Ion Haiduc: „Când pășeam pe scenă, Iordache nu mai era prietenul meu!”

Se spune că teatrul te învaţă să vezi lumea ca pe un prieten, însă ce se întâmplă mai exact atunci când joci pe scenă alături de prietenul tău? Presiunea creşte concomitent cu pretenţiile față de partenerul de scenă, care nu mai este prietenul tău în acel moment. Vorbim despre prietenia dintre actorul Ion Haiduc şi Ştefan Iordache, care au împărţit acelaşi premiu, aceeaşi scenă şi, în final, aceleaşi amintiri din viaţă, pur şi simplu. Ion Haiduc, plin de candoare şi înduioşat de emoţia trecutului, a povestit câteva crâmpeie din ceea ce a reprezentat Ștefan Iordache ca personalitate a teatrului românesc.

„Pe scenă era un actor-stea, și în filme, și în teatru. Și, bineînțeles, și în inima mea“, aminteşte Ion Haiduc

Cine a fost Ștefan Iordache pentru omul, actorul Ion Haiduc?

Ștefan Iordache a fost prietenul meu. Ștefan Iordache. Să-l descriu! Aș vrea să încep prin a-l evoca pe marele critic de teatru Valentin Silvestru, căruia mulți îi datorăm cariera, unii chiar viața, pentru că viața unora a fost construită pe acea carieră. Îi datorăm multe! Şi eu, şi Iordache.

În 1983, subsemnatul, împreună cu Ștefan Iordache, am luat amândoi același premiu, respectiv premiul pentru „Cel mai bun actor al anului 1983“, un fel de UNITER astăzi. El pentru Richard al III-lea la Teatrul Mic și eu pentru „Ascensiunea lui Arturo“ la Teatrul Național din Timișoara. Premiul a fost împărțit între mine și el. Amândoi am luat același premiu, de cel mai bun actor. Îți dai seama ce onoare a fost pentru mine să fiu pe același podium cu Ștefan Iordache, eu fiind mai tânăr decât el.

Acest moment m-a copleșit și m-a responsabilizat și mai mult să-mi respect profesia în continuare. Soarta a făcut ca în 1990, imediat după Revoluție, primul teatru care m-a ofertat și invitat să fac parte din echipa lui să fie Teatrul Nottara.

Directorul de atunci era domnul Victor Ernest Maşek, un eseist bun, un profesor de estetică și mai bun, un tip foarte special și foarte special în peisajul politic al momentului. Era singurul care își permitea să umble cu plete, să fumeze pipă, să fie boem. El avea o libertate destul de mare. În toate prelegerile lui, din când în când se bâlbâia de câteva ori și atunci aluzia la bâlbâitul din fruntea statului era evidentă și toată lumea îl iubea și nimeni nu îl turna. Sau dacă l-au turnat, l-au iertat, pentru că realmente era un om de cultură. El m-a invitat să vin din Timișoara la București, la Nottara.

Un telefon mi-a demonstrat gradul de respect față de mine

A dat Dumnezeu să fiu și coleg cu Ștefan Iordache, care nu mai era angajatul nostru, al teatrului, de ceva vreme. I s-a propus de către regizorul Todea, și el dispărut între timp, să facă „Prințul negru“ – Iris Murdoch. Ștefan era în rolul principal. Am primit un telefon de la el să-mi spună cam așa: „Ioane, dragă, voi juca într-un spectacol și mi-ar face mare plăcere dacă m-ai ajuta, acceptând să joci unul din roluri“. Rolul meu era un rol foarte bun, dar a ținut să mă sune el să mă roage sau, mă rog, să-mi propună să accept acest rol. Adică nu m-am trezit cu o distribuție pusă la avizier, în care trebuia să joc.

Ce demonstra acest telefon?

Acest telefon mi-a demonstrat gradul de respect pe care îl avea Ștefan Iordache față de artistul Ion Haiduc. De asemenea, am aflat mult după aceea că exista la direcțiune și o listă cu câțiva actori cu care nu ar fi vrut să împartă scena, actori care erau colegi de-ai noștri. Respectivii actori erau miștocarii din teatru. Ei sunt și erau foarte talentați. Nu vorbim despre talentul lor, ci despre caracter, despre felul lor de a fi. Miștocăreala care ne caracterizează, inclusiv în politică, ne face foarte mult rău. În teatru, miștocăreala nu este bună deloc. Ce este miștocăreala! Să spui vrute și nevrute, verzi-uscate, despre oricine și orice. Dacă vorbim despre teatru, păi, te apuci să respecți serios profesia! Ștefan Iordache era foarte serios. Jocurile de cuvinte pe care le găsești în timpul repetiției n-au legătură cu talentul cu care îți faci rolul. La noi se confundă: „Mamă, ce haios este!“. Nu are nicio legătură. Un personaj nu este haios, este foarte serios, chiar dacă el trebuie să fie haios. Dacă tu te haioșești de haioșenia personajului, iese o prostie. De dragul unui calambur, pierzi esența, ansamblul.

Ștefan Iordache avea un ritual propriu înainte să intre pe scenă?

Ștefan Iordache era un om extrem de serios și exigent. Venea cu trei ore înainte de spectacol. Se ducea la cabină apoi pe scenă și trecea prin tot textul și își făcea toate momentele. Pe urmă, la cabină se dezbrăca până la brâu și se spăla ca un adevărat țăran, la butoi, pe urechi, brațe, gât, pe față, cu săpun. Nu folosea spray-uri, parfumuri. Atunci venea cabiniera cu cămașa curată. Iubea frumosul, simplitatea. Se pregătea pentru spectacol ca preotul pentru biserică. Avea un întreg ritual. Deci venea cu 3 ore înainte, lua tot textul, fuma! Era foarte serios în viață și foarte serios pe scenă. Noi am jucat „Prințul negru“ în peste 100 de reprezentații. Ceea ce iubesc eu la un actor este acest lucru: în momentul în care ți-ai fixat ceva în repetiție, chiar și o mie de ori dacă o joci, așa rămâne. Nu faci altfel! Altfel face un amator!

„Ştefan avea o sămânţă de mare actor, de cultivator de frumos”. Foto Arhiva Nottara

Se pregătea pentru spectacol ca preotul pentru biserică

Ștefan Iordache era în București un oltean venit cu cutumele de oltean. Mihaela Tonitza Iordache, nepoata lui Tonitza, îl respecta atât de mult, încât la masă nu stătea cu el. Îi punea masa și stătea lângă el în picioare până termina de mâncat. Obicei străvechi oltenesc, de mare respect pentru bărbat. Era un om căruia îi plăcea să bea cu voie bună, alături de oameni. Am petrecut cu el de nenumărate ori.

La băutură nu era ca Dinică, să facă vreun spectacol. Îi plăcea să cânte. Mi s-a întâmplat la Șarpele Roșu, cu Nelu Ploieșteanu, să fim la masă și Ștefan să ia microfonul și să cânte, iar Nelu lângă el, cu vioara, care, asemenea unui sufleur, îi spunea textul. Toate versurile nu le știam niciunii dintre noi, așa că Nelu îi șoptea. Ștefan Iordache cânta foarte frumos. Descopeream în el o viață extraordinară, o rostire excelentă, pe care probabil astăzi, noul curent minimalist de vorbitori, mâncători de semințe, l-ar cataloga depășit și desuet.

Teatrul este și un loc de cultivare a limbii românești

Ștefan avea o sămânță de mare actor, de cultivator de frumos! Nu prea l-am auzit bârfind, ca și Dinică, de altfel. Amândoi erau oameni care nu-i comentau pe ceilalți colegi, considerând că talentul este ceva de la Dumnezeu și nu este treaba noastră să judecăm acest lucru. Cum nu este treaba noastră să judecăm în general, dar suntem destul de mici ca să uităm această poruncă. Inclusiv eu!

Am fost invitat și la el acasă. Întâlnirile noastre erau pe teren neutru mai degrabă. Îmi pare rău că am jucat doar într-un singur spectacol cu el. Iordache divorțase de Teatrul Nottara la acea vreme.

Fiecare dintre noi își vedea de rol. Exigența creștea, la fel și intensitatea din scenă! Prietenia se vedea prin faptul că amândoi ne făceam treaba. Cât mai aproape de perfecțiune. Nu se făcea niciun fel de rabat în numele prieteniei. Pe scenă era un actor-stea, și în filme, și în teatru. Și, bineînțeles, și în inima mea.

Ion Haiduc este unul dintre cei mai iubiți, valoroși și respectați actori ai Teatrului Nottara. De-a lungul carierei și-a conturat o prezență scenică autentică, marcată în egală măsură de forţa, intensitatea și emoția puse în valoare de inconfundabila sa voce guturală.

Joacă neîntrerupt pe scena Teatrului Nottara din 1990. Amintim câteva din spectacolele unde a adunat aplauze, în cei aproape 27 de ani de carieră artistică: Henric al IV-lea de Luigi Pirandello, regia: Dominic Dembinski (1990); Luv (Amor american) de Murray Schisgal, regia: Nae Caranfil (1990); Prinţul negru de Iris Murdoch, regia: Cornel Todea (1994); Viforul de Barbu Ştefănescu Delavrancea, regia: Alexandru Darie (1998); Orfanul Zhao de Ji Jun Xiang, regia: Alexandru Dabija (1998).

Ion Haiduc a fost răsplătit cu Meritul Cultural (1984) şi Steaua României în Grad de Cavaler (2011).

În actuala stagiune, îl puteţi vedea jucând în următoarele spectacole: Poker Face, Mult zgomot pentru nimic, Vacanţă în Guadelupa, Soţul păcălit, Fazanul, Trei nopți cu Madox, Familie de artişti.

Abonează-te acum la canalul nostru de Telegram cotidianul.RO, pentru a fi mereu la curent cu cele mai recente știri și informații de actualitate. Fii cu un pas înaintea tuturor, află primul despre evenimentele importante, analize și povești captivante.
Recomanda
Dumitru Alexandru Filimon 35 Articole
Author

Precizare:
Ziarul Cotidianul își propune să găzduiască informații și puncte de vedere diverse și contradictorii. Publicația roagă cititorii să evite atacurile la persoană, vulgaritățile, atitudinile extremiste, antisemite, rasiste sau discriminatorii. De asemenea, invită cititorii să comenteze subiectele articolelor sau să se exprime doar pe seama aspectelor importante din viața lor si a societății, folosind un limbaj îngrijit, într-un spațiu de o dimensiune rezonabilă. Am fi de-a dreptul bucuroși ca unii comentatori să semneze cu numele lor sau cu pseudonime decente. Pentru acuratețea spațiului afectat, redacția va modera comentariile, renunțînd la cele pe care le consideră nepotrivite.