac îşi propusese elaborarea unui nou sistem fiscal bazat pe cunoaşterea exactă a numărului plătitorilor de taxe şi a resurselor acestora imediat după instaurarea stăpînirii habsburgice în Transilvania. După cîteva încercări eşuate, pînă la urmă reformismul terezian a reuşit să ducă la îndeplinire acest proiect în 1750 şi pe baza datelor obţinute s-a elaborat în anii următori faimosul sistem fiscal austriac, care a rezistat timp de un secol, pînă la Revoluţia de la 1848. Materialul conscripţiei, cuprinzînd înregistrarea nominală şi starea materială a fiecărei familii contribuabile din peste 2000 de localităţi ale Transilvaniei, se păstrează în Arhivele Naţionale Ungare de la Budapesta, însumînd peste 33000 de file. Deşi cunoscută existenţa ei în istoriografia consacrată istoriei principatului, prelucrarea şi valorificarea istorică a acestui material de valoare deosebită a rămas un obiectiv neîndeplinit pentru cei interesaţi de această parte a Imperiului Habsburgic.

Reuşind cu ajutorul unui grant Soros microfilmarea şi aducerea în ţară a acestui izvor, am trecut la transcrierea, traducerea din originalul latin şi prelucrarea părţilor sale componente, reuşind în anul 2009 – în cadrul unui prim volum în două părţi care a însumat 2549 de pagini, apărut la Editura Enciclopedică din Bucureşti – publicarea descrierii a 2001 localităţi cu date relevante privind condiţiile lor naturale, populaţia contribuabilă, structura ocupaţională, productivitatea agricolă, viticultura şi silvicultura, reţeaua de centre comerciale, relaţiile de proprietate. Deşi în instrucţiunile conscripţiei nu intra înregistrarea realităţilor etnice ale provinciei, într-un act anexă, elaborat pentru uzul conscriptorilor, am descoperit o situaţie a localităţilor principatului în funcţie de etnia majoritară a populaţiei, care relevă o proporţie de 53,7% a localităţilor cu majoritate românească, 36,5% a celor cu majoritate maghiară, 9,7% a celor cu majoritate săsească şi 0,1% a celor cu majoritate armeană. O sursă a cărei obiectivitate nu poate fi pusă la îndoială aduce astfel o piesă de rezistenţă de mare valoare şi însemnătate într-o dispută istoriografică de peste două secole.

În prezent, se ală sub tipar la Editura Enciclopedică cel de-al doilea volum din colecţia Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750, care va însuma în trei părţi circa 3500 de pagini, propunîndu-şi editarea materialului statistic al conscripţiei, sintetizat în 70 de tabele referitoare la populaţia contribuabilă rurală şi urbană, pe categorii socio-juridice de contribuabili, cei scutiţi de contribuţie cu motivaţia acestui statut, condiţiile de locuire incluzînd sesiile locuite şi pustii, casele şi situaţia locativă a celor fără case proprii, capacitatea totală de producţie a ogoarelor, structura culturilor agricole şi productivitatea lor, efectivele de animale şi fîneţele care asigură întreţinerea lor, regiunile viticole şi productivitatea lor, meşteşugarii şi comercianţii pe ramuri de activitate, stare materială şi componenţă socio-juridică, alte surse de venit impozabile (morărit, grădinărit, pomicultură, producerea şi vînzarea berii şi a rachiului, închirierea caselor), venituri şi datorii publice, contribuţia plătită şi repartizarea ei pe categoriile de contribuabili. Coroborînd cu datele oferite de descrierile de localităţi incluse în primul volum, rezultă un tablou comprehensiv al societăţii contribuabile transilvănene de la mijlocul veacului XVIII de o precizie şi complexitate pe care istoriografia nu a fost în măsură a o recepta şi reda pînă acum.

Ce va urma? Am în vedere, pe baza unui bogat material colectat din arhivele Guberniului şi Cancelariei aulice a Transilvaniei de la Budapesta şi Viena, să realizez într-un viitor volum trei al colecţiei reconstituirea premizelor, desfăşurării şi, cu deosebire, a urmărilor conscripţiei fiscale a Transilvaniei din anul 1750, descifrînd mecanismele şi confruntările de vederi, concepţii şi interese care au generat, în final, sistemul fiscal austriac devenit proverbial prin scrupulozitatea, minuţia şi exactitatea unui regim de impunere, repartizare şi colectare a resurselor pentru un imperiu care a jucat un rol de prim-plan în relaţiile internaţionale ale secolelor XVIII-XIX.

Iar într-un viitor pe care sper a-l putea atinge cu puterea de muncă nediminuată de trecerea inexorabilă a timpului, aş vrea să pun în valoare tezaurul reprezentat de numele celor peste 170000 de familii contribuabile din Transilvania anului 1750 incluse în conscripţie, aducînd astfel o contribuţie importantă la reconstituirea onomasticii locuitorilor principatului în acest moment determinant al intrării în modernitate.

Ceea ce pot spune, în final, cu toată convingerea, este că o viaţă dedicată cercetării istorice sub multiplele ei faţete a fost generatoare de mari satisfacţii profesionale şi de echilibru sufletesc, care justifică întru totul eforturile, strădania zilnică pe care le-a presupus. Şi dacă rezultatele ei vor sluji celor care vor continua această muncă fără de sfîrşit şi vor stîrni interesul iubitorilor şi cititorilor de istorie, voi considera că mi-am îndeplinit menirea gospodărindu-mi cum se cuvine „talantul” care mi s-a hărăzit.

Discreţia celui mai bun

Desigur că vorbind despre Ladislau Gyemant, în joc este şi o componentă sentimentală. Mă grăbesc să adaug, însă, că aceasta nu este importantă aici. Căci, deşi am parcurs cei cinci ani de studii de licenţă în aceeaşi ani, abia ne salutam. Explicaţia poate părea surprinzătoare acum, dar eram preocupaţi să câştigăm competiţia cu noi înşine şi cu alţii, parcurgând avizi cărţi cu nemiluita în neuitata Bibliotecă Centrală Universitară de atunci, încât ne uitam unul la altul pentru a observa cum procedează celălalt, nu pentru confesiuni.

În Facultatea de Istorie şi Filosofie, care ne reunea la Universitatea “Babeş-Bolyai în vremea “micii liberalizări a României” de după 1964, nu era loc pentru superficialitate profesională şi pentru aranjamente salvatoare (părinţi bine plasaţi, pile etc.). Nu ştiam decât că ceea ce prestăm în seminarii şi, credeam noi, ceea ce scriem, poate să ne reprezinte. Mulţi dintre noi ambiţionam să ajungem în preajma celor mai prestigioşi profesori.

În 1970, la comisia de repartizare a istoricilor, ce a avut loc la Iaşi, Ladislau Gyemant, şeful de promoţie pe ţară, titlu care atunci spunea ceva, a luat postul de la Institutul de Istorie din Cluj. Înţelepciunea rectorului de atunci, Stefan Pascu, a fost premonitorie luându-şi un colaborator care a tras continuu în sus prestigiul instituţiei.

L-am reîntâlnit pe Ladislau Gyemant peste ani, adică în 1994, când Comisia Europeană a acceptat solicitarea pe care am adresat-o de a finanţa crearea unei Facultăţi de Studii Europene, nu numai la Natolin (Polonia), ci şi la Cluj-Napoca (România). Îmi asumasem la Bruxelles răspunderea de a aduce în profesuri personalităţi reale – ceea ce nu a fost deloc uşor şi nu a dat tot timpul rezultate – iar după valoarea scrierilor, Ladislau Gyemant se detaşa. L-am invitat să iasă din obişnuinţele cercetării ştiinţifice într-un institut consacrat şi să intre în structura didactică. Nu a acceptat uşor.

Nu a accceptat să facă vreo pauză în cercetări nici atunci când căutam un director al nou înfiinţatului Institut de Studii Iudaice, a cărei iniţiativă o asumasem, deja ca decan al Facultăţii de Istorie şi Filosofie, împreună cu fostul rabin al Clujului, Dr. Moshe Carmilly (New York). Ladislau Gyemant a spus simplu: “eu sunt pregătit în istoria României şi vreau să lucrez în acest domeniu”. Fără emfază, fără a revendica merite! Dar, până la urmă, Ladislau Gyemant a preluat directoratul Institutului, a devenit, pe scrieri solide, profesor titular al Universităţii “Babeş-Bolyai” pentru istoria europenizării şi nu mai poate fi separat de istoria instituţiei. Institutul de Studii Iudaice şi Istorie a Evreilor a devenit repede, graţie directorului Ladislau Gyemant, cel mai bun institut de la Viena spre Răsărit, alături de institutul similar de la universitatea “Paszmany Peter” din Budapesta. Din păcate, ieşirea lui din scenă, în 2012, a însemnat practic sfârşitul Institutului.

Nu evoc larga apreciere a directoratului exercitat de Ladislau Gyemant la Institut. În sistemul de atunci – cu decani aleşi de facultăţi, nu numiţi, care a scutit profesorii de servilismul actual faţă de rectori – Ladislau Gyemant a fost vreme de opt ani decan al Faculăţii de Studii Europene, pe care a condus-o cu efectivă autonomie de decizie, cu pricepere, în deplină siguranţă. Nu este de mirare că nu s-a mai generat nimic nou după plecarea lui, forţată de funesta lege Funeriu, care, între altele, a eliminat sute de specialişti veritabili din universităţile ţării. Dimpotrivă, s-a degradat aproape orice în aranjamente provinciale!

Dincolo de roluri administrative, în condiţii normale, opera trebuie să decidă în evaluarea intelectualilor. Ladislau Gyemant a fructificat ani buni de lucru ca cercetător ştiinţific, încât atunci când bilanţul se ia în seamă, el îi depăşeşte de departe pe istoricii care au fost plasaţi de la început în cariera universitară. Spus fără ocolişuri, nimeni, de la ştefan Pascu şi David Prodan încoace, din şcolile de istorie a Transilvaniei ultimelor decenii, nu îl poate concura în scrieri şi în soliditatea acestora. Prin conjuncturi oculte, unii au prins poziţii formale în instituţii care şi-au pierdut între timp seriozitatea, alţii luptă cu orice mijloc să nu scape prilejul oferit de golirea artificială a universităţilor de profesori de valoare. Ladislau Gyemant lucrează temeinic, fie şi în desăvârşită discreţie, la o operă istoriografică asupra Transilvaniei, care este de mult de referinţă.

Fără a fi istoric de profesie, citesc în mod curent scrieri ce dau tonul internaţional în filosofie, dar şi în drept, istorie, economie, psihologie, management, sociologie, critica romanului, geopolitică, politică universitară, teologie. Nu pot să nu observ contribuţiile originale ale lui Ladislau Gyemant, pe care oricare cunoscător în materie le-ar reţine. Pot cita coautoratul la Istoria Românilor (Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2003, vol.VI şi VII/1), dar mai ales la multiplele volume de documente privind Răscoala lui Horea (în care nimeni, afară de Ştefan Pascu, nu a făcut mai mult!), ca şi ediţia scrierii eminente a lui Francisc Pall, Inochentie Micu Klein. Exilul la Roma 1745-1768 (1997) şi coautoratul la Istoria României.Transilvania (1997), sau , mai devreme, Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania 1690-1847. (Editura Univers Enciclopedic, 1995, în colaborare cu Aurel Răduţiu). Opera de până acum a lui Ladislau Gyemant înseamnă însă mult mai mult.

De departe, Ladislau Gyemant este cel mai temeinic istoric al epocii moderne a Transilvaniei. Cartea Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între anii 1790 şi 1848 (Editura ştiinţifică, Bucureşti, 1986) rămâne definitiv o carte de căpătâi şi este păcat că David Prodan nu mai poate vorbi. Cu Ion Budai Deleanu, De originibus populorum Transilvaniae (Ediţie critică, traducere şi note, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 1991) Ladislau Gyemant a adus în română uneia dintre cărţile de bază ale culturii ţării. Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750 (Vol. 1, Partea I-II, peste 3.500 de pagini, Editura Enciclopedică, Bucureşti, 2009, al cărei al treilea volum este anunţat pentru această vară) este o altă scriere exemplară, ce lămureşte multe probleme, pe documente, cu calm şi argumente peremptorii.

Ladislau Gyemant a reluat cercetările de multă vreme intrate în umbră consacrate evreilor ardeleni şi a contribuit, ca puţini contemporani, la scrierea istoriei evreilor de la Carpaţi. Cu siguranţă, studiile şi cărţile sale – mă gândesc mai întâi la edificatorul volum Evreii din Transilvania (Centrul de Studii Transilvane, Cluj-Napoca, 2004) şi la revista de notorietate internaţională Studia Judaica – contează pentru comunitatea evreilor din Europa ca pietre de hotar în regiune.

Când se va analiza lucid ceea ce s-a petrecut la universitatea clujeană între 1993 şi 2012, acţiunea lui Ladislau Gyemant va conta, de asemenea, ca un moment istoric, de semnificaţie europeană. În intervenţii cultivate şi cumpănite el a adus în dezbaterile universitare idei, raţionamente şi argumente ce au amintit tradiţia majoră a instituţiei.

Nu epuizez aici prezentarea celui mai bun istoric al Transilvaniei din zilele noastre. Nici nu-i scriu în vreun fel istoria, căci aceasta se va face altădată. Aş mai menţiona doar trei aspecte.

Primul este cel al multilingualităţii. Putem fi oricât de toleranţi în evaluări, dar un fapt este de netăgăduit. Nu suntem specialişti demni de respect la Cluj-Napoca fără a vorbi germană, franceză, engleză, italiană, pe lângă română. Ladislau Gyemant le-a însuşit pe fiecare, la care a adăugat stăpânirea maghiarei şi, bineînţeles, a latinei. Am fost bucuros, ca rector care am pus accent pe valoarea persoanei, să-l etalez la München, Viena, Paris, Roma sau în multe alte locuri. Ladislau Gyemant şi-a însuşit limbile regiunii şi ale Europei de azi, încât l-am simţit a fi mereu un avocat care pledează pentru a se stăpâni limbile menţionate de către specialişti şi studenţi.

Al doilea este cel al formulei alese de scriere a istoriei. Peisajul istoriografic de la noi – dincoace de elanul însufleţitor al schimbării din primele zile ale lui 1990 – a fost ocupat, din nou, de un fel de scriere elaborată fără consultarea fără rest a arhivelor, ba chiar de o istorie propagandistică, ce este folosită protocolar, la ocazii festive. Pe scenă, mai nou, a intrat istoria comercială, care presupune statul în arhive atât cât este necesar pentru a găsi amănunte picante. Ladislau Gyemant a fost tot timpul credincios istoriei lămuritoare, bazată pe efortul de epuizare a arhivelor. Puţini dintre istoricii din regiune au petrecut în arhivele din ţară, dar şi în cele de la Budapesta şi Viena, mai mult decât el. Istoria speculativă (care nu este nici măcar filosofică!), adică istoria insuficient sprijinită pe investigaţie proprie de arhivă, el a respins-o statornic, iar acest fapt conferă scrisului său soliditate, înainte de orice.

Al treilea aspect este cel al instrumentelor folosite în scrierea istoriei. Din nefericire, la noi încă nu a fost tematizată suficient relaţia dintre culegerea datelor în arhivă, stabilirea faptelor istorice, corelarea lor cauzală şi funcţională, cunoaşterea regularităţilor şi înţelegerea tuturor acestora ca întreguri de civilizaţie şi cultură. Împrejurarea se resimte în calitatea dezbaterii publice, căci scrierea istoriei şi discursul public comunică prin numeroase fire. Mulţi se reped în unul sau altul dintre aspecte, fără să poată reda istoria ca viaţă trăită. Pentru a putea face aceasta, istoricul trebuie să fie el însuşi preocupat de disciplinele conexe, de la tehnologii de producere, trecând prin economie şi sociologie, la antropologie culturală, teologie şi filosofie. Ladislau Gyemant a dat importanţă fiecărei laturi a procesului istoric şi a angajat cunoştinţe din varii discipline, încât astăzi, când discursul istoric este asaltat de formule simplificatoare, el păstrează linia rezistentă a unei istorii bine informate de optici disciplinare diverse. Mulţi istorici de la noi s-au oprit la “Şcoala Analelor”. Ladislau Gyemant cunoaşte unde pot fi folosite cu randament achiziţiile noii istoriografii din Franţa, Germania, Statele Unite. Pentru el istoria este mult mai mult decât un mijloc în slujba carierei, este o pasiune dominantă, ca parte a angajării personale în sfera amplă a culturii.

Andrei Marga

Ce a scris profesorul Ladislau Gyemant?

Numele: Ladislau Gyémánt

Data şi locul naşterii: 12 septembrie 1947, Oradea

Studii:

• Doctorat în istorie (1982);
• Facultatea de istorie a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca (licenţă 1970- şef de promoţie pe ţară);
• Liceul Emanoil Gojdu din Oradea (absolvent 1965);

Activitate profesională:

• 1997-2012– prodecan şi decan al Facultăţii de Studii Europene a Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca.
• 1990-2012 – director al Institutului de Iudaistică şi Istorie Evreiască “Dr. Moshe Carmilly” din cadrul Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca;
• 1970-2014 – cercetător, cercetător principal III, II, I la Institutul de Istorie „Gheorghe Bariţiu” al Filialei Academiei Române din Cluj-Napoca;

Activitate didactică:

• Conducător de doctorat în specialitatea Istorie.
• 1997-2012 – profesor de istorie a Europei în cadrul Facultăţii de Studii Europene; organizator al cursului postuniversitar de specializare în Studii multiculturale.
• 1990-2012 – profesor de istorie generală a evreilor şi de istorie a evreilor din România în cadrul programului de Studii Iudaice organizat de Institutul “Moshe Carmilly”;

Activitate ştiinţifică:

Specialist în istoria modernă şi contemporană a Europei, preistoria construcţiei europene, istorie central-europeană în secolele XVIII-XIX; Istoria Transilvaniei; Istoria evreilor din România; Genealogie evreiască.

• Teza de doctorat publicată în 1986: Mişcarea naţională a românilor din Transilvania între anii 1790 şi 1848, Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1986, 514 p.
• Laureat al Premiului Nicolae Bălcescu al Academiei Române pe anul 1981 pentru lucrarea Repertoriul actelor oficiale privind Transilvania tipărite în limba română (1701-1847), Bucureşti, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, 1981, 352 p. ( în colaborare cu Aurel Răduţiu).
• Distins cu premiul Erudiţie şi rigoare la Salonul Naţional de carte din 1991 pentru lucrarea Ion Budai-Deleanu, De originibus populorum Transylvaniae, I-II, Bucureşti, Edit. Enciclopedică, 1991, 336+559 p. (traducere, ediţie critică; studiul introductiv în colab. cu acad. Stefan Pascu).
• Premiul Cartea anului la Salonul naţional de carte din 1995 pentru lucrarea Repertoriul izvoarelor statistice privind Transilvania 1690-1847, Bucureşti, Edit. Univers Enciclopedic, 1995, 819 p. ( în colab. cu Aurel Răduţiu).
• Premiul pentru Cea mai bună ediţie critică la Salonul naţional de carte din 1997 pentru ediţia critică a lucrării: Francisc Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma 1745-1768, I-III, Cluj-Napoca, Centrul de Studii Transilvane, 1997, 243+386+401 p.

Autor al lucrărilor

• Preistoria construcţiei europene. Prehistory of the European Construction, Cluj-Napoca, Edit. EFES, 1999, 463 p.;
• Evreii din Transilvania în epoca emancipării 1790-1867. The Jews of Transylvania in the Age of Emancipation, Bucuresti, Edit. Enciclopedică, 2000, 495 p. ;
• Evreii din Transilvania. Destin istoric, Cluj-Napoca, Centrul de Studii transilvane, 2004, 313 p.;
• Conscripţia fiscală a Transilvaniei din anul 1750, vol 1, Partea I-II (volumul 2 este predat la editura și apare in acest an) Bucureşti, Editura Enciclopedică, 2009, 2549 p.
• Editor al colecţieiIzvoarele răscoalei lui Horea, seria A. Diplomataria, vol.IX-XI, Cluj-Napoca, Editura Academiei, 2004-2012.
• Colaborator la Tratatul de Istoria Românilor, vol. VI-VII; Istoria Transilvaniei, III, Cluj-Napoca, Centrul de studii transilvane, 2008. Colaborator al Enciclopediei YIVO Encyclopaedia of Jews in Eastern Europe. Autor a 31 de cărţi şi 124 de studii de specialitate.
• Editor al revistei Studia Judaica, I-XX, Cluj-Napoca, 1991-2014.
• Editor al seriei Bibliotheca Judaica, I-VI, 1994-2000; Editor pentru România al revistei Avotaynu (SUA)

Membru în instituţii şi societăţi ştiinţifice:

Membru al Comitetului Naţional al Istoricilor din România;

Membru al Jewish Genealogical Society din New York;

Membru al Association of Professional Genealogists din SUA;

Membru fondator al Institutului internaţional de genealogie evreiască din Ierusalim;

Membru al Secţiei pentru România a organizaţiei Arbeitskreis für siebenbürgische Landeskunde ( Gundelsheim-Germania);

Membru al Centrului Armeniens, Juifs et Chretiens Orientales (Montpellier),

Membru al Consiliului Ştiinţific al Institutului Elie Wiesel pentru studierea Holocaustului (Bucureşti),

Membru al Consiliului Ştiinţific al Centrului pentru studiul istoriei evreilor din România ( Bucureşti).

Membru al Senatului Universităţii “Babeş-Bolyai” din Cluj-Napoca – 1997-2012;

Vicepreşedinte al asociaţiei Dialog, Bucureşti.

Membru al Comitetului de conducere al COMEV Cluj în perioada 2000-2012; 2015.

Organizator şi participant la congrese şi conferinţe internaţionale: Organizator al Conferinţelor anuale de iudaistică de la Cluj-Napoca 1991-2010; participant la Congresul Mondial de istorie Bucureşti, 1980; Congresul Mondial de Studii Iudaice, Ierusalim, 1993; Congrese şi conferinţe internaţionale la Tübingen 1990; Paris 1990,1991; Aalborg 1992; Debreţin 1992; Graz 1994; Utrecht 1996; Budapesta 1996, Blaubeuren 1996; Paris 1997; Los Angeles 1998; Stockholm 2000; Bergen 2000; Düsseldorf 2000; Tel-Aviv 2001; Montpellier 2002; Washington 2003; Tübingen 2004; Ierusalim 2005; Montpellier 2006; Ierusalim 2006; Trondheim 2007; Oldenburg 2007; Ierusalim 2008; Castellon 2008; Tel Aviv 2009; Paris 2011; Wittenberg 2012; Oldenburg 2013.

Stagii de pregătire şi specializare, misiuni externe: Budapesta 1993;Milano 1998; Brighton 2000; Stockholm 2000; Chemnitz 2001; Tel Aviv 2001; Montpellier 2002; Marne la Valees 2002; Münster 2004; Ludvigsburg 2005; Montpellier 2006; Oldenburg 2007; Budapesta 2007-2011; Ierusalim 2012

Premii şi distincţii:

Premiul Nicolae Bălcescu al Academiei Române 1981;

Premiul I. C. Filitti, Bucureşti, 1992;

Medalia Alexandru Safran, Bucureşti, 2009;

Premiul Sara şi Haim Jankulovics, Haifa, 2010;

Medalia Universităţii Babeş-Bolyai, 2011.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.